Statuia generalului Lee

În numai o săptămînă, aparent, Statele Unite ale Americii au devenit teritoriul nebun al celor mai greu de crezut declarații și gesturi din istoria lor. Sau teritoriul celor mai nebune declarații, dacă ținem cont de faptul că s-a ajuns la a dori moartea președintelui ales, gînd expus public de către o senatoare.

Statuia generalului Lee, declanșatorul aparent al psihozei colective, a început să fie înlăturată. În timp ce a lui Lenin, tot din SUA, nu deranjează pe nimeni.

Asta în timp ce o lege din 1958 echivalează luptătorii Confederației cu orice soldat american, adică și ei au fost și sînt ai noștri, chiar dacă la momentul respectiv au luptat de pe poziții opuse într-un război fraticid.

(e) For the purpose of this section, and section 433, the term ‘veteran’ includes a person who served in the military or naval forces of the Confederate States of America during the Civil War, and the term ‘active, military or naval service’ includes active service in such forces.
 
CONFEDERATE FORCES VETERANS
„SEC.
410. The Administrator shall pay to each person who served in the military or naval forces of the Confederate States of America during the Civil War a monthly pension in the same amounts and subject to the same conditions as would have been applicable to such person under the laws in effect on December 31, 1957, if his service in such forces had been service in the military or naval service of the United States.”

Ce se obținea, pe lîngă altele, prin legea din 1958? Exact, se făcea pace. Se reconciliau părțile, la aproape 100 de ani trecuți de la Războiul Civil.

Prin urmare, a da jos statuia generalului Lee echivalează cu ofensa adusă oricărui alt veteran al SUA.

Apariția grupării neo-naziste în peisajul societății americane, deși previzibilă și chiar imposibil de oprit, reface echilibrul de putere din anii 20 – 40 ai secolului trecut cînd, printr-o trăsătură de condei, Stalin și-a identificat adversarul, nazismul, poziționîndu-l la dreapta spectrului politic, numai de dragul simetriei, altfel, între cele două regimuri criminale și opresoare ale secolului XX nefiind nici o deosebire în termeni de libertate individuală și colectivă.

Un nou sequel din seria Divide et impera, cu aceiași actori de mult trecuți în nesemnificativ, unii, naziștii, și mult prea lăsați să zburde fără probleme ceilalți, comuniștii, rulează acum pe micile ecrane ale lumii arătîndu-ne SUA ca fiind locul blestemat și sursa proliferării celor mai criminale ideologii cunoscute pînă acum de omenire.

Charlottesville este o făcătură cap-coadă. Este atît de prost făcută, cu actori atît de slabi și cu un scenariu atît de previzibil încît e imposibil să nu o detectezi de la primele cadre.

La mai bine de 150 de ani de la sfîrșitul Războiului Civil, după capitularea forțelor confederate și după mișcarea Civil Rights Movement, din anii ’60, de acum mai bine de 50 de ani, se reîncălzește supa mișcărilor pentru drepturile negrilor, ca și cum pînă azi au trăit în teroare și lipsiți de elementarele drepturi civile. Ca și cum pînă azi ar fi existat nepedepsite în societatea americană tendințe naziste și punerea lor în practică.

Este absolut incredibilă pentru orice om normal furia cu care s-a pus în mișcare aparatul și aparatura de propagandă, cum au fost răstălmăcite declarații simple, clare, de condamnare firească a tuturor violențelor, ale președintelui în funcție. Cum se insistă pe încercarea de a-l face vinovat cumva, oricum, pentru cele întîmplate. Cum dacă legătura cu Rusia s-a cam pierdut în neantul minților lor care au și produs-o, acum au găsit altceva.

Pentru că toate aceste probleme se ivesc numai pentru că președintele SUA se întîmplă să nu fie preferata lor. Pentru că toate aceste probleme se ivesc din cauză că 8 ani, precedentul președinte le-a promovat. Cînd nu direct, implicit.

Ce urmează?

Cu cît li se va da mai mare importanță, cu atît vor parazita mai mult agenda publică pînă la o acapara total. Scopul este acum cel de a desființa o administrație, iar dacă nu pot să o distrugă (președintele se află la voturile a 6 membri ai Congresului pentru ca procedura de impeachment să fie declanșată), măcar în acești ani să nu poată produce efectele vizibile deja și extrem de bine venite societății americane.

Statuia Generalului Lee nu este ridicată în ciuda populației de culoare. Și nici nu are importanță acum dacă vorbim despre ea sau despre alte statui ofensatoare la adresa acelorași oropsiți ai vieții. Mîine poate veni rîndul statuii Libertății, găsită și ea vinovată de cine știe ce delict imaginar la adresa întregii populații, de orice culoare, care preferă cîștigul mic, dar sigur, al participării la proteste unui venit obținut concurențial pe piața muncii.

America profundă, cea care l-a ales pe actualul președinte, trebuie să-și vadă de treabă mai departe, repunînd în termenii firești valorile și credința care au făcut din Statele Unite ale Americii cea mai avansată societate modernă.

