Abandonul cetatenilor in favoarea puterii

În atâta,,stat de drept” și,, luptă anticorupție” mor uciși oameni.
Oameni de rând și probabil că asta îi face neînsemnați.
Mult mai însemnată este,, lupta anticorupție”,,,să intre Dragnia la puscărie”.
Eroii morți în Apuseni, un copil târât de o procuroare progresistă, doua fete asasinate cu sânge rece devin,,victime colaterale”.
Suprastatul își ucide cetățenii, din neputința de a-și întelege responsabilitățile. Suprastatul vrea bani si putere, nu oameni liberi si responsabili, cu care să împartă responsabilitatea traiului.
Sper ca fanii luptei anticorupție să își țină dracului fleanca, atâta timp cât au susținut instituțiile de forță. E deja un lucru obișnuit admirația victimei față de călău.
Orbi sunt cei ce cred ca progresismul socialist îi va ocroti. Nu. Doar îi va crește ca pe niște găini și ulterior ii va sacrifica, pentru că orice putere politică ajunsă la conducere face un prim lucru: se asigură prin toate mijloacele că nu va pierde puterea proaspăt câștigată.
Dacă o instituție de telecomunicații speciale e lăudată în cazul recentelor alegeri si a unui referendum unde, vă spun sincer, ați votat ca oile, dar este total incapabilă să furnizeze o locație sau funcționarea unui sistem electronic de sanatate, atunci teoria mai sus enuntata se confirma.
Vremurile de pana in 1990, cand Securitatea si PCR conduceau, or să ni se pară o dulce vacanță.
Pentru că socialismul se reformează și nu dispare decât atunci când fără sintagma de,,om liber”nici soarele nu mai răsare.
În rest, numai de bine!

Cinci posibile constatari despre realitatea inconjuratoare. Nimic exhaustiv, nimic definitiv.

1. Marile corporații multinaționale promovează, în mod paradoxal, un model economic de tip socialist;

2. Occidentul, dominat de establishmentul neomarxist și de lașităti energetice și economice convenabile, hrănește atât sistemul autoritar chinez, cât și pe cel autoritar rusesc;

3. ONU și UE extind, susțin, implementează și promovează ideologia Noii Stângi, subminând de fapt drepturile fundamentale ale omului;

4. Globalizarea, dincolo de unele beneficii economice academice, științifice și turistice de neconstestat (!), tinde să distrugă din nefericire, tradițiile și identitățile naționale;

5. Corporațiile multinaționale promovează cu nesaț agenda neomarxistă, cu rădăcini marcuseiene, de tip LGBTQ+

Nordicii

Să zicem că o familie bogată are un copil răsfățat care face praf un Mercedes într-un accident fără victime. O familie săracă observă incidentul, vede bogăția primei familii și deduce că accidentul e cauza bogăției primilor. Cum ei au doar un Oltcit, decid că trebuie aplicată pe el metoda accidentului.

Unul din cele mai răspândite argumente pro socialism e apelul la țările nordice. Potrivit acestui argument, nordicii sunt foarte socialiști și cu toate acestea sunt foarte bogați. Pentru stânga pare să fie valabilă ecuația SUA = Capitalism, Nordicii = Socialism[1]. În universități auzi mereu contrastul între neoliberalismul americanilor și socialismul cu față umană din modelul suedez. Suedia e un paradis unde problemele au fost rezolvate prin taxe mari[2]. Stiglitz amintește cum un ministru de finanțe scandinav îi spunea că aceste țări au crescut mai mult pentru că au taxe mari[3]. Cu ele sunt finanțate educația, infrastructura, tehnologia. Sunt investiții care per ansamblu cresc outputul economic și așa sunt compensate efectele adverse ale unei creșteri de taxe asupra mediului de afaceri[4].

Majoritatea țărilor sunt azi economii mixte. Acestea au atât elemente de capitalism, de proprietate privată, cât și elemente de socialism, de control și intervenție a statului. Premierul danez Lars Lokke Rasmussen spunea că Danemarca e departe de a fi o economie planificată și că e o economie de piață[5]. Totuși, o economie mixtă poate fi numită per ansamblu „socialism”, chiar dacă nu avem un socialism totalitar ca în comunism sau nazism. Socialismul e și despre un control parțial al individului de către stat, nu trebuie să am neapărat planificare centralizată sau totalitarism. Diferența între țări se face în funcție de gradul de socialism practicat. Unele economii mixte sunt mai liberale, cum sunt Elveția sau Olanda, altele mai iliberale, cum sunt Venezuela sau Grecia. Chiar dacă establishmentul academic luptă împotriva neoliberalismului și turbo-capitalismului, nu există azi un singur exemplu de stat care să fie liberal clasic. Țările cele mai apropiate de acest model au fost SUA și Anglia pe vremuri. Azi cele mai apropiate sunt Hong Kong și Elveția.

În ultimul timp a devenit o obișnuință să fie realizați indecși ai libertății economice. 3 astfel de indecși sunt cei realizați de Heritage, de Fraser și de Cato. În oricare din asemenea clasamente, toate cele 5 țări nordice – Islanda, Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda – au scoruri foarte bune.

De exemplu, în indexul Heritage pe 2018, avem:

Islanda  – 11
Danemarca  – 12
Suedia – 15
Norvegia – 23
Finlanda – 26[6].

În acest top SUA e pe 18, iar România pe 37.

În topul Fraser pe 2015:

Islanda  – 62
Danemarca  – 15
Suedia – 27
Norvegia – 25
Finlanda – 17[7].

În topul Fraser România e pe 20, SUA pe 11. România e chiar lăudată în acest material Fraser.

În indexul CATO pe 2015:

Islanda  – 31
Danemarca  – 8
Suedia – 13
Norvegia – 25
Finlanda – 17[8].

Potrivit acestor topuri, nordicii nu par atât de socialiști cum o arată reputația lor. Punctul lor vulnerabil și care-i trage în jos în aceste clasamente e taxarea. Într-adevăr, socialismul e și despre taxe mari și e adevărat că nordicii au taxe mari. Acestea descurajează munca și investițiile[9].

Apoi, pentru unii autori, taxarea nordicilor e mai degrabă regresivă decât progresivă, în sensul că aceasta cade pe clasa mijlocie și pe săraci mai degrabă decât pe corporații[10]. Trebuie să ținem cont și de faptul că aceștia nu sunt atât de mobili ca bogații să fugă de o taxare agresivă[11].

De obicei, oamenii care spun că nordicii sunt foarte socialiști se uită doar la taxe. Într-adevăr, celelalte fiind aceleași, taxe mai mari înseamnă mai mult socialism. La nordici însă, celelalte nu sunt aceleași. Nordicii compensează taxele mari prin politici pro piață[12]. Suedia are într-adevăr politici fiscale socialiste, însă compensează prin politici liberale în alte părți cum ar fi liberul schimb, reglementările sau politicile monetare mai puțin inflaționiste[13]. În 2018, Suedia e depășit America în topul Heritage pe libertate economică. Acești indecși au avantajul că au mai multe criterii prin care vor să capteze gradul de libertate economică, taxarea nefiind decât unul dintre ele.

Reglementările pot însă duce la mai multă corupție și presiune a statului decât taxele mari. Nordicii au reputația unor țări cu taxe mari, dar mai puțin corupte decât state care au taxe mai mici dar reglementează mai mult[14]. Uneori reglementările sunt mai toxice decât taxele. Poți avea țări cu taxe mici în care nu ești lăsat să funcționezi dacă nu ești în relații bune cu elitele politice extractive de acolo.

