Posts Tagged → UE

Descoaserea UE

Germania spune NU unui efort financiar comun de lupta impotriva crizei economice declansate de pandemie

Divergentele profunde din cadrul Uniunii Europene împiedică eforturile de a combate criza economică care se instaurează in Europa din cauza pandemiei cu coronavirus.

Săptămâna trecută, după cum se stie, liderii Uniuni Europene au avut două încercări de a ajunge la un Acord referitor la o strategie coordonată la nivel unional, menita sa sprijine financiar statele membre cele mai afectate de pandemie, precum Italia și Spania. Miniștrii de finanțe din țările care folosesc moneda euro s-au întâlnit marțea trecuta, dupa care a urmat joi o teleconferinta a tuturor celor 27 de lideri ai UE.

Ambele au eșuat în a ajunge la un numitor comun!

Conferința video de joi a durat șase ore și s-a încheiat cu o declarație comună jenantă și inutilă, care a plasat pe mai departe întreaga povară financiară aferentă momentului pe umerii fiecărei țări membre. Doar insistențele Franței și Spaniei au făcut în extremis ca situația să nu rămână definitv blocată. Un blocaj susținut de Germania și ranforsat de Olanda și Austria. Liderii UE au convenit finalmente să revină cu o propunere de plan comun în următoarele 14 zile, termen care a început să se scurgă, începand de joia trecută.

Țările UE au angajat sume enorme de bani în ultimele zile în sprijinirea afacerilor și a pieței muncii, deși recesiunea profundă pare acum inevitabilă, iar limitele UE privind deficitele bugetare au fost relaxate pentru a le permite statelor membre să împrumute mai mult. De asemenea, Banca Centrală Europeană a pompat sute de miliarde de euro (750 de miliare de euro !) pe piețe pentru a preveni șocul care deja tinde să declanșeze o nouă criză financiară de proporții.

Însă, în ședința de joi, nouă dintre cele nouasprezece țări din zona euro, inclusiv Italia și Franța, au dorit ca blocul comunitar să ia masuri mai robuste. Acestea au solicitat ca Uniunea Europeană să emită eurobond-uri („coronabonds” -s.n.), pentru a crea un fond-tampon accesibil pe termen lung pentru toate statele membre, pentru a ajuta la plata măsurilor de combatere a pagubelor provocate de pandemie.

„Argumentul pentru crearea unui astfel de instrument comun este puternic, întrucât cu toții ne confruntăm cu un șoc extern simetric, pentru care nicio țară europeană nu poartă vreo responsabilitate, dar ale cărui consecințe negative sunt suportate de noi toți”, au subliniat liderii celor nouă țări, inclusiv președintele francez Emmanuel Macron, într-o scrisoare adresată celor 27, concluzionând : „Suntem responsabili colectiv pentru un răspuns european eficient și unit”.

Cancelarul german Angela Merkel, susținut de liderii din Austria și Olanda, a declarat că Germania NU este de acord. Aceștia se opun de ceva vreme ideii emiterii de eurobonduri de teamă că această ar însemna în mod efectiv că plătitorii de taxe din țările lor, contribuabilii lor să subscrie cheltuieli de către statele membre mai sărace. „Am lămurit din partea germană acest lucru, dar și alții au procedat la fel. Deci, această (emiterea de eurobonduri -s.n.) nu este opinia tuturor statelor membre”, a declarat Merkel vinerea trecută, cu referire la apelul pentru emiterea de coronabonduri.

Unii economiști spun că există argumente clare pentru ca Uniunea Europeană să facă pasul fără precedent în emiterea propriei emisiuni de bonduri comune, având în vedere natura extraordinară a șocului actual. Toate țările UE vor atinge deficite bugetare uriașe în acest an, ca urmare a luptei împotriva împotriva pandemiei și a consecințelor acesteia, iar țări precum Italia și Spania – cu economii mai slabe decât Germania – vor trebui să poată împrumuta cu rate de dobândă rezonabile.

Angela Merkel, insa, și alți lideri europeni spun că UE ar trebui să puna la bataie cele 410 miliarde de euro rămase în Mecanismul European de Stabilitate (MES), un fond de salvare creat pentru a ajuta țările în timpul crizei datoriilor UE în urmă cu opt ani. Aceasta sugestie a înfuriat țările din sudul Europei care asociază MES cu condițiile dure de austeritate atașate împrumuturilor sale de salvare acordate Greciei, Ciprului, Portugaliei și Irlandei… „Cum putem crede că instrumentele dezvoltate în trecut, care au fost construite pentru a interveni în cazul șocurilor… asimetrice (!) în ceea ce privește tensiunile financiare ale țărilor individuale, sunt adecvate acestui șoc… simetric (!), cu un impact atât de devastator?”, a declarat pentru CNN o sursă din guvernului italian.