 

De ce enervează Polonia

Așezată cel mai nefericit sau cel mai periculos pe harta Europei, între două puteri cu intenții permanente de supremație continentală, Polonia a învățat lecția folosirii corecte a lui ”da” și a lui ”nu” în situații favorabile sau care îi pot afecta interesele. Lecție pe care o aplică și acum spre disperarea stîngiștilor de pretutindeni.

Tot scandalul pe care îl vedeți în ultimele zile, toată hărmălaia este făcută de grupuri de stîngiști veșnic neconsolați cu ideea și cu realitatea că PiS a putut cîștiga alegerile, forma guvernul și acum, schimba sistemul judiciar în sensul modernizării.

PiS nu numai că nu are probleme în Polonia, dar acolo, la el acasă, lumea chiar asta așteaptă de la el, mesajul cu care a cîștigat alegerile.

Și atunci de ce urlă stîngiștii de pretutindeni, de ce numesc regimul conservator autocrat și abuziv? Din cauză de:

1. Germania.

De cînd presa a hotărît că, odată cu alegerea dracului portocaliu la Casa Albă, lidera lumii libere a devenit Angela Merkel, Germania dă tot mai mult semnale ale libertății pe care vrea să o impună țărilor UE. Au fost migranții, a căror venire, repartizare și relocare a fost hotărîtă exclusiv de doamna Merkel, inclusiv prin încălcarea și ulterior suspendarea acordurilor Schengen și Dublin, despre a căror situație nu a fost nimeni consultat ÎNAINTE de a se lua decizia. Și este acum, la fel de revoltător, proiectul prin care Germania dorește să se asigure de gazul rusesc, Nord Stream 2, ignorînd complet sancțiunile stabilite pentru anexarea Crimeei și, deloc în ultimul rînd, interesele celorlalte țări UE.

Poziția de dictat adoptată de Germania doamnei Merkel nu avea cum să nu amintească polonezilor de situațiile anterioare în care a fost invadată, sfîrtecată și apoi împărțită între cele două puteri sinistre și criminale ale jumătății secolului trecut, ultima dată, cea nazistă și cea comunistă. La fel ca atunci și nu numai, nimeni nu întreabă Polonia ce dorește, toată lumea așa zis bună de la Bruxelles impune Poloniei. La fel ca atunci, Polonia este desconsiderată și umilită. Iar fiica tatălui ei, doamna Merkel, se dovedește a confirma pe deplin temerile doamnei Thatcher privind reunificarea Germaniei.

2. Germania – Rusia.

Ocheadele aruncate reciproc de Germania și Rusia nu aveau cum să scape partenerilor europeni ai primeia, prin urmare nici Poloniei. Iar dacă în timp ce pe hîrtie Rusia nu are ce căuta în Europa, în practică avansează din ce în ce mai mult, prin resursele energetice de care dispune și la gîndul cărora Europa salivează atît de puternic.

Penetrarea Europei, după aparenta cedare de la sfîrșitul războiului rece, s-a realizat exclusiv economic, prin resurse și infiltrare de oameni și companii în domenii cheie ale economjei europene. În vreme ce europenii savurau succesul, Rusia muncea din greu la sabotarea lui, astfel încît a ajuns în zilele noastre să poată juca puternic la masa celor mari.

Uitîndu-ne retrospectiv la întreaga perioadă de după Al Doilea Război Mondial, puterile care au pierdut atunci Europa (în ciuda aparentului cîștig al Rusiei) au fost Germania și Rusia. O situație cu care cele două nu s-a împăcat niciodată și ca atare este pe cale să o elimine.

Ce și cum facem să nu se întîmple asta?

3. Polonia – SUA.

Echilibrarea situației vine de peste ocean, de la administrația republicană instalată la sfîrșitul anului trecut la Casa Albă. Și vine de această dată întru prevenirea și nu rezolvarea, cum s-a întîmplat anterior, dezastrului european.

Vizita președintelui american la Varșovia, luna aceasta, a adus asigurări privind sprijinul militar sporit pe care est-europenii îl vor primi, în acord cu creșterea cu 40% a bugetului Pentagonuluii privind numai această zonă, și sprijin pentru Intermarium, Inițiativa celor trei mări, proiectul european care să asigure atît conservarea valorilor europene în această zonă cît și posibila revenire a Europei vestice, într-un timp oarecare, la fundamentul pe care s-a clădit. În orice caz, proiectul vizează crearea unei zone de securitate NATO, care poate opri tăvălugul rusesc și face imposibilă legătura cu aliații lor ideologici europeni, nemții.

Sînt măsuri care nu pot conveni, dimpotrivă, Rusiei și Germaniei, măsuri care să le ucidă încă de pe acum pofta de expansiune, geografică sau culturală. Sînt măsuri care conservă valorile liberalismului clasic, ale națiunilor și tradițiilor, în cea mai avansată formă de organizare imaginată pînă acum de om și care funcționează.

Ceea ce vedeți zilele acestea la Varșovia și în alte zone europene sînt zvîrcolirile fiarei încolțite, care scuipă și se zbate în neputința-i. Pentru că aici, calm dar hotărît, se revine și se pun în practică vorbele lordului Ismay, primul secretar general NATO:

Keep the Soviet Union out, the Americans in, and the Germans down.