În „Doing Business Report” al World Bank nordicii au, de asemenea, scoruri foarte bune:

Islanda  – 23
Danemarca  – 3
Suedia – 10
Norvegia – 8
Finlanda – 13[15].

E un raport focusat pe reglementări, mai puțin pe alți indicatori.

Țări ca Danemarca și Suedia au economii dereglementate[16]. Suedia înseamnă dereglementare, liber schimb (nu protecționismul lui Sanders), înseamnă vouchere școlare, privatizarea parțială a pensiilor și taxe pe firme mai mici[17]. În 1994, suedezii au dereglementat masiv în domeniul taximetriei, aviației, drumuri, electricitate, telecom și școli[18]. Conform indexului Fraser, Suedia și Danemarca sunt mai liberale pe sectoare ca banii, liberul schimb, reglementările etc. De exemplu, acestea nu au multitudinea de reglementări legate de licențiere care blochează competiția în America[19].

Și banii sănătoși pot fi mai importanți decât taxele. Să ne gândim la inflația din Venezuela sau la rolul scăderii artificiale a dobânzii în declanșarea crizelor economice analizat de economiștii din școala austriacă. Ori nordicii stau bine la acest capitol al banilor.

Apoi nordicii au și un trecut mai liberal ca al altora, nu doar un prezent. Nordicii n-au avut mereu un welfare state mare. De exemplu, au introdus școlile la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX ca și celelalte țări europene[20]. Mărimea welfare state era la fel ca a celorlalte state europene[21]. Înainte de anii ’60, taxele nordicilor erau în jur de 30%. Era o cifră obișnuită pentru țările dezvoltate[22]. Taxele nordicilor încă erau mici în 1960[23]. Până în 1960, povara sectorului public în Suedia era mai mică decât în SUA[24].

Feudalismul a fost mai puțin prezent în aceste țări, cu excepția Danemarcei. Așadar, seriozitatea muncii, cred unii cărturari, a fost alimentată nu doar de climă, ci și de drepturile de proprietate[25]. Unii autori văd etica solidă a nordicilor și în consumul de cafea. Nordicii beau cafea multă și tare[26]. Americanii beau cafeaua în căni mari, dar o fac slabă. Nordicii folosesc căni mari și beau cafeaua mai tare ca turcii sau italienii. Aceasta ar fi o probă a focusului pe munca intensă[27].

Nordicii sunt mult mai liberali decât credem[28]. Așa zis-ul model nordic nu a existat decât între anii ’70 și ’90[29]. Până în 1932, când vin social-democrații la putere în Suedia, cheltuielile erau sub 10% din PIB. Chiar și în 1950, cheltuielile Suediei erau sub cele ale SUA[30]. În 1950, taxele totale ca pondere în PIB în Danemarca și Suedia erau 20 și 19% versus 24% în America[31].

Suedia a început să-și crească statul din anii ’70. Cheltuielile au sărit de la 20% din PIB în 1950 la mai mult de 50% în 1975[32]. Existau și taxe care depășeau 100% în unele cazuri. Așa am avut un exod al oamenilor bogați printre care regizorul Ingmar Bergman sau fondatorul IKEA Ingvar Kamprad. În 1993, cheltuielile publice ajungeau la 67% din PIB[33]. În anii ’90 au plecat din țară inclusiv membrii trupei ABBA[34]. Taxele în Suedia crescuseră atât de mult că patronii pierdeau bani dacă făceau profit, datorită taxelor mari și inflației[35]. Apogeul a fost atins în anii ’80 cu fondurile sindicatelor, când o parte din profit era transferată sindicatelor pentru a cumpăra acțiuni la aceleași companii. De fapt era un transfer de la firme la sindicate. Era o mutare comunistă. A fost o decizie care a gonit din țară companii precum IKEA, Tetra Pak, H&M etc[36]. Aceste fonduri au fost introduse în 1984 (!) și abolite de un guvern de centru-dreapta în 1991[37].

Autorii liberali argumentează că Suedia a devenit bogată în perioada ei mai liberală între 1870 și 1936, când vin social-democrații la putere[38]. Legile economice funcționează și în nordul Europei. Țările nordice au devenit bogate în perioada cu taxe mici și politici pro piață și au stagnat sub politici socialiste[39]. Acum 150 de ani, Suedia era sub Congo. Între 1850 și 1950 venitul Suediei a crescut de 8 ori, deși populația s-a dublat[40]. În 1870 PIB-ul per capita al Suediei era cu 57% mai mic decât al UK. În 1970 era cu 21% mai mare[41]. Între 1870 și 1950, economia suedeză a crescut mai mult ca a oricărei țări industrializate[42]. Suedia nu a crescut datorită socialismului. Aceasta a crescut în perioada mai liberală a Suediei (circa 1870) și venirea la putere a social-democraților (circa 1936)[43]. La început social-democrații păstrează politicile pro piață anterioare cu mici reforme de tip welfare state. Această atitudine se schimbă în anii ’70. Atunci crește foarte mult intervenția statului[44] și are loc „the bolivarian turn”[45]. Iar episodul nordic durează până prin ’90. Azi nordicii sunt deja într-o etapă post-nordică.

Perioada 1970-1991, a fost un eșec pentru Suedia dacă ne uităm la creșterea economică de aici față de cea a celorlalte țări europene[46]. Între 1950 și 2000, populația Suediei a crescut de la 7 la 9 milioane. În acest timp, numărul net de slujbe creat în sectorul privat e aproape 0[47]. În 2000, doar una din cele 50 de companii mari suedeze au fost înființate după 1990[48]. Modelul suedez nu a priit Suediei. În 1970, Suedia era a 4-a cea mai bogată țară din lume în clasamentul OECD. În 2000 a trecut pe locul 14[49]. În 1970, Suedia era cu 25% mai bogată decât media OECD. 20 de ani mai târziu, scorurile erau aproape la fel[50]. Țările scandinave ilustrează poanta că poți face o avere mică dacă începi cu una mare[51].

În plus, am avut o erodare a moravurilor prin creșterea statului. Welfare state a erodat caracterul foștilor vikingi[52]. Potrivit World Value Survey, în anii 1980, 82% din suedezi și 80% din norvegieni credeau că nu e bine niciodată să primești ajutoare de la stat pentru care nu te califici[53]. Într-un sondaj realizat între 2005 și 2008, doar 56% din norvegieni și 61% din suedezi mai răspundeau așa. În 2010 și 2014, procentul suedezilor scăzuse la 55%[54]. Această decăderea a moravurilor se vede și la concediile medicale. Suedia are una din ratele cele mai mari de concedii medicale din Europa. În timpul concediului cetățenii primesc 80% din salariul normal[55]. Deși Suedia stă bine pe indicatorii sanitari, uneori avem o explozie de concedii medicale, mai cu seamă în timpul evenimentelor sportive. Așa s-a întâmplat în timpul campionatului mondial de fotbal din 2002. Unor autori le e greu să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă Suedia ar fi trecut atunci de optimi[56]. Din fericire, a pierdut cu Senegal.

Țările sărace rezistă mai puțin la socialism. Într-un fel fac față socialismului Venezuela sau Grecia, altfel America sau Suedia. Unul din privilegiile unui om bogat e că se poate purta mai mult timp iresponsabil decât o poate face un om sărac[57].

Poziția liberalilor e că țările nordice au prosperat în ciuda modelului nordic[58].

Acestea erau bogate înainte de welfare state-ul de azi[59]. Ca să distribui ceva, ai nevoie de ceva care să fie redistribuit[60]. Producția întotdeauna precede consumul. Nordicii sunt bogați nu datorită socialismului, ci în ciuda lui. Fără socialism ar fi fost și mai bogați.