Dezamăgirea Italiei a avut un ecou în poziția premierul spaniol Pedro Sanchez care a cerut Uniunii un „angajament financiar clar și convingător pentru a depăși criza”, inclusiv „propuneri concrete de finanțare pe termen mediu și lung”, potrivit unui comunicat emis de biroul său.

„În condiții normale, o întârziere de două săptămâni în stabilirea unui asemenea acord nu ar fi mare lucru”, scria Holger Schmieding, economist-șef la Berenberg Bank, cu sediul la Londra, într-o notă de informare. „Dar în actuala criză … dacă europenii se ajută sau nu reciproc în această situație de urgență acută, se pot formă percepțiile populare despre ceea ce reprezintă Europa – și asta pentru o perioadă lungă de timp”.

Amintesc, în încheiere, faptul că răspunsul la pandemia coronavirusului a fost fără precedent. Angajamentele guvernelor și băncilor centrale până în prezent sunt apropiate de 7 trilioane (7000 de miliarde) de dolari, potrivit unei analize realizate de CNN Business. Totalul include cheltuielile guvernamentale, garanțiile de împrumut și reducerile de impozite, precum și tipărirea banilor de către băncile centrale pentru a cumpăra active precum obligațiuni și fonduri bursiere.

Traducere, adaptare și comentarii de Dan Uncu, după „The EU can’t agree on how to help Italy and Spain pay for coronavirus relief”/ Mark Thompson/ CNN Business/ Updated 18:16 GMT (02:16 HKT)/ March 27, 2020, articol la care au contribuit în formă originală Chris Liakos, James Frater, Vasco Cotovio, Sharon Braithwaite, Valentina di Donato și Laura Perez Maestro.

Marxismul cultural, plaga care a corupt SUA

Marxismul cultural, neomarxismul, corectitudinea politică, multiculturalismul, asa-zisul progresism, Freudo-marxismul sânt toate expresii ale marxismului heterodox, fenomen ideologic care își are rădăcinile identificabile imediat după primul război mondial. Oarecum disjunct față de marxismul ortodox consacrat in 1917 prin lovitura de stat bolșevică de la Moscova și exportat apoi la scară globală după al doilea război mondial.
Apariția marxismului heterodox a fost rodul deziluziei marxiștilor rămași în afara Uniunii Sovietice. Corifeii neomarxismului sânt cei cunoscuți ca fondatorii Școlii de la Frankfurt: Antonio Gramsci, Theodor Adorno, Herbert Marcuse, Max Horkheimer, Georg Lukacs etc, dezolați de evidența faptului că soldățimea muncitoare întoarsă de pe frontul de vest nu s-a dovedit la înălțimea așteptărilor, că nu a avut „conștiința de clasă” mult așteptată de bolșevici pentru a răsturna prin violență guvernele „burgheze” din propriile țări. Ba mai mult, în ianuarie 1919, în haosul care a urmat primului război mondial si speculat de activismul bolșevic în toată Europa, in Germania soldații în curs de demobilizare, sau proaspăt demobilizați, Freikorps-urile, au acceptat, la cererea autorităților. să ia din nou armele în mâini și să spulbere baricadele gherilelor bolșevice instigate de la Moscova; unde lovitura de stat tocmai reușise. Dezolarea marxiștilor din Vest era cu atât mai mare cu cât Marx anticipase reușita comunismului în primul rând în Anglia și țările vestice, adică acolo unde capitalismul s-a dezvoltat istoric, a fost secondat de apariția unei muncitorimi tot mai numeroase și cu o conștiință de clasă care ar fi trebuit să fie pe măsura celor 4-5 generații care au însoțit indrustrializarea. Or, nu s-a întâmplat conform predicțiilor lui Karl Marx. ci tocmai pe dos: comunismul a fost impus prin lovitură de stat în Est, in Rusia țaristă, adică exact în cea mai înapoiată țară din Europa si cu muncitorimea cea mai puțin numeroasă, cea mai greu definibilă, sezonieră în cea mai mare parte din timp, țara cu muncitorimea cea mai fantomatică. Ceea ce avea să pună in curând marxiștii europeni într-o poziție disidentă față de Lenin și cei de la Moscova in privința căii de urmat.
Ăsta e momentul când marxiștii rămași din afara Uniunii Sovietice au început să interogheze trăinicia „societății burgheze”, după cum o numeau ei. Să interogheze originea rezistenței societății în fața seducției comuniste. Să interogheze mai bine zis fundamentele civilizației occidentale, ale Europei tradiționale în ultimă instanță.