 

 

 

 

 

Legăturile secrete ale administrației Obama cu Rusia

În timp ce în presa leftistă americană se înmulțesc zvonurile despre o posibilă conexiune a ginerelui președintelui Trump, Jared Kushner, cu oficiali ruși, și se vor tot înmulți pînă la rude decedate, nu am dubii, să vedem cine a colaborat de fapt cu Rusia – și mai ales cum – în perioada precedentă. 

Un articol Bloomberg intitulat ”Inside Obama’s Secret Outreach to Russia”, din decembrie 2014, dezvăluie ce făceau Statele Unite, ce înțelegeri secrete făceau, unele implicîndu-l chiar pe fostul secretar de stat Henry Kissinger, în timpul exercitării mandatului. 

Luni de zile administrația Obama a căutat mijloace pentru a colabora în secret cu regimul de la Kremlin, în ciuda a ceea ce regimul respectiv făcea, în ciuda sancțiunilor impuse oficial și mai ales în ciuda dorinței arătate de Kremlin în acest sens și în ciuda faptului că președintele rus nu intenționa să dea înapoi un pas în problema Crimeei. 

Crimeea fusese anexată în martie 2014. Ce făcea administrația Obama cîteva luni mai tîrziu? Încerca să stabilească relații cu cel care o anexase, cu Kremlinul. De ce? Pentru a-i oferi o cale de ieșire din situația în care singur intrase. De ce? Pentru a obține cooperarea rusească în rezolvarea problemei Orientului Mijlociu. Pentru că SUA singure nu puteau, nu?!

Cum? Prin John Kerry, secretar de stat. Ce urma să facă John Kerry? Să separe problema Donetsk și Luhansk de Crimeea, urmînd ca aceasta să fie tratată, dacă și cu parcă, cîndva. Ar fi urmat ridicarea unora din sancțiunile impuse Rusiei de către SUA. Kerry, prieten cu Lavrov, ministrul rus de Externe, se întîlnește cu acesta și vorbesc des la telefon, adesea fără alt personal de față. Cînd Obama vorbește la ONU și condamnă agresiunea Rusiei în Europa, Kerry îi spune lui Lavrov să nu țină cont de ce a spus președintele. Ca și cum președintele vorbea pentru proști, de la tribuna unei organizații a proștilor. 

Ce se negocia, de fapt? Vulnerabilizarea estului european. Inclusiv noi facem parte din această zonă. 

Să mai adăugăm și celebrul microfon uitat deschis la o reuniune Obama – Medvedev, din primul mandat american al lui Obama, în care acesta îi spune omologului rus să-i transmită lui Vladimir că în al doilea mandat va avea mai multă flexibilitate. 

Aceasta era flexibilitatea. Posibilitatea negocierii pe sub mînă, în secret.

Asta are de ascuns presa americană de rit obamist. 

PS: Un alt democrat, în alte vremuri: 

John F. Kennedy: ”We shall pay any price, bear any burden, meet any hardship, support any friend, oppose any foe, in order to assure the survival and the success of liberty.”

100 de ani de la naștere, astăzi.

(Foto: Bloomberg/Greg Baker/AFP/Getty Images)

 

Care este rostul nostru în UE

Revoluția Franceză a avut loc în Europa, două războaie mondiale au pornit din Europa, cu cauze europene, în Europa secolului trecut aici a avut loc un genocid imposibil de imaginat încă pentru mulți, un război interetnic între fostele republici iugoslave, pe Europa și din Europa a bîntuit-o și o mai bîntuie încă, cu din ce în ce mai mult succes, fantoma comunismului, cu cei 60 de ani de asuprire crîncenă, inumană, a popoarelor est-europene. 

Din timp în timp, Europa defectează de la valorile fondatoare, nerecunoscute majoritar, și se aruncă în extreme. 

Și atunci, ce căutăm în Europa? Ce căutăm în Uniunea Europeană? 

Rostul nostru, asta căutăm. Dacă ei ne-au admis cu un rost, și noi am avut unul ca să fim parte a acestei uniuni. 

Care mai poate fi rostul nostru acum, cînd UE a derapat serios pînă și de la propriile-i angajamente, nu mai zic despre derapajul socialist evident în absolut fiecare mișcare? Ce să mai caute România, cu o gașcă infracțională, cum se spune, la putere, în clubul select al țărilor uniunii? 

Pe rînd. Clubul select al țărilor uniunii este un cuib de comuniști deghizați în socialiști. Și ca orice socialiști, nu au maniere. Ba chiar sînt obraznici ca măgarii cînd, de exemplu, spun că ar trebui ca și UE să militeze pentru ca statele americane Ohio și Texas să ceară independența, numai pentru că Trump a salutat Brexitul. Dar în prostia și bădărănia lor, au rostit un adevăr: Marea Britanie este la fel de puternică cum sînt cele două state americane. 

În rest, nu știu ca noi să fi votat președintele UE pe model american, nu știu să se fi schimbat constituția UE, la fel cum nu știu de ce nici un, dar nici unul! – lider european nu l-a trimis pe Juncker la culcare, spunîndu-i că-i beat, după ce a apucat să rostească enormitatea. Care va rămîne în cartea rușinii europene, alături de alții, mai puțin talentați. 