Pentru socialiști, modelul suedez e cel din perioada 70′-’90. Aceștia par să nu fi observat reformele de liberalizare începute din anii ’90[61]. Suedezii au dereglementat, redus taxele, introdus competiția în serviciile publice și reformat ajutoarele sociale[62]. Există o diferență între modelul suedez de azi, mai neoliberal, și cel din ’90, mai socialist[63]. Ca atare, era mai aproape de adevăr Iliescu când vorbea de modelul nordic în România anilor ’90 decât Sanders în America lui 2016.

Nordicii nu sunt bogați pentru că au cheltuieli publice mari, ci își permit cheltuieli publice mari pentru că sunt bogați. Atitudinea socialiștilor, inclusiv a cărturarilor români, e aceea a unei familii sărace care se uită la o familie bogată și conchide că ultima este bogată deoarece cheltuiește mult și nu invers. Unii intelectuali recomandă țărilor care-și iau ca model Suedia să facă ce a făcut aceasta când era săracă, nu ce face azi, când e bogată[64]. Apoi se pierde din vedere că România, deși estică, a fost prea mult timp nordică.

[1]   Engel, C.Jay. 2013, What about Scandinavia?: http://reformedlibertarian.com/articles/economics/what-about-scandinavia/, accesat 29.03.2018.

[2]   Henschen, Jon. 2018, Is Sweden Socialist? No, but … https://fee.org/articles/is-sweden-socialist-no-but/, accesat 14.03.2018.

[3]   Stiglitz, Joseph E. 2012, The price of inequality: how today’s divided society endangers our future W. W. Norton & Company, Inc., New York, p.52.

[4]   Ibidem.

[5]   Rockwell Jr., Llewellyn H. 2016, Bernie vs. Ron Paul: There’s No Comparison: https://mises.org/library/bernie-vs-ron-paul-there’s-no-comparison, accesat 13.03.2018.

[6]     Heritage Foundation, 2018, Index of Economic Freedom: https://www.heritage.org/index/ranking, accesat 29.05.2018.

[7]     Fraser Institute, 2017, Economic Freedom of the World: https://www.fraserinstitute.org/sites/default/files/economic-freedom-of-the-world-2017.pdf,    accesat 29.05.2018.

[8]     Cato Institute, 2017, The Human Freedom Index 2017: https://object.cato.org/sites/cato.org/files/human-freedom-index-files/2017-human-freedom-index.pdf, accesat 29.05.2018.

[9]   Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia: exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.56.

[10] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[11] Norberg, Johan. 2016, Bernie’s Right—America Should Be More Like Sweden,    But not in the way he thinks: http://reason.com/archives/2016/04/18/bernies-rightamerica-should-be, accesat 28.03.2018.

[12] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Unexceptionalism. Culture, Markets and the Failure of Third-Way Socialism, The Institute of Economic Affairs, London, p.116.

[13] Mitchell, Daniel J. 2016a, The Swedish Case for Limited Government https://fee.org/articles/the-swedish-case-for-limited-government/, accesat 14.03.2018.

[14] Holcombe, Randall G. 2015, Controlling the Regulatory State: https://mises.org/wire/controlling-regulatory-state, accesat 13.03.2018.

[15] World Bank, Doing Bussiness Report, 2018, Washington.

[16] Horra, Luis Pablo de la. 2016, Putting the Tax Burden on the Poor https://fee.org/articles/misconceptions-about-the-nordic-economies/, accesat 14.03.2017.

[17] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[18] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[19] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[20] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.27.

[21] Idem, 2016, 27.

[22] Sanandaji, Nima. 2015a, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular    https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 14.03.2018.

[23] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.18.

[24] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[25] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.6.

[26] Sanandaji, Nima. 2016, Title: Debunking utopia : exposing the myth of Nordic socialism, WND Books, Washington, D.C., p.39.

[27] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.40.

[28] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.114.

[29] Ibidem, pp. xiii-xiv.

[30] Karlsson, Stefan. 2006, The Sweden Myth: https://mises.org/library/sweden-myth, accesat 13.03.2018.

[31] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[32] Karlsson, Stefan. 2006, op.cit.

[33] Grant, Madeline. 2017, Scandinavia Is No Socialist Valhalla: https://fee.org/articles/scandinavia-is-no-socialist-valhalla/, accesat 14.03.2018.

[34] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[35] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.69.

[36] Ibidem, p.70.

[37] Ibidem, 71

[38] Ibidem, 15.

[39] Ibidem, p.76.

[40] Norberg, Johan. 2013, How Laissez-Faire Made Sweden Rich: https://www.libertarianism.org/publications/essays/how-laissez-faire-made-sweden-rich, accesat 28.03.2018.

[41] Sanandaji, 2016, 17.

[42] Mitchell, Daniel J. 2016a, op.cit.

[43] Sanandaji, 2015, op.cit., p.15.

[44] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.68.

[45] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[46] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.71.

[47] Ibidem, p.72.

[48] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[49] Amselem, Yonathan. 2015, How Sweden Succeeds in Spite of Itself: https://mises.org/library/how-modern-sweden-profits-success-its-free-market-history, accesat 13.03.2018.

[50] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[51] Ibidem.

[52] Mitchell, Daniel J. 2016b, The Welfare State Has Slowly but Surely Eroded Nordic Character: https://fee.org/articles/the-welfare-state-has-slowly-but-surely-eroded-nordic-character/, accesat 14.03.2018.

[53] Sanandaji, Nima. 2016, op.cit., p.97.

[54] Ibidem, p.98.

[55] Henschen, Jon. 2018, op.cit.

[56] Norberg, Johan. 2016, op.cit.

[57] Mises, Ludwig von. 2006, Thoughts for Today and Tomorrow, Third Edition, p.73.

[58] Dorobăț, Carmen Elena. 2015, No way, Norway!:  https://mises.org/wire/no-way-norway, accesat 13.03.2018.

[59] Palmer, Tom. 2015, în Sanandaji, Nima. 2015, op.cit., p.ix.

[60] Ibidem .

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Sumner, Scott. 2015, The Denmark Delusion: https://fee.org/articles/the-denmark-delusion/, accesat 14.03.2018.

[64] Norberg, Johan. 2013, op.cit.

Trump la ONU. Întoarcerea la adevăr.

Societatea americană are capacitatea unică, de rezistență și de revenire la cele firești, conservatoare, mai puternică decît orice națiune de pe pămînt.

Discursul lui Trump de la ONU, primul lui discurs la ONU, de ieri, este o bijuterie politică.

Din păcate, mai mult pentru noi, est-europenii care valorizăm corect puterea vorbelor, cei care am trecut prin coșmarul socialist al deceniului trecut. O sală plină, la New York, nu a fost capabilă decît de cîteva aplauze răzlețe după fantasticul moment în care Donald Trump spune clar, răspicat și concis că socialismul nu are o problemă de aplicare, a fost aplicat cu conștiinciozitate peste tot în lume, ci o problemă în el însuși. Este răul însuși și, ca atare trebuie luptat împotriva lui, trebuie distrus.

Trump, în fața Marii Adunări a Organițației Națiunilor Unite, a trecut, într-o oră, prin toată istoria lumii și, implicit, a Organizației, de la formare și pînă astăzi, identificînd clar binele și răul. A vorbit despre principiile fondatoare, planul Marshall de refacere europeană după Cel de Al Doilea Război Mondial, cursa înarmărilor răului, binele de care nu știm să profităm astăzi.