Și ce-au aflat ? Au aflat ceva cu bătaie lungă în timp și care are directă legătură cu noi astăzi: au aflat că în spatele convingerilor care au respins seducția comunistă stau proprietatea privată, familia tradițională, sexualitatea reglementată după codurile traditional-creștine, valorile creștine și libertatea de conștiință asociată, respectul față de lege si statul perceput ca național, rege, guvern și mai ales în unele țări vestice libertatea investită cu valoarea politică supremă, care stă la baza regimurilor parlamentare. Toate astea trăite mai mult sau mai puțin conștient și codificate după normele acceptate tradițional.

Din speculațiile astea, corifeii viitoarei școli de la Frankfurt au înțeles că subminarea Occidentului și a civilizației europene e posibilă, dar, spre deosebire de cei de la Moscova, e posibilă numai pe drumul cel mai lung, însă drumul cel mai sigur: subminarea pas cu pas a valorilor tradiționale care în Occidentul „burghez și decadent” au respins seducția comunistă ca pe o grefă de piele incompatibilă cu imunitatea generală.
Heterodoxia marxismului cultural e convergentă cu marxismul economic, ortodox, dacă ne gândim că ambele au vizat subminarea civilizației europene, a libertăților și a regimurilor parlamentare si ambele își deduc ideologia din aporiile egalității. Spre deosebire de cel ortodox, marxismul cultural, heterodox, are în comun cu fascismul cultural axioma că totul „e politic”. Ontologizarea politicului.

Documentarul de mai jos bifează instrumentarul cu care marxismul cultural a fost prins în flagrant operând neautorizat in țesutul social al civilizației europene de pe ambele maluri ale Atlanticului: Teoria Critică, relativismul valorilor, relativismul cultural. Aspectele „evadării” corifeilor neomarxisti din Germania încăpută pe mâna lui Hitler și regruparea lor în Anglia și apoi în Statele Unite ne permit să urmărim regruparea comando-urilor ideologice in noile patrii de adopțiune și subversiune premeditată. In SUA prima universitate penetrată de virusul marxismului cultural a fost Universitatea Columbia in anul 1938. Celelalte vor urma rând pe rând mai ales după al doilea război mondial. Era brațul celălalt, brațul nevăzut al marxismului cultural care va infesta America chiar sub nasul lui McCarthy. Radarul său funcționa pe lungimea de undă a Moscovei, adică a comunismului vizibil, a marxismului ortodox. Fapt e că începând din anii ’60 establishment-ul și societatea americană incepeau să nu-și mai recunoască tinerii. Și nici tinerii, părinții. La fel și în Europa occidentală..
La cap de linie, noi ne felicităm astăzi în Est că ne-am emancipat de satrapia Moscovei, ceea ce e de înțeles, numai că părinții adoptivi din Vest sânt mutanții ideologici ai școlii de la Frankfurt. Ceea ce incepe să semene a.. coșmar.

Vă rog să urmăriți documentarul de mai jos!
Merită. Clarifică multe piese din puzzle-ul lumii pe care o trăim. Chiar și pentru noi, esticii. Mai ales după 1989 încoace.

 

 

 

 

Referendum. votați da

E greu de crezut că se va mai putea atinge nivelul discuțiilor de acum cu altă ocazie, oricare ar fi ea, atît de jos s-a putut ajunge. Dar, deocamdată, să luăm pe rînd tentativele de deturnare a referendumului de la scopul lui firesc, acela de a stabili clar în constituție cine pot fi soții, femeia și bărbatul.

S-a început seria dementă (vedeți în continuare de ce dementă) #boicot cu costurile referendumului. S-a umflat suma pînă a dat dublu, apoi au început: ce puteam face de banii ăia? cîte – da, obsesia, spitale- spitale! cîți copii ai străzii de care pînă acum ne-a durut fix în cur puteam hrăni! și cîte și mai cîte opere caritabile se puteaeu face cu suma aceea, mai puțin să se țină seama de voința și timpul  celor 3 milioane de cetățeni care au inițiat și sprijinit demersul. Nu, asta nu, pînă aici.