Și atunci, rostul nostru și nu numai al nostru este să-i facem pe europeni să înțeleagă, dacă vor, că SUA sînt prietenele UE, că de fiecare dată au salvat Europa de totalitarismele care îi invadaseră vintrele și capetele, chiar și după Revoluția Franceză a venit cea Americană, care a restabilit echilibrul de forțe și a repus valorile în prim planul politicii, și că cea mai mare imbecilitate a tuturor timpurilor e pe cale să se producă.

Rostul nostru este să le explicăm că migrația de acum nu are nimic, dar absolut nimic de a face cu imigrația celor care fugeau de pericolul comunist, unii, ai noștri, căutau libertatea, alții, migranții de acum, vor suprimarea ei. Rostul nostru este să le explicăm care sînt consecințele nefaste ale centralismului specific guvernărilor comuniste, cu implicațiile econnomico-sociale dezastruoase. 

Rostul nostru este să luăm apărarea evreilor, acum, aici, cînd pleacă cu miile dintr-o Europă care crede că un conflict cu palestinienii este redus la spațiul Mării Moarte, care a uitat sau se preface că uită care este principala țintă a musulmanilor, creștinii și evreii. 

Și rostul nostru, deloc în ultimul rînd, este să le spunem că nu vrem alianțe cu rușii, nici pe față, cum ne îndeamnă, nici pe dos, prin afaceri dubioase, cum se află. Că știm mai bine decît oricine ce înseamnă rusul și că de el trebuie să te aperi, nu de cel care te-a salvat de fiecare dată în istoria modernă. Că nu vrem armată europeană, care să se lupte cu cine? Cu SUA și cu Marea Britanie? Aberant! Că răul este unul singur, același, ușor identificabil în tot ce face, și că extremismele pe continentul european sînt rezultatul exclusiv al politicilor lor, ale politicienilor europeni, nicicum vina altcuiva? 

Poți să greșești atît de grav, în fața a zeci de milioane de oameni, și să dai vina cu nonșalanță pe altcineva? 

Pot. Uitați-i că pot, uitați-i cum pot. Cu nesimțire!  

Și atunci, de ce să nu rămînem noi, aici, un pol de stabilitate pro-american?

Și nici măcar nu sîntem singuri. Grupul de la Vișegrad ar fi cu noi. Ascultați-i. 

Sigur, europenii pot să nu vrea. Dar măcar am fi ajutat cît am putut ca un sinucigaș colectiv să nu aibă sorți de izbîndă. 

 

Rușii dau lecții americanilor

Asta au reușit să facă democrații americani din țara lor, din Statele Unite ale Americii, țara căreia să-i dea rușii lecții!

Incredibilul s-a produs. Rusul declară cu nonșalanță că nu înțelege cum americanii au putut face așa ceva. Cum au putut crede că o putere străină se poate amesteca în treburile lor interne. Mai mult decît atît, rusul recunoaște că oamenii lui Hillary au avut multe contacte cu… ruși, da! – chiar în timpul campaniei electorale. 

Nu despre asta țipau ca ciupiți de șarpe democrații și gurile lor media? Nu despre asta nu se mai termină discuția? Cît de disperat să fii încît să accepți că țara ta ar fi putut ceda în fața altei puteri de pe planetă?!? 

Au reușit să facă din Rusia ceea ce nici nu visa să fie vreodată, cea mai puternică putere de pe planetă. Care se amestecă inclusiv în procesul electoral american și îl influențează. Este o stare de fapt falsă, așa ceva nici vorbă! 

Ascultați și cruciți-vă! 

An infinite deal of nothing

You speak an infinite deal of nothing. – William Shakespeare, ”Neguțătorul din Veneția”

Despre alegerile prezidențiale americane s-a spus totul fără ca să se spună, totuși, ceva important. Cele mai importante lucruri au rămas ”ferite” de ochiul publicului, și așa votul dînd peste cap toate calculele, estimările, sondajele și cam tot ce credea despre el, despre acest public, partea americană așa zis cultivată, învățată, școlită.

America nu a votat anti-sistem, asta este cea mai idioată și mai neadevărată zicere pe care am citit-o/auzit-o. America a votat pro-sistemul capitalist existent de secole, și care functioneaza pe baza valorilor liberale ale competitivității și pieței libere, împotriva comunismului corectitudinii politice și a altor aberații socialiste. Americii, consecventă valorilor și principiilor fondatoare, i-au ajuns cei 8 ani de golf și inovativitate socială ai lui Obama și s-a întors, cum a avut ocazia, la conservatorism.

Și nu la orice conservatorism, ci la cel care a putut să se exprime. La singurul care a putut să se exprime, care și-a permis luxul să se exprime.

Acesta a fost atu-ul numărul 1 al cîștigătorului. Neîncătușat de establishment, a putut spune tot ceea ce America de mijloc, America aceea care contează, după cum s-a văzut, aștepta. A spune lucrurilor pe nume, azi, a devenit nu numai un act e curaj, dar și unul pe care, politician fiind, trebuie să ți se permită să-l exerciți. Iar establishmentul republican, cu toți candidați lui foarte buni, nu putea trece acest obstacol.