Discursul lui Trump are, ca structură, definirea clară a binelui și răului, separarea binelui de rău. Și din acest motiv, cel care l-a rostit va fi și mai urît în lume,  în lumea așa zis nouă, a relativismului moral-politic. A vorbit despre responsabilitatea cu care au fost învestiți conducătorii tuturor țărilor prezente, aceea de a face bine pentru cei care i-au ales, în primul rînd. Alegerea răului nu poate veni decît cu consecințe dezastruoase. A vorbit despre posibilitatea distrugerii Coreei de Nord, DACĂ rocket boy-ul de la Phenian continuă să amenințe lumea. Un ”dacă” uitat de toată lumea progresistă, aflată în pragul colapsului emoțional de dragul copiilor nord-coreeni, ignorîndu-i total pe cei de alături, și complet nereactivă la posibiliatea propriei dispariții. A vorbit despre Iran și a vorbit despre socialism, despre toate relele cu care cochetează nepermis liberalismul de astăzi, ajuns o umbră irecognoscibilă a ceea ce s-a chemat și a reprezentat odată liberalism.

Trump,  în fața Marii Adunări a ONU, a schițat acțiunile SUA pentru mandatul cu care populația americană l-a învestit. SUA vor fi iarăși ce-au fost și fericiți vor fi cei ce-i vor fi alături.

Mai jos aveți textul integral al speech-ului, în care mi-am permis să evidențiez momentele mai deosebite. Și mai jos, înregistrarea audio-video. Bucurați-vă de ele, aveți de ce. Așa cum spunea Benjamin Netanyahu, un asemenea discurs, de un asemenea curaj, nu a mai fost rostit de 30 de ani. Sîntem martorii istoriei vii, și de noi depinde cum va rămîne ea, peste veacuri, în anale. Avem cel puțin responsabilitatea redării exacte a celor ce se întîmplă, dacă acțiunea conformă nu intră în sfera noastră de interes sau preocupare.

Și încă ceva, extrem de important. Trump a vorbit cu cuvinte și frazare simple, pe înțelesul tuturor. Știu, pentru o anumită parte a socicetății românești, a fi nepatapievician (deși și domnul Patapievici vorbește așa, de la om la om) și neliicean și nepleșoian este o greșeală fundamentală, un păcat de neiertat, o dovadă a primitivismului, etichetă lipită de mult președintelui Trump, pe frunte. Pentru mine este o bucurie imensă. Pentru că asta înseamnă politica responsabilă la cel mai înalt nivel.

 

”Mr. Secretary General, Mr. President, world leaders, and distinguished delegates: Welcome to New York. It is a profound honor to stand here in my home city, as a representative of the American people, to address the people of the world.

Fortunately, the United States has done very well since Election Day last November 8th. The stock market is at an all-time high – a record. Unemployment is at its lowest level in 16 years, and because of our regulatory and other reforms, we have more people working in the United States today than ever before. Companies are moving back, creating job growth the likes of which our country has not seen in a very long time. And it has just been announced that we will be spending almost $700 billion on our military and defense.

Our military will soon be the strongest it has ever been. For more than 70 years, in times of war and peace, the leaders of nations, movements, and religions have stood before this assembly. Like them, I intend to address some of the very serious threats before us today but also the enormous potential waiting to be unleashed.

We live in a time of extraordinary opportunity. Breakthroughs in science, technology, and medicine are curing illnesses and solving problems that prior generations thought impossible to solve.

But each day also brings news of growing dangers that threaten everything we cherish and value. Terrorists and extremists have gathered strength and spread to every region of the planet. Rogue regimes represented in this body not only support terrorists but threaten other nations and their own people with the most destructive weapons known to humanity.

Authority and authoritarian powers seek to collapse the values, the systems, and alliances that prevented conflict and tilted the world toward freedom since World War II

To put it simply, we meet at a time of both of immense promise and great peril. It is entirely up to us whether we lift the world to new heights, or let it fall into a valley of disrepair.

We have it in our power, should we so choose, to lift millions from poverty, to help our citizens realize their dreams, and to ensure that new generations of children are raised free from violence, hatred, and fear.

This institution was founded in the aftermath of two world wars to help shape this better future. It was based on the vision that diverse nations could cooperate to protect their sovereignty, preserve their security, and promote their prosperity.

It was in the same period, exactly 70 years ago, that the United States developed the Marshall Plan to help restore Europe. Those three beautiful pillars – they’re pillars of peace, sovereignty, security, and prosperity.

The Marshall Plan was built on the noble idea that the whole world is safer when nations are strong, independent, and free. As President Truman said in his message to Congress at that time, “Our support of European recovery is in full accord with our support of the United Nations. The success of the United Nations depends upon the independent strength of its members.”

To overcome the perils of the present and to achieve the promise of the future, we must begin with the wisdom of the past. Our success depends on a coalition of strong and independent nations that embrace their sovereignty to promote security, prosperity, and peace for themselves and for the world.

We do not expect diverse countries to share the same cultures, traditions, or even systems of government. But we do expect all nations to uphold these two core sovereign duties: to respect the interests of their own people and the rights of every other sovereign nation. This is the beautiful vision of this institution, and this is foundation for cooperation and success.

Strong, sovereign nations let diverse countries with different values, different cultures, and different dreams not just coexist, but work side by side on the basis of mutual respect.

Strong, sovereign nations let their people take ownership of the future and control their own destiny. And strong, sovereign nations allow individuals to flourish in the fullness of the life intended by God.

In America, we do not seek to impose our way of life on anyone, but rather to let it shine as an example for everyone to watch. This week gives our country a special reason to take pride in that example. We are celebrating the 230th anniversary of our beloved Constitution – the oldest constitution still in use in the world today.

This timeless document has been the foundation of peace, prosperity, and freedom for the Americans and for countless millions around the globe whose own countries have found inspiration in its respect for human nature, human dignity, and the rule of law.

The greatest in the United States Constitution is its first three beautiful words. They are: “We the people.”

Generations of Americans have sacrificed to maintain the promise of those words, the promise of our country, and of our great history. In America, the people govern, the people rule, and the people are sovereign. I was elected not to take power, but to give power to the American people, where it belongs.

In foreign affairs, we are renewing this founding principle of sovereignty. Our government’s first duty is to its people, to our citizens – to serve their needs, to ensure their safety, to preserve their rights, and to defend their values.

As President of the United States, I will always put America first, just like you, as the leaders of your countries will always, and should always, put your countries first. (Applause.)

All responsible leaders have an obligation to serve their own citizens, and the nation-state remains the best vehicle for elevating the human condition.

But making a better life for our people also requires us to work together in close harmony and unity to create a more safe and peaceful future for all people.

The United States will forever be a great friend to the world, and especially to its allies. But we can no longer be taken advantage of, or enter into a one-sided deal where the United States gets nothing in return. As long as I hold this office, I will defend America’s interests above all else.

But in fulfilling our obligations to our own nations, we also realize that it’s in everyone’s interest to seek a future where all nations can be sovereign, prosperous, and secure.

America does more than speak for the values expressed in the United Nations Charter. Our citizens have paid the ultimate price to defend our freedom and the freedom of many nations represented in this great hall. America’s devotion is measured on the battlefields where our young men and women have fought and sacrificed alongside of our allies, from the beaches of Europe to the deserts of the Middle East to the jungles of Asia.

It is an eternal credit to the American character that even after we and our allies emerged victorious from the bloodiest war in history, we did not seek territorial expansion, or attempt to oppose and impose our way of life on others. Instead, we helped build institutions such as this one to defend the sovereignty, security, and prosperity for all.

For the diverse nations of the world, this is our hope. We want harmony and friendship, not conflict and strife. We are guided by outcomes, not ideology. We have a policy of principled realism, rooted in shared goals, interests, and values.