Referendumul este inutil, ni s-a spus apoi. Și de inutil ce este toată floarea cea vestită a estului comunist a ieșit la atacuri de cea mai joasă speță la adresa oamenilor simpli, normali, care vor numai să se asigure că legile (inclusiv codul civil) nu se vor putea modifica pe la spatele lor, fără știrea lor, atunci cînd majorității parlamentare i-ar conveni.

Și de ce să nu-i convină? parlamentarii PSD au votat toate aberațiile neocomuniste în Parlamentul European, cot la cot cu ai lor. Cum poate fi acesta referendumul lui Dragnea, pentru salvarea lui Dragnea, cînd psd-iștii au votat la Bruxeles, cot la cot cu ai lor, raportul Estrela? Nu i-ar fi prins mai bine lui Dragnea să pună pe masa europenilor o țară așa cum vor ei, socialiștii, să fie?

Sigur că da, dar asta depășește capacitatea de ”analiză” a influencerilor români. la fel cum le-a venit și ideea că referendumul ar fi complet inutil. Sigur, de asta și aruncă în joc cele mai tari, după părerea lor, argumentre contra,  cele mai abjecte, cel puțin pînă acum, jigniri la adresa oamenilor obișnuiți, care vor să voteze. Pentru că referendumul este complet inutil!

A urmat întrebarea referendumului. Nu, nu era și nu este ”Vreți să scape Dragnea de pușcărie?” Întrebarea, așa cum s-a putut dovedi cu Monitorul Oficial, este standard în cazuri de consultare populară, cum prevede legea 3/2000. Nici să vrea PSD nu poate face altceva.

Idem cu schimbarea Constituției. Nu, acolo nu va scrie nimic despre un anume cetățean Dragnea Liviu. În legea supremă va fi modificat exclusiv articolul 48, înlocuind cuvîntul ”soți”, situația actuală, cu ”un bărbat și o femeie”, situația dorită.

Cum s-a ajuns la scoaterea din UE? Dar știți cumva cînd, înainte sau după ce vom deține președinția UE? Simplu. A fost suficient să spună asta un fost sereist, actualmente cercetat penal în dosarul Black Cube, Daniel Dragomir, și veșnica și niciodată autentica speranță Marian Munteanu, ca toată lumea să se inflameze. A, și a zis Dragnea că aici sîntem stăpîni, nu ne comandă nouă UE. Exact ce spusese și Timmermans cu o zi înainte.

„Uniunea Europeană nu are competențe pe această temă. Dreptul familiei este de competența statelor membre.

Și statele membre, 14 dintre ele, și-au exprimat deja competența: au votat căsătoria între un bărbat și o femeie. Sîntem a 15-a țară care își exercită dreptul în felul acesta.

„Nu cred că cineva are vreun dubiu cu privire la poziţia mea (legată de familie, n.r.). Dar să fac o precizare. Eu cred în valorile familiei. Sunt soţ, sunt tată, am patru copii. Dar nu vreau ca valorile familiei să fie transformate în arme sau argumente pentru a justifica homofobia sau respingerea altor tipuri de familie faţă de relaţia dintre bărbat şi femeie”, a declarat luni Frans Timmermans în Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne din Parlamentul European, întrebat de membrii comisiei despre referendumul pentru redefinirea familiei în Constituţie care va avea loc în România.

„Să fim atenţi ca acest lucru să nu fie folosit pentru a porni ura faţă de minorităţile sexuale şi de a încerca să readucem femeile în secolele trecute. Să fim atenţi că egalitatea din tratate se acordă tuturor, bărbaţilor, femeilor, tuturor, indiferent de orientarea lor sexuală şi de alegerile pe care le fac în viaţă” – adevărul.ro
Și cu asta ne-a precizat, dacă mai era cazul, și era! și ce este homosexualitatea. O alegere în viață. O alegere pe care unii o vor considerată drept, o alegere cu care, mai apoi, să nu se mai poată oferi alegeri celorlalți cetățeni.
 
Nu! Refuz să cedez așa de ușor. Căsătoria, apărută mai devreme decît statul, este instituția care se înființează între un bărbat și o femeie. Nu întreabă nimeni în fața ofițerului stării civile dacă cei doi care se căsătoresc se iubesc sau nu, nu verifică (nu are instrumente) nimeni. Se presupune că. Dar căsătoria rămîne un contract, poate cel mai vechi din lume. Să nu îi schimbăm acum regulile numai pentru că nu am știut să pedepsim comunismul la timp.