A fost nevoie, așadar, să fie acest Trump căruia să nu îi pese că nu vorbește corect politic, dar să vorbească pe limba și pe sufletul celor ajunși asupriți într-un mod absolut barbar de socialismele moderne, mascate în corectitudini și alte aberații.

‘Civilizatia’ americana, sub administratia Obama, a ajuns atit de departe, incit oamenii frumosi si deosebiti care nu au avut nici o jenă la blow job-ul Madonnei, acum nu recunosc rezultatul alegerilor. Frumos exemplu, tot inainte, pionieri!

Marșuri, proteste de stradă, vandalizări, examene amînate, consiliere psihologică pentru cine nu s-a obișnuit încă cu ideea că Hillary a pierdut. Nimic despre partidul democrat, care a propus-o și întreținut-o în candidatură, nimic despre problemele candidatei însăși cu justiția, nimic despre ei, totul despre ceilalți. Exclusiv ceilalți sînt vinovați pentru că nu le-a ieșit așa cum știau ei că trebuie să iasă. Comunism curat. Ăsta este Partidul Democrat astăzi și aceștia susținătorii. Niște neputincioși, pornind de la neacceptarea faptului că au pierdut – și nu numai președinția, ci și majoritatea în cele două camere ale Congresului, și Curtea Supremă, implicit, deci nu a fost o greșeală alegerea lui Trump – și pînă la a nu putea accepta jocul democratic al alegerilor.

Nu au existat asemenea manifestări la cele două alegeri cîștigate de Obama, dar rasiști sînt republicanii. Nu s-a mai plîns așa niciodată pentru o candidată care a pierdut, dar fasciști sînt ceilalți. Toate relele lumii sînt de partea cîștigătorilor, numai pentru că au respectat jocul democratic și au cîștigat. Ceilalți sînt puri și inocenți, adevărate victime. Comunismul american în toată splendoarea manifestării sale. Ei nu știu niciodată să piardă, numai să fie ca ei, cum li s-a spus că trebuie să fie și cum transmit, la rîndul lor, altora. Spălarea pe creiere a funcționat ireproșabil pe cele slabe, dovada astăzi, sub ochii planetei.

Nu se aștepta nimeni ca Partidul Democrat să asume vina pentru cele întîmplate, dar nici așa rîuri de lacrimi și zbucium și renumărare, și cum or ști, dar ca noi să fie, nu. Nici așa neputincioși și așa nevoie de asistență nu credea cineva că pot fi și că pot avea nevoie.

Aici au dus, printre altele, și cei 8 ani de administrație democrată la Casa Albă. Aici, la statul social, prost, pauper și fragilizat, dar stat social, pentru toți. Ce anume, concret, pentru toți? Nimeni nu știe să răspundă, de vină sînt întotdeauna ceilalți, cei care au avut neobrăzarea de a se prezenta cu un candidat mai bun și de a juca cinstit, după reguli democratice. Și cealaltă, marea masă a celor care, în ciuda mass media total părtinitoare, și a sondajelor, l-a votat.

Nu vor învăța nimic nici acum. Dimpotrivă, în ei va crește ura și dorința de răzbunare cu orice preț și-n orice chip, numai pentru că nu va fi cum au dorit ei. Cum li s-a spus că trebuie să fie, cum li se va spune și de acum încolo. Sînt marea masă a celor pentru care nu competiția contează, nu cine e cel mai bun ca rezultat al unei competiții, ci cel pus, numit de ei.

Că nu vor învăța nimic e una, că au trecut la amenințări directe e altceva. Din cele mai oribile și mai hotărîte. Cum ar fi, de exemplu, ”Rape Melania”. Pentru asta, un trader din Paris, care pretinde că lucrează pentru BNP Parisbas, întreabă, pe Twitter, unde este ISIS cînd ai nevoie de ei? Ca să, nici mai mult, nici mai puțin, o răpească și decapiteze pe Melania Trump. Confirmîndu-mi mie, cel puțin, cele mai negre bănuieli, că din cauza asta, printre altele, au fost atît de primitori cu migranții, pentru că oricînd se pot dovedi ”folositori”, la nevoie. Sînt în stare de crimă? Nu știm, știm în schimb că sînt în stare să amenințe și să instige la crimă. Nu e destul?!

La nevoile lor, ale progreșiștilor. Care nevoi s-au dovedit și în timpul protestelor, finanțate de – cine altcineva?! – comuniști. Locurile de muncă promise de Trump, în campanie, se fac încă de acum simțite. Și cine protestează? Cine nu are job, cine are timp la dispoziție pentru așa ceva, după cum se vede în ”anunțul de angajare” de mai jos.