That realism forces us to confront a question facing every leader and nation in this room. It is a question we cannot escape or avoid. We will slide down the path of complacency, numb to the challenges, threats, and even wars that we face. Or do we have enough strength and pride to confront those dangers today, so that our citizens can enjoy peace and prosperity tomorrow?

If we desire to lift up our citizens, if we aspire to the approval of history, then we must fulfill our sovereign duties to the people we faithfully represent. We must protect our nations, their interests, and their futures. We must reject threats to sovereignty, from the Ukraine to the South China Sea. We must uphold respect for law, respect for borders, and respect for culture, and the peaceful engagement these allow. And just as the founders of this body intended, we must work together and confront together those who threaten us with chaos, turmoil, and terror.

The scourge of our planet today is a small group of rogue regimes that violate every principle on which the United Nations is based. They respect neither their own citizens nor the sovereign rights of their countries.

If the righteous many do not confront the wicked few, then evil will triumph. When decent people and nations become bystanders to history, the forces of destruction only gather power and strength.

No one has shown more contempt for other nations and for the wellbeing of their own people than the depraved regime in North Korea. It is responsible for the starvation deaths of millions of North Koreans, and for the imprisonment, torture, killing, and oppression of countless more.

We were all witness to the regime’s deadly abuse when an innocent American college student, Otto Warmbier, was returned to America only to die a few days later. We saw it in the assassination of the dictator’s brother using banned nerve agents in an international airport. We know it kidnapped a sweet 13-year-old Japanese girl from a beach in her own country to enslave her as a language tutor for North Korea’s spies.

If this is not twisted enough, now North Korea’s reckless pursuit of nuclear weapons and ballistic missiles threatens the entire world with unthinkable loss of human life.

It is an outrage that some nations would not only trade with such a regime, but would arm, supply, and financially support a country that imperils the world with nuclear conflict. No nation on earth has an interest in seeing this band of criminals arm itself with nuclear weapons and missiles.

The United States has great strength and patience, but if it is forced to defend itself or its allies, we will have no choice but to totally destroy North Korea. Rocket Man is on a suicide mission for himself and for his regime. The United States is ready, willing and able, but hopefully this will not be necessary. That’s what the United Nations is all about; that’s what the United Nations is for. Let’s see how they do.

It is time for North Korea to realize that the denuclearization is its only acceptable future. The United Nations Security Council recently held two unanimous 15-0 votes adopting hard-hitting resolutions against North Korea, and I want to thank China and Russia for joining the vote to impose sanctions, along with all of the other members of the Security Council. Thank you to all involved.

But we must do much more. It is time for all nations to work together to isolate the Kim regime until it ceases its hostile behavior.

We face this decision not only in North Korea. It is far past time for the nations of the world to confront another reckless regime – one that speaks openly of mass murder, vowing death to America, destruction to Israel, and ruin for many leaders and nations in this room.

The Iranian government masks a corrupt dictatorship behind the false guise of a democracy. It has turned a wealthy country with a rich history and culture into an economically depleted rogue state whose chief exports are violence, bloodshed, and chaos. The longest-suffering victims of Iran’s leaders are, in fact, its own people.

Rather than use its resources to improve Iranian lives, its oil profits go to fund Hezbollah and other terrorists that kill innocent Muslims and attack their peaceful Arab and Israeli neighbors. This wealth, which rightly belongs to Iran’s people, also goes to shore up Bashar al-Assad’s dictatorship, fuel Yemen’s civil war, and undermine peace throughout the entire Middle East.

We cannot let a murderous regime continue these destabilizing activities while building dangerous missiles, and we cannot abide by an agreement if it provides cover for the eventual construction of a nuclear program. (Applause.) The Iran Deal was one of the worst and most one-sided transactions the United States has ever entered into. Frankly, that deal is an embarrassment to the United States, and I don’t think you’ve heard the last of it – believe me.

It is time for the entire world to join us in demanding that Iran’s government end its pursuit of death and destruction. It is time for the regime to free all Americans and citizens of other nations that they have unjustly detained. And above all, Iran’s government must stop supporting terrorists, begin serving its own people, and respect the sovereign rights of its neighbors.

The entire world understands that the good people of Iran want change, and, other than the vast military power of the United States, that Iran’s people are what their leaders fear the most. This is what causes the regime to restrict Internet access, tear down satellite dishes, shoot unarmed student protestors, and imprison political reformers.

Oppressive regimes cannot endure forever, and the day will come when the Iranian people will face a choice. Will they continue down the path of poverty, bloodshed, and terror? Or will the Iranian people return to the nation’s proud roots as a center of civilization, culture, and wealth where their people can be happy and prosperous once again?

The Iranian regime’s support for terror is in stark contrast to the recent commitments of many of its neighbors to fight terrorism and halt its financing.

In Saudi Arabia early last year, I was greatly honored to address the leaders of more than 50 Arab and Muslim nations. We agreed that all responsible nations must work together to confront terrorists and the Islamist extremism that inspires them.

We will stop radical Islamic terrorism because we cannot allow it to tear up our nation, and indeed to tear up the entire world.

We must deny the terrorists safe haven, transit, funding, and any form of support for their vile and sinister ideology. We must drive them out of our nations. It is time to expose and hold responsible those countries who support and finance terror groups like al Qaeda, Hezbollah, the Taliban and others that slaughter innocent people.

The United States and our allies are working together throughout the Middle East to crush the loser terrorists and stop the reemergence of safe havens they use to launch attacks on all of our people.

Last month, I announced a new strategy for victory in the fight against this evil in Afghanistan. From now on, our security interests will dictate the length and scope of military operations, not arbitrary benchmarks and timetables set up by politicians.

I have also totally changed the rules of engagement in our fight against the Taliban and other terrorist groups. In Syria and Iraq, we have made big gains toward lasting defeat of ISIS. In fact, our country has achieved more against ISIS in the last eight months than it has in many, many years combined.

We seek the de-escalation of the Syrian conflict, and a political solution that honors the will of the Syrian people. The actions of the criminal regime of Bashar al-Assad, including the use of chemical weapons against his own citizens – even innocent children – shock the conscience of every decent person. No society can be safe if banned chemical weapons are allowed to spread. That is why the United States carried out a missile strike on the airbase that launched the attack.

We appreciate the efforts of United Nations agencies that are providing vital humanitarian assistance in areas liberated from ISIS, and we especially thank Jordan, Turkey and Lebanon for their role in hosting refugees from the Syrian conflict.

The United States is a compassionate nation and has spent billions and billions of dollars in helping to support this effort. We seek an approach to refugee resettlement that is designed to help these horribly treated people, and which enables their eventual return to their home countries, to be part of the rebuilding process.

For the cost of resettling one refugee in the United States, we can assist more than 10 in their home region. Out of the goodness of our hearts, we offer financial assistance to hosting countries in the region, and we support recent agreements of the G20 nations that will seek to host refugees as close to their home countries as possible. This is the safe, responsible, and humanitarian approach.

For decades, the United States has dealt with migration challenges here in the Western Hemisphere. We have learned that, over the long term, uncontrolled migration is deeply unfair to both the sending and the receiving countries.

For the sending countries, it reduces domestic pressure to pursue needed political and economic reform, and drains them of the human capital necessary to motivate and implement those reforms.

For the receiving countries, the substantial costs of uncontrolled migration are borne overwhelmingly by low-income citizens whose concerns are often ignored by both media and government.

I want to salute the work of the United Nations in seeking to address the problems that cause people to flee from their homes. The United Nations and African Union led peacekeeping missions to have invaluable contributions in stabilizing conflicts in Africa. The United States continues to lead the world in humanitarian assistance, including famine prevention and relief in South Sudan, Somalia, and northern Nigeria and Yemen.