Foto: Coaliția pentru familie

 

 

Mama cu tata, ei cu ei

Rămăsese că discutăm activarea art 7 împotriva Ungariei, dar a dat peste noi referendumul organizat de Coaliția pentru Familie, unde trebuie să hotărîm dacă mamă și tată, ori părinte 1 și părinte 2. Dar vestea cea mai rea tot v-o dau. Ce face UE acum și este de negîndit pentru noi, e nimic față de ce va urma: impunerea socialismului democratic, adică a comunismului botezat altfel, tuturor țărilor  membre. Va fi mai greu cu țările fost comuniste, se vede deja, dar va fi posibil! Deja Guy Verhofstadt se pare că este deranjat de posibilitatea veto-ului la votarea în consiliu, cînd Polonia a anunțat deja că se va opune. Deci, pînă la urmă, ce boi i se vor lua lui Orban de la bicicletă?

Numai că a venit peste noi puternic, cu forța destructibilă a comunismului, referendumul pentru definirea exactă în Constituție a soților. Respectiv ea și el. Referendum unde anunț încă de pe acum că voi vota ”Da”. și puțin îmi pasă de așa zise argumente, ca de exemplu prostia că dacă PSD organizează referendumul, acesta îi va și folosi PSD-ului, mai precis lui Dragnea.  O prostie mai mare ca asta rar se poate citi. Referendumul nu are nimic de a face cu un partid socialist, în afara faptului că acel partid îl organizează.  Nu este al lui Dragnea așa cum nu este al PSD, este al celor 3milioane de cetățeni români care sînt grupați în Coaliția „pentru familie. Și care au semnat, au strîns semnături și îl consideră important pentru ei și națiune.

Dar altceva nu aveam de făcut, decît referendumul ăsta?

Nu. Dacă 3 milioane de concetățeni s-au gîndit că e benefic pentru națiune să avem așa ceva scris clar în Constituție, e cazul să îi privim cu respectul și seriozitatea necesare, și să dăm curs consultării populare. Oamenii au urmat calea legală necesară în asemenea condiții, de ce n-am face-o?

Se cheltuiesc prea mulți bani pentru organizarea referendumului.

Fals. Democrația costă, în primul rînd, nu vine de la sine, fără să facem sau să dăm ceva. Apoi, și celelalte referendumuri costă la fel. Ce să facem acum, să alegem pe cel mai Făt Frumos sau să le avem pe toate, așa cum este legal? Aropos de legalitate, azi CCR a avizat referendumul, adică a stabilit că respectă toate prevederile legate de constituționalitatea demersului. Sigur, există lume căreia îi stă în gît orice leuț care nu se duce la vreun spital, ci la catedrală. Înseamnă asta că nu trebuie să mai avem catedrală? Nici pe departe! Catedrala este, probabil, din ce se vede pînă acum, singura care va sărbători așa cum se cuvine Unirea, fiind o datorie rămasă din acele vremuri poporului nostru.

Referendumul este pentru restrîngerea drepturilor unei categorii din populație.

Nu! Populația respectivă nu a avut niciodată drepturile pe care intenționează cu certitudine să le ceară astăzi sau mîine, așa că nu se restrînge nimic. Nu poți diminua ceea ce nu ai avut niciodată.

Apoi, căsătoria nu este nici pe departe un drept, este un contract în urma căruia rezultă o instituție. Opozabilă terților, dar instituție. Pentru ce alte drepturi ați mai semnat la primărie? Pentru nici unul, exact. Ei bine, pentru căsătorie se semnează. Este un contract încheiat între două părți și opozabil terților. Adică, va fi luat în considerare acolo unde este necesar( spital, bancă). 

Pînă la urmă, de ce facem asta acum? Pentru a mai pune un semn de siguranță în legislația românească că neo-marxismele căsătoria gay  și adopția de copii de către aceste cupluri nu vor trece așa ușor de legislativ așa cum ne temeam la apariția cazului Coman- Hamilton.

Ce vom face acum, votînd da, va fi să oferim o garanție copiilor noștri că vor avea în continuare o mamă și un tată. Nimic altceva în afară de asta nu intră în discuție, sînt doar fente menite să-i obosească pe unii. Referendumul se referă strict la cine se prezintă în fața ofițerului de stare civilă.