15016333_552265978304825_8210708462320638697_o

Ce ar mai fi de spus despre modul cum nu știu să suporte victoria celorlalți, cum nu pot suporta progreșiștii că au pierdut? Că au camere la școli și facultăți, unde se pot aduna, gîndi și reculege în liniște? Că au nevoie de ajutor psihologic care să-i facă să treacă peste această absolut firească victorie a celorlalți? Că nu pot concepe ca ceilalți să cîștige, de așa ceva nu-i va vindeca nimeni niciodată. Sînt oameni pierduți, generații pierdute, cele cărora li s-a spus tot timpul că merită, fără să fie cumva întrebați și ce anume, cele obișnuite să obțină fără să muncească, cele cultivate cu precădere de progresiștii de pretutindeni. Dacă singuri nu-și pot aranja viața, cineva se găsește să o facă în locul lor.

Este principalul motiv pentru care victoria lui Donald Trump mă bucură. Derapajele stîngiste, ajunse politică de stat, vor înceta. Patru ani cel puțin de pauză și revenire la firescul și naturalul relațiilor umane, la cele de muncă, la cele de asociere, vor însemna mult. Patru ani cîștigați, spre deosebire de aceiași patru cu Hillary Clinton, pe agenda căreia exact aceste lucruri se aflau, dar cu semn schimbat.

Mai sînt multe de spus despre campania electorală americană și despre alegeri, dar cum maximum de ticăloșie s-a atins deja, amenințarea directă a vieții Melaniei Trump, e momentul unei pauze. În care toate calamitățile socialiste post-electorale, toate prostiile despre nimic, adică tot ce știu ei cel mai bine să facă, să se consume. Din vorbe.

La bună revedere!

Alegeri prezidențiale americane fără precedent

”Este fără precedent” a spus Hillary Clinton în scurta conferința de presă pe care a fost nevoită să o susțină după anunțul făcut de FBI privind repunerea ei sub investigație.

Surprinzător, de data asta a spus un adevăr. America face istorie. Creează precedentul unui candidat sub investigație FBI, o dată, și reluarea cercetărilor în ce-l privește, cu 11 zile înainte de alegeri, a doua oară. Are primul candidat la președinția Statelor Unite ale Americii care este de două ori investigată de către FBI. Nemaipunînd la socoteală faptul că ambii candidați sînt sensibil egali în antipatia pe care o trezesc în taberele opuse.

Scandalul este uriaș și ridică, o dată mai mult, o serie de întrebări la care instituțiile statului american ar trebui să răspundă. Faptul că James Comey, șeful FBI, a redeschis ancheta și a obținut mandat pentru investigarea a încă 650 000 de emailuri în posibilă conexiune cu Hillary Clinton, nu îl scapă de păcatul de o declara nevinovată, deși ”excesiv de neglijentă”, în iulie acest an. Această declarație a venit după audieri în Congres care, pentru cine le-a urmărit, a lăsat nu numai o stupefacție vecină cu dizartria, dar a pus cele mai serioase semne de întrebare dacă nu cumva Comey este un adevărat commie.

Este o încercare de a se salva a șefului FBI? De asta e acuzat, printre altele, de bunii lui prieteni, pînă mai ieri, democrații, și pentru care a devenit, brusc, dușmanul numărul 1. Este o răzbunare a lui Anthony Weiner, fostul congressman democrat de New York, descoperit a face sexting cu minore, acum cîțiva ani? Va fi Huma Abedin, first aide a doamnei Clinton, închisă pentru cinci ani din cauza mărturiei mincinoase privind predarea tuturor emailurilor, cînd extrem de multe s-au găsit acum în calculatorul lui Weiner?

Nu știm. Și în momentul acesta nici nu contează. În acest moment contează numai că întreg Partidul Democrat este complice la ce se întîmplă, prin forțarea nominalizării lui Hillary Clinton la funcția supremă în stat, și prin neretragerea ei după redeschiderea anchetei de către FBI.

Ce contează acum sînt instituțiile statului american și cum vor rezolva aceste probleme. Le vor ascunde, se vor preface că nu există, că sînt manipulări ale rușilor, varianta vehiculată de democrati, de parcă de vină ar fi cel care expune, nu cel care a comis ceva suspect de ilegalitate. Sau se vor ocupa serios de tot ce înseamnă corupția organică, care macină însăși fundamentele statului, nesancționată corespunzător la timp? Va fi sau nu cercetată și fundația soților Clinton – către care s-au îndreptat donații din partea statelor arabe cele mai dure privind drepturile minorităților pe care dînsa susține că le apără – sau e suficientă explicația doamnei că cei doi soți erau săraci și au făcut un ban ca să-și plătească datoriile? Vor fi investigații serioase legate de posibile vînzări de uraniu către Rusia sau vor fi ascunse sub preș?

Tot Hillary Clinton a spus (citește ”somat”) că poporul are dreptul să cunoască ce a descoperit FBI pentru a redeschide cercetările. Nu, poporul american are nevoie de instituții care să-i răspundă la aceste întrebări, după cercetări serioase, nu la bătutul din picior al unei candidate.

În dauna poporului american și spre continua lui manipulare au lucrat destul instituțiile MSM. Nu știu cîți ani le vor trebui sau dacă își vor reveni vreodată. Pentru că ce am văzut în această campanie, numai, exclusiv în anumite momente, despre viața privată a contracandidatului lui Hillary Clinton, Donald Trump, lucruri extrem de puține, și întîmplate cu zece dacă nu mai mulți ani în urmă, de parcă flirtul cu femei nu s-ar fi știut și ar fi fost un secret bine tăinuit, nu am mai văzut pînă acum. Serios, asta e tot ce-au găsit despre Trump? Și se compară cu tot ce a făcut, scris sau spus Hillary Clinton?!