We have invested in better health and opportunity all over the world through programs like PEPFAR, which funds AIDS relief; the President’s Malaria Initiative; the Global Health Security Agenda; the Global Fund to End Modern Slavery; and the Women Entrepreneurs Finance Initiative, part of our commitment to empowering women all across the globe.

We also thank – (applause) – we also thank the Secretary General for recognizing that the United Nations must reform if it is to be an effective partner in confronting threats to sovereignty, security, and prosperity. Too often the focus of this organization has not been on results, but on bureaucracy and process.

In some cases, states that seek to subvert this institution’s noble aims have hijacked the very systems that are supposed to advance them. For example, it is a massive source of embarrassment to the United Nations that some governments with egregious human rights records sit on the U.N. Human Rights Council.

The United States is one out of 193 countries in the United Nations, and yet we pay 22 percent of the entire budget and more. In fact, we pay far more than anybody realizes. The United States bears an unfair cost burden, but, to be fair, if it could actually accomplish all of its stated goals, especially the goal of peace, this investment would easily be well worth it.

Major portions of the world are in conflict and some, in fact, are going to hell. But the powerful people in this room, under the guidance and auspices of the United Nations, can solve many of these vicious and complex problems.

The American people hope that one day soon the United Nations can be a much more accountable and effective advocate for human dignity and freedom around the world. In the meantime, we believe that no nation should have to bear a disproportionate share of the burden, militarily or financially. Nations of the world must take a greater role in promoting secure and prosperous societies in their own regions.

That is why in the Western Hemisphere, the United States has stood against the corrupt and destabilizing regime in Cuba and embraced the enduring dream of the Cuban people to live in freedom. My administration recently announced that we will not lift sanctions on the Cuban government until it makes fundamental reforms.

We have also imposed tough, calibrated sanctions on the socialist Maduro regime in Venezuela, which has brought a once thriving nation to the brink of total collapse.

The socialist dictatorship of Nicolas Maduro has inflicted terrible pain and suffering on the good people of that country. This corrupt regime destroyed a prosperous nation by imposing a failed ideology that has produced poverty and misery everywhere it has been tried. To make matters worse, Maduro has defied his own people, stealing power from their elected representatives to preserve his disastrous rule.

The Venezuelan people are starving and their country is collapsing. Their democratic institutions are being destroyed. This situation is completely unacceptable and we cannot stand by and watch.

As a responsible neighbor and friend, we and all others have a goal. That goal is to help them regain their freedom, recover their country, and restore their democracy. I would like to thank leaders in this room for condemning the regime and providing vital support to the Venezuelan people.

The United States has taken important steps to hold the regime accountable. We are prepared to take further action if the government of Venezuela persists on its path to impose authoritarian rule on the Venezuelan people.

We are fortunate to have incredibly strong and healthy trade relationships with many of the Latin American countries gathered here today. Our economic bond forms a critical foundation for advancing peace and prosperity for all of our people and all of our neighbors.

I ask every country represented here today to be prepared to do more to address this very real crisis. We call for the full restoration of democracy and political freedoms in Venezuela. (Applause.)

The problem in Venezuela is not that socialism has been poorly implemented, but that socialism has been faithfully implemented. (Applause.) From the Soviet Union to Cuba to Venezuela, wherever true socialism or communism has been adopted, it has delivered anguish and devastation and failure. Those who preach the tenets of these discredited ideologies only contribute to the continued suffering of the people who live under these cruel systems.

America stands with every person living under a brutal regime. Our respect for sovereignty is also a call for action. All people deserve a government that cares for their safety, their interests, and their wellbeing, including their prosperity.

In America, we seek stronger ties of business and trade with all nations of good will, but this trade must be fair and it must be reciprocal.

For too long, the American people were told that mammoth multinational trade deals, unaccountable international tribunals, and powerful global bureaucracies were the best way to promote their success. But as those promises flowed, millions of jobs vanished and thousands of factories disappeared. Others gamed the system and broke the rules. And our great middle class, once the bedrock of American prosperity, was forgotten and left behind, but they are forgotten no more and they will never be forgotten again.

While America will pursue cooperation and commerce with other nations, we are renewing our commitment to the first duty of every government: the duty of our citizens. This bond is the source of America’s strength and that of every responsible nation represented here today.

If this organization is to have any hope of successfully confronting the challenges before us, it will depend, as President Truman said some 70 years ago, on the „independent strength of its members.” If we are to embrace the opportunities of the future and overcome the present dangers together, there can be no substitute for strong, sovereign, and independent nations – nations that are rooted in their histories and invested in their destinies; nations that seek allies to befriend, not enemies to conquer; and most important of all, nations that are home to patriots, to men and women who are willing to sacrifice for their countries, their fellow citizens, and for all that is best in the human spirit.

In remembering the great victory that led to this body’s founding, we must never forget that those heroes who fought against evil also fought for the nations that they loved.

Patriotism led the Poles to die to save Poland, the French to fight for a free France, and the Brits to stand strong for Britain.

Today, if we do not invest ourselves, our hearts, and our minds in our nations, if we will not build strong families, safe communities, and healthy societies for ourselves, no one can do it for us.

We cannot wait for someone else, for faraway countries or far-off bureaucrats – we can’t do it. We must solve our problems, to build our prosperity, to secure our futures, or we will be vulnerable to decay, domination, and defeat.

The true question for the United Nations today, for people all over the world who hope for better lives for themselves and their children, is a basic one: Are we still patriots? Do we love our nations enough to protect their sovereignty and to take ownership of their futures? Do we revere them enough to defend their interests, preserve their cultures, and ensure a peaceful world for their citizens?

One of the greatest American patriots, John Adams, wrote that the American Revolution was „effected before the war commenced. The Revolution was in the minds and hearts of the people.”

That was the moment when America awoke, when we looked around and understood that we were a nation. We realized who we were, what we valued, and what we would give our lives to defend. From its very first moments, the American story is the story of what is possible when people take ownership of their future.

The United States of America has been among the greatest forces for good in the history of the world, and the greatest defenders of sovereignty, security, and prosperity for all.

Now we are calling for a great reawakening of nations, for the revival of their spirits, their pride, their people, and their patriotism.

History is asking us whether we are up to the task. Our answer will be a renewal of will, a rediscovery of resolve, and a rebirth of devotion. We need to defeat the enemies of humanity and unlock the potential of life itself.

Our hope is a word and world of proud, independent nations that embrace their duties, seek friendship, respect others, and make common cause in the greatest shared interest of all: a future of dignity and peace for the people of this wonderful Earth.

This is the true vision of the United Nations, the ancient wish of every people, and the deepest yearning that lives inside every sacred soul.

So let this be our mission, and let this be our message to the world: We will fight together, sacrifice together, and stand together for peace, for freedom, for justice, for family, for humanity, and for the almighty God who made us all.

Thank you. God bless you. God bless the nations of the world. And God bless the United States of America. Thank you very much.”

 

(Text: politico.com)

Sistemul limbic

Nu vă gîndiți la prostii, nu e cazul.

Nu avem cel mai prost electorat, dar îl avem pe cel cu cele mai multe afecțiuni psiho-psihi netratate. Cu certitudine. Și aproape tot e pe Facebook. De unde și imaginea distorsionată asupra întregului.

Cum putem explica variațiile, spun unii, prezenței la vot și ale rezultatelor la alegeri? Cum putem explica că, la un moment dat, mase mari de electori se prezintă pentru a vota președintele, în timp ce la parlamentare numărul lor scade drastic? Și cînd este electoratul prost, cînd votează cu vrem noi, ori cînd votează cum vrea el?

Răspunsul e mai simplu decît credem. Sistemul limbic.

Toți îl avem, depinde numai în ce măsură am trecut de etapa în care cerințele lui sînt vitale. Este numit și paleocortex, pentru că îl putem găsi, în diferite configurații anatomice, încă din timpuri străvechi, la reptile. Iar astăzi mai este cunoscut ca creierul emoțional, pentru că de asta se ocupă în primul rînd, de emoții.

Definit inițial de medicul și antropologul Paul Broca, în secolul al XIX-lea, sistemul limbic este un set, o colecție de structuri cerebrale situate în creier și formate din: amygdală (da, avem o amigdală în cap), hipocampul, stria terminală, aria septală și sistemul olfactiv.

Dar să nu intrăm în detalii anatomice complicate care nu ne ajută la nimic. Să vedem care sînt funcțiile sistemului limbic, cu ce se ocupă el.

Cu emoțiile, așadar. Cu cele de scurtă durată, și mai precis, cu mirosul, cu frica și cu nevoile de bază, cum ar fi astîmpărarea foamei, și cu plăcerile.

Așadar, ce legătură găsim între astîmpărarea foamei și alegeri? Una foarte simplă, cel care este considerat asiguratorul hranei este votat. Filtrul gîndirii cerebrale nu intră aici în discuție.

Cel care asigură posibilitatea satisfacerii plăcerii, de asemenea, este votat. Cel care nu induce, prin varii canale, frica, ori care este gata să o înfrunte, este votat. Și așa mai departe, totul ținînd de emoțiile primare, incontrolabile.

Nu este greu să ne închipuim că există foarte multe situații în țara noastră în care satisfacerea strictă a necesităților primare , a celor de care depinde supraviețuirea, este pe primul plan. Și psihocomportamental așa și este, oamenii aceia care nu știu ce mănîncă mîine sau poimîine, nu se pot gîndi la anticorupție sau la relațiile externe ale României. Ei sînt preocupați, determinat psihologic, de supraviețuire și aceasta e tot ce contează. Oamenii programați să supraviețuiască au nevoie, înainte de orice, ca aceste nevoi să fie satisfăcute.

Frica. Frica poate fi acel mecanism care nu te lasă să constați dacă ești mai tare decît trenul, așezîndu-te pe calea ferată. Sau să verifici dacă poți zbura aruncîndu-te de pe bloc. Un nivel optim al substanțelor implicate în elaborarea fricii și menținerea fricii și o funcționare normală a sistemului limbic îți oferă, în schimb, echilibrul necesar desfășurării activităților zilnice primare și nu numai.

Ce faci, însă, cînd frica sporește? Cînd sporește privind necesitățile zilnice destinate supraviețuirii? Nivelul fricii crește, evident. Există o multitudine de cauze ale fricii exacerbate, la fel o multitudine de manifestări. Frica de schimbare este una din ele. Frica că s-ar putea ca acel salariu minim să fie pierdut cumva, frica ca ajutorul primit să nu mai existe, frica de oameni noi, cu obiceiuri și idei noi.

Salariul minim, ajutoarele de la stat, toate facilitățile acordate de-a lungul timpului nu sînt din vina lor, ci din vina celor care i-au învățat așa. Să li se dea, să li se acorde. Cum pot renunța la ceva ce le asigură traiul de pe o zi pe alta? Cum pot conta pentru ei Pleșu, Tismăneanu, Patapievici, cînd e posibil ca, odată cu schimbarea guvernului, să nu mai aibă ce mînca? V-ați pus vreodată problema cum este să nu ai ce mînca, să nu ai bani nici de un covrig? V-ar mai interesa Facebook, internet, cine a mai scris ce, să vă luptați în bătălii sterile din spatele calculatorului?

E greu de crezut, dar oamenii aceștia există, chiar există. Mai sînt și cei ușor de emoționat, pentru care o nedreptate sau un rău îndreptat asupra cuiva asemeni lor contează mai mult decît cine v-a unfrienduit sau blocat pe rețelele de socializare. Mai sînt și cei care, tot emoțional, speră la o viață mai bună pentru ei și ai lor.

Puteți să-i condamnați cît vreți, nu veți reuși nimic. Puteți să credeți că din cauza lor sînteți și sîntem la cheremul PSD-ului, nu veți reuși nimic. Poate să vi-i faceți dușmani și atîta tot. Nu ei au dorit viața asta, nu ei și-au făcut-o așa. Apariția socialismului, surprinzător (poate?) după descoperirea lui Boca, lor le-a fost utilă. Pe ei nu-i interesează cine le dă de mîncare, atîta vreme cît le dă. De ce să mai facă ceva, să se mai zbată, dacă necesitățile primare le sînt satisfăcute?

Cîți sînt ei? 45% din 18,9%, cei care au votat PSD la ultimele alegeri, la atîția să estimăm. Mulți, puțini, nu vom ști niciodată. Ce e important să știm e că nu sînt ei vinovați. Vinovat este numai cancerul numit socialism. Și că, dacă va fi să dispară, tot ei o vor face, și din aceleași motive. Pentru că ei, de-a lungul veacurilor, sînt programați și antrenați să supraviețuiască.

sistemul limbic(Foto: dhea.es)

Sa ne cunoastem candidatii. Azi, USR Iasi.

Doamna Cosette Chichirău, candidat la Camera Deputaților din partea USR, la Iași. Care mi-a atras atenția, deși intenționam să mă concentrez mai întîi pe programul lor de guvernare, prin franchețe, deschidere către nou și îmbrățișarea cu entuziasm a ”valului” pe care l-a simțit mai nou în politica românească.

Valul este USR, franchețea evidentă de cîte ori apare pe micul ecran sau pe și mai micul ecran de calculator, iar deschiderea, surpriză! Este mai mult închidere, încă de cînd doamna – în SUA aflîndu-se, bănuiesc – nu dorea, ca și aici, de altfel, nici un fel de colaborare cu republicanii sau cu democrații, ci susținea candidatura lui Bernie Sanders, fostul candidat democrat, socialist declarat, la Casa Albă.

Pentru că asta înseamnă, de fapt, nici stînga, nici dreapta. Socialism, nu departe de comunism, adică de unde am plecat în 1989 și unde vrem să ajungem? Închidem cercul, nu ”întinăm valorile partidului, nu întinăm memoria celor care șiau dat viața pentru cauza socialismului în această țară”? Pe scurt, o bătaie de joc la adresa noastră, care am trecut prin ororile sistemului totalitar comunist, care încercăm, de mai bine de 26 de ani, să diminuăm rolul statului în societate, care ne luptăm încă pentru o piață liberă, care ne dorim luxul și libertatea de a dispune cum dorim de banii noștri, ai fiecăruia.

Sigur că orice userist, poate chiar doamna Chichirău, îmi va spune că nu trebuie să echivalez socialismul cu comunismul, că și comunismul, la o adică, a fost o idee bună, dar prost aplicată. Pe care ei, cei școliți și munciți în occident, îmbibați de ideile noi și înălțătoare ale grijii față de om, capabili, fiecare pe domeniul său, îl vor aplica așa cum trebuie. Cum trebuie? – întreb acum, și cu siguranță voi mai avea ocazia, dacă programul partidului pentru alegerile parlamentare nu mă va lămuri.