Și în timp ce scriam aceste rînduri, la București se desfășoară summitul Intermarium. Singura forță care s-ar putea opune proiectului de socialiasmizare a UE și ar da cale liberă unirii cu Rusia socialistă acesta  ar fi. Vedem cum joacă Iohannis.

 

 

.Activarea art 7

Iată procedurile pentru activarea Art. 7. Pe care o parte a presei îl prezintă drept ”opțiunea nucleară”.

Mica” problemă e art. 7.2, care cere unanimitate de vot în Consiliul European. Dacă un singur SM (minus statul vizat) se abține sau votează împotrivă, mecanismul e blocat.

Article 7.1: The mechanism begins with a proposal to find a „Clear Risk of Serious Breach” of EU values either by the Commission, the Parliament or one-third of member states. This is then approved by a two-thirds majority in Parliament. The accused country is then called to answer to the European Council, which may then issue recommendations and vote by four-fifths to identify a breach.

Article 7.2: In the event of a „serious and persistent breach” (i.e. the country does not heed the Council’s guidance) then the Commission or one-third of countries, approved by a two-thirds majority in Parliament, calls the country to answer to the European Council again. The European Council must then decide unanimously to proceed to Article 7.3.

Article 7.3: Once the European Council has unanimously decided that the breach is still occurring, they then vote by qualified majority to suspend rights of the accused country, including voting rights, until all duties are fulfilled.

Ce urmează după ”Muie PSD!”? Articolul acesta!!

În ordinea prezentă pe această platformă, chiar așa este. Am zis, instigată de Lucian Vâlsan, ”Muie PSD!”, în înregistrarea pe care am realizat-o amîndoi acum două săptămîni,  apoi am plecat o săptămînă la Praga, mi-a părut mie momentul perfect pentru vacanță.

Cînd mă lămurisem deja cum petrec oamenii normali vara, oameni normali, cehii,  care au înaintea noatră nici mult, nici mai puțin de 1000 de ani, o mie de ani de prezență continuă, documentată, în istoria Europei, vin la București și găsesc zarvă mare. Zarvă produsă de găsirea – nu, nu a Sfîntului Graal- ci, așa cum avea să ne explice filosoful Liiceanu, expresiei unificatoare a luptei noastre împotriva PSD. Pînă cînd, pe joi, apare și ezplicația.

0M-am uitat în dreapta, m-am uitat în stînga, înainte și înapoi, Muie PSD peste tot. Dar vine, salvator cred eu, articolul filosofului muii. Care-și aplică, cu ocazia acestui articol, o teslă peste mingiuțele din dotare.

Dacă intelectualitatea română renunță atît de ușor la munca ei de-o viață și la aspirațiile pentru poporul acesta, să vedem în ce măsură ne afectează pe noi ”Muie PSD” și protestul care a urmat. În ce măsură ne ajută, mai bine zis.

Scăderea dramatică a nivelului educațional al populației, atît de adusă în discuție pînă acum, nu mai contează, înțeleg. Putem vorbi pe limba tuturor și dacă asta ne va face să scăpăm (CUM??) de PSD, e perfect.

Bun, dar cum? Democratic, pe calea pe care ne place să credem că sîntem, în nici un caz nu putem. Au fost multe încercări de a dizolva cumva legal partidul ăsta, nereușite pînă la urmă. Și cu toată mize ia și cu tot circul făcut la sfîrșitul săptămînii trecute, pentru care niște capete este imperios necesar să cadă, nu se vede nici acum vreo soluție practică, exactă.

Ce văd eu, din perspectiva dreptei, sînt două fronturi. Frontul progresist care face valuri în Europa și frontul conservator, în SUA, al căui vîrf de lance este președintele Trump și administrația pe care o conduce. Stînga vs dreapta, a nu știu cîta oară în istorie.

Cine sînt componentele celor două fronturi?

Frontul progresist, la noi, este reprezentat declarat de către USR, și nedeclarat de către PNL și Președintele Iohannis. Frontul consevator, oricît NU m-ar reprezenta pe mine și prietenii mei conservatori, este PSD, o gașcă de penali și chivuțe ajunsă în fruntea bucatelor.

În marea construcție europeană, PSD nu are ce căuta. Trecînd peste dosarele din dotare, nu au capacitatea și oamenii necesari unei guvernări măcar decente. Guvernele Dragnea (I- III) sînt niște caricaturi, niște copii care se joacă în bazinul cu nisip, cu inconștiența și seninătatea copiilor care nu au nici o grijă. Despre responsabilitate nu cred că mai are rost să pomenesc atunci cînd