Republicanii, pe de altă parte, au un merit în toată această poveste a competiției pentru Casa Albă. Așa cum spunea Paul Dragoș Aligică, au jucat după reguli, chiar și atunci cînd nu le-a convenit rezultatul. Nu Partidul Reublican are așadar problemele pe care vi se induce aici că le-ar avea – mai are puțin și dispare sau alte vise de noapte ale cine știe cui – ci Partidul Democrat. Cel care a făcut, cum spuneam, istorie. Cea mai neagră de pînă acum din istoria partidului.

PS: 1) Donna Brazile, fost colaborator CNN, a încetat legătura cu postul TV din cauza faptului că i-a trimis candidatei democrate, Hillary Clinton, o întrebare care avea să fie pusă în confruntarea cu Bernie Sanders, din luna martie. Deși încetarea legăturii cu CNN s-a produs la începutul lunii, abia acum a ieșit la iveală motivul.

2) Nici o legătură descoperită de FBI între Donald Trump și ruși, așa cum permanent au pretins Hillary Clinton și cei din jurul ei.

3) Nu aș putea vota niciodată Hillary Clinton, avînd în vedere și numai asta: ”Mai votați Hillary? Ponta în Podesta leaks.” Podesta este, în continuare, în stafful de campanie al democratei.

Rețeaua de minciuni și manipulări din jurul candidatei democrate depășește orice imaginație pentru un stat ca SUA.

hillary

(Foto: Bosch Faustin/twitter.com)

Marti, 13. Ghilotina mai aveti?

Vești proaste, bune de unde să vă dau?!

Șeful anticorupției din Rusia nu e om. A fost găsit că dormea pe verde-foșnitor, cum vedeam noi că sînt marțienii în filmele de cînd eram mici. Pe 122 milioane de dolari. Ca să nu rămînem mai prejos, Dragnea  l-a trecut pe Ponta la recalificare în partid, acum nu mai minte, numără banii românilor.

La București a sosit Francois Hollande, cel mai bun președinte din ultimii 4 ani ai țării surori și prietene, Franța, și primul care calcă pămîntul românesc de la alt Francois încoace, Mitterand – ne anunță presa – rămas în istoria României cu supranumele ”l’ami de l’assassin”. Pentru a marca vizita și progresele țării noastre într-un sfert de veac, un polițist din coloana oficială a căzut de pe motocicletă chiar înainte de intrarea în Parcul Carol. Din fericire, nu a pățit nimic, din nefericire, Arafat e încă în funcție.

Sigur, mai este un președinte francez care a ”călcat” în România în acești 25 de ani, Nicolas Sarkozy, vizita lui find A PATRA a unui președinte francez după 1989, conform Mediafax (”Vizite la nivel de şef de stat în Franţa au mai avut loc în anii 1992, 1994, 1999, 2000, 2003 şi 2005.”), dar cum vizita a fost fulger, așa a trecut și prin capul actualilor. Care șterg, cu naturalețea imbecililor care cred că lumea uită sau nu îi pasă, istorie recentă.

Interesantă și edificatoare privind orientarea și viitorul Franței și al Uniunii Europene în general este declarația lui Hollande, care consideră că răspunsul Statelor Unite ale Americii la atentatele de la 9 septembrie 2001, ”haos”-ul creat după, este răspunzător de situația actuală din Franța. Deci lupta impotriva terorismului, declanșată și susținută  de coaliția condusă de SUA, adevărata victimă a atacului pe teritoriul ei, și nu abandonarea acestei lupte, în cursul ultimei administrații americane, a cauzat haos. Și nu mai mult decît un milion de migranți aduși – aduși! – de Germania sînt pericolul acum, ci apărarea firească, singura acțiune care putea fi luată după cel mai amplu atac terorist de la Pearl Harbour încoace. Da, sub administrația republicană de la Casa Albă s-a pornit un război de apărare, care securiza situația în Orientul Mijlociu, abandonat și împrimăvărat de cea ulterioară, democrată, ale cărui rezultate le vedem și nu numai acum toți. Nu, americanii nu au stat capră – ceea ce faceți voi acum – după moartea a aproape 3000 de oameni, adică au reacționat, în limbaj prezidențial.

Știu că nu e clar. Ghilotină funcțională mai aveți?

hollande-merkel(Foto: en.mercopress.com)

9/11 – Dupa 15 ani

S-a spus că ziua aceea este ziua care va schimba lumea. Și habar n-au avut ce adevăr rosteau.

Toți atentatorii din 9/11 erau perfect integrați. Cu studii superioare, oameni liniștiți, colegi de treabă, vecini politicoși, nimeni n-ar fi crezut vreodată că pot fi în stare. Și totuși, s-a întîmplat. Nu au trecut decît 15 ani de atunci. Ștergerea memoriei recente și nu a celei reziduale este semn de îmbătrînire (prematură sau biologic firească).