Sigur, orice userist, poate chiar doamna Chichirău, îmi va putea explica că una e socialismul/comunismul (mă scuzați că nu fac diferența acum) aplicat de fostele cadre ale PCR, niște inculți ori niște ”intelectuali” cu școli absolvite la seral ori la facultăți muncitorești, niște bădărani ajunși peste noapte șefi, niște pușlamale și niște neica nimeni, dacă nu cumva jigodii ajunse ”domni” și ”doamne” la capitală, și cu totul altceva cel de acum, planificat cu grijă, scris cu vorbe mari, pline de sensuri și încărcate de goliciunea din spatele lor, nesusținute faptic de nimic. Și, mai ales, aplicat de oameni frumoși, oameni deosebiți, oameni speciali, oamenii noi ai lumii capitalist-avansate din care vin, îmbibați cu ideile cele noi și frumoase ale păcii și înțelegerii, ale bunăstării și dezvoltării continue a industriei și agriculturii, care vor milita pentru ştiinţă, învă­ţământ și cultură, cu fermitate și corectitudine politică, ridicîndu-ne astfel nivelul de bunăstare și fericire la cote nevisate măcar.

A se scuti. Nu voi vota niciodată așa ceva. Occidentul care nu a trăit măcar o zi de socialism/comunism poate cocheta cu asemenea idei, noi nu. Utopiile cu ”eliminarea sărăciei complet” poate prind prin minți cu doi neuroni care lucrează în ture, dar noi nu ne permitem.

Și iată de ce, în atari condiții, cind aproape toată lumea ”bună” și toată lumea ”fină” preferă ”oamenii frumoși” și ”oamenii deosebiți”, îmi rezerv dreptul și aroganța de a prefera, în continuare, oameni și atît.

cosette(Foto: captură Facebook/Cosette Chichirau)

 

Socialismul a invins. Venezuela.

Oameni care mănîncă cîini, pisici și porumbei. Hîrtia igienică nu mai există. Cozi nu mai sînt, nu mai e la ce, acum e haos. Nici forțele de ordine, nici armata nu (prea) mai au mîncare. Societatea multilateral dezvoltată a învins Venezuela.

Toate acestea se petrec acum, sub ochii noștri. Sub ai celor care vor să vadă unde duce socialismul. În numai 17 ani de conducere a președinților Chavez și Maduro, în Venezuela nu mai sînt nici bani de tipărit bani. Dezastrul este complet. O lume demențită de foame, un guvern incapabil să mai țină sub control criza.

Unde s-au dus banii pe care Venezuela i-a luat pentru exportul de petrol? Pentru că nu este o țară oarecare, este una din cele mai bogate țări în petrol. Unul din rezervoarele planetei. Pe naționalizări, acolo s-au dus. Pe alungarea capitaliștilor care voiau răul la popor. În 17 ani, a fost trecut în posesia statului tot. Pentru că statul știe cel mai bine ce să facă cu banii, nu?!

Statul a știut să mizeze pe o singură resursă, petrolul. Prăbușirea prețului pe baril a antrenat dezastrul. Cum criminalitatea intenționată a atins cote de nebănuit, e mult prea greu să nu ne imaginăm ce va urma. Războiul civil. Deși, într-o ultimă încercare de a-l evita, președintele Maduro a instituit stare de urgență pentru 60 de zile. Urgența numărul 1 este mîncarea, pe asta nu a luat-o în calcul.

De vină nu este el, președintele și politica socialistă susținută, ci, evident, americanii. Și dreapta ”fascistă”, complotul e primul dușman pe lista dictatorilor. Cu atît mai mult al unuia care a declarat că nu-l deranjează să fie numit așa.

Una din cele mai prospere și stabile țări din America Latină este în colaps. N-am fost departe, în 1989. Produsele absolut necesare, mîncare, săpun, hîrtie igienică, erau achiziționate în urma unor cozi imense și pe cartelă. Nu aveam căldură, nu aveam apă caldă, nu aveam mai nimic. Sîntem, la 26 de ani de atunci, la ani lumină. Și asta e tot ce nu trebuie să uităm.

PS: Spitalele au ajuns o glumă sinistră în Venezuela. Nu există mănuși, săpun, medicamente, curent electric. E greu de imaginat ce este acolo. E și mai greu de imaginat cum mor nou născuții. Cum medicamentele, altfel inexistente, se pot achiziționa numai de pe piața neagră. Cum operațiile se fac pe sîngele celui de dinainte. Cum poate ajunge omul, cum masacrează condiția umană socialismul. Și totuși, unii îl preferă. unii din cei care au de toate, în țări cu tradiție democratică. Nici asta să nu uităm.

PPS: Mi-e foarte greu să scriu despre ce se întîmplă în Venezuela. Am fost aproape, atît de aproape, în 1989. Rana nu e vindecată și nici nu se va vindeca vreodată.

venezuela

(Foto: latribuna.hn)

Doi naufragiati in trei variante: egoist capitalista, socialista si keynesiana

Dacă e luni, e lecția despre capitalism. După cum se știe, lunea nici iarba nu crește, deci n-avem ce face, sîntem lucizi și raționali. Erau doi naufragiați pe o insulă, și un irlandez intră în bar și zice… Just kidding. N-avem lecții despre capitalism nici lunea, nici în altă zi. Dar avem povești cu naufragiați.

Să revenim. Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că se decid nu să rămînă împreună ci să lucreze împreună. Unul se duce și ia apă din rîu pentru amîndoi, celălalt se duce și culege fructe pentru amîndoi. Se întîlnesc la locul stabilit (ei îi zic piață) și fac schimb. Fiecare dă ce-i prisosește, unul, apa, celălalt, fructele. Fiecare e obligat să aducă la locul de întîlnire mai mult decît are el nevoie, căci altfel nu ar putea face schimbul, iar unul ar muri de sete și celălalt de foame. Fiecare trebuie să facă un efort mai mare, însă mult mai mic decît dacă ar fi nevoit să se ducă și după apă, și după mîncare (asta dacă ar fi posibil, însă de cele mai multe ori nu e).

Asta a fost varianta insensibilă, cu egoiști, calcul rece al pieței și dezumanizare capitalistă.

Acum urmează varianta caldă, umană, socialistă.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că unul pleacă după apă și mîncare și celălalt așteaptă. După două zile de alergat de-a lungul și latul insulei, cel care s-a dus după apă și fructe se decide să se ascundă în pădure și să mănînce fructe și să bea singur apă, mai ales că nu mai are energia să adune și să care și pentru celălalt. În a treia zi cel rămas vine după el, îl găsește într-un luminiș îmbuibîndu-se lacom cu fructe și apă, își scoate pancarta, se trîntește în cur și declanșază Anonymous Occupy sau îl trimite în Gulag pe îmbuibat, după posibilități.

Varianta caldă, umană, welfare europeană, Keynes.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se duce după apă și fructe, celălalt nu se mișcă de la locul lui. Apoi cel care a luat apă și mîncare se întoarce la locul stabilit (ei îi zic piață), îi dă celuilalt apa și păstrează el fructele. Apoi fac schimbul. După trei zile cel care alerga după apă și fructe simte că ceva e în neregulă și că nu mai are suflu să alerge de-a lungul și de-a latul insulei cu apă și fructe pentru doi. Drept pentru care se decide să ia apă și fructe doar cît are el nevoie. Se ascunde în pădure, într-un luminiș și începe să se îmbuibe. Keynes vine și îi face cu degetul, îi citează din Krugman, îl cheamă pe oropsitul care nu s-a mișcat de la locul stabilit, scot pancartele și declanșază mișcarea Anonymous Occupy. După care semnează o petiție pentru Parlamentul European și îl trimit pe îmbuibat în Gulag. După posibilități.

PS. Aceasta este varianta revizuită (la sugestia lui Dragoș Paul Aligică) a unui articol mai vechi și ceva mai lung.