Ca să nu îmbătrînească populația și să aibă cine ne plăti pensiile, Europa a adus, în anul care a trecut, peste 1 milion de migranți. I-a adus, i-a chemat, i-a așteptat cu brațele deschise, ursuleți de pluș și pian.

Germania, de fapt. În ea, campioana toleranței care a dat sau favorizat trei totalitarisme într-o sută de ani, se declanșa un mecanism psihologic umanitarist care avea să schimbe politica europeană și lumea pentru nu știm cîtă vreme. Europa nu a avut un 9/11, doar Londra, Madrid, Munchen și alte incidente izolate. În timp, se obișnuiește cu noile tradiții aduse de migranți: taharrush gamea, cuțitarea oricui, aleatoriu sau cu cine știe ce motiv și, mai ales, cu noua modă, preluată deja de marile case de creație, burqa. Întoarcerea la tradiție. La tradițiile altora.

Tot tradițional, Germania cea înțeleaptă și brusc umană spune, dictează restului țărilor europene – rasiste, xenofobe, niște brute care ridică garduri, speriate de o invazie – ce au de făcut. Speră să le aducă la ordine cu orice preț. Inclusiv cu preț de sînge. Picurat deocamdată, pentru că noi nu am avut un 9/11.

Nu știu unde erau Merkel, Mogherini, Juncker și toată garnitura actuală de lideri europeni în ziua atacului de la WTC. Nu știu nici unde era Obama, cel care, odată instalat la Casa Albă, cu sloganul ”Yes, we can!”, a și arătat că poate. Numai că nu îl întrebase nimeni înainte: poți, dar ce? poți, dar cum?

În 15 ani care au trecut, lumea a suferit o adevărată mutație cognitiv-sentimentală. A ajuns să își întîmpine cu bucurie nedisimulată posibilii atacatori, a ajuns să le găsească scuze, adăpost și hrană, a ajuns să cenzureze știrile despre ei. Sînt depresivi, toți. Și au venit în acest uriaș sanatoriu numit Europa la tratament.

Dincolo de ocean, politica pașilor mărunți, dar veseli, a adus wc-ul pentru aberațiile cromozomiale. Așa am învățat eu la școală, că o jumătate de X și o jumătate de Y asta înseamnă. Teoretic, practic nici nu e posibil. Cea mai avansată tehnologic țară a lumii și-a atins gradul de incompetență. De la primul pas pe Lună, acum 37 de ani, la wc-ul pentru toată lumea. A adus BLM, ultima mișcare de anihilare a răului pe pămînt, rasa albă. Care, într-o simetrie dementă a faptelor, ar trebui să accepte sclavia.

Și a adus, recent, o campanie electorală în care se înfruntă, nepermis de incorect, o femeie bolnavă și un bărbat al cărui singur merit e că spune lucrurilor pe nume, scăpat de regulile, impunerile și cedarea establishmentului.

Nu știu dacă America comemorează astăzi 15 ani de la cel mai atroce act terorist, petrecut chiar pe pămîntul ei. Știu însă că din fundul oceanului, acolo unde s-a spus că zace, Bin Laden rîde în hohote. Noi mai rămînem pe aici, încercînd cu disperare să salvăm ce se mai poate salva. În 15 ani, fotografia omului care se aruncă din Turnul de Nord devine însăși fotografia lumii în care am ajuns să trăim.

God bless America! Și pe noi odată cu ea.

falling-man

(Foto: youtube.com)

Dragoste la vremea infractiunii

Declasații care susțin că „poliția americană” este rasistă și, implicit, că merită să i se întâmple ce i se întâmplă, sunt din categoria „diagrama e grea”:

Pentru că ce înseamnă asta?

1) că lasă albi infractori să scape
sau că
2) prind/acuză/omoară negri nevinovați.

Dacă 1) ar fi adevărat, de când se vaită ar însemna că țara mustește de infractori albi neprinși, care săvârșesc infracțiuni peste infracțiuni, acolo, în cartierele lor albe, care decad social și economic, ceea ce nu se probează nicicum.

Dacă 2) ar fi adevărat, ei înșiși, polițiștii și-ar risca cariera și ar fi puși sub acuzare. Fiindcă este stat de drept (negrii nu acuză lipsa statului de drept în general și nu-s mânați de cine știe ce dor secesionist, că organizarea e grea, sindicalismul e mai simplu). Inclusiv împușcarea puberului de 12 ani este justificată, pentru cine știe cazul.

Dacă poliția nu ar avea în vedere prinderea infractorilor, ci egalizarea procentelor de infractori prinși per milion, ar însemna să lase o mulțime de negri nesancționați (gen ”No mum should tremble for her son’s life if he robs a store”) și bandele de infractori să ia în stăpânire cartiere/orașe, cu consecințe în spirală, proces deja în curs pe alocuri.

Există o solidarizare masivă sau foarte vizibilă cu infractorii, mari și mici, care arată – încă de la procesul OJ Simpson – trădarea și eșecul tuturor puterilor din stat de a aplica stricto sensu noțiunea de cetățenie, zdrăngănind în schimb cobza rasială.

blm

(Foto: en.wikipedia.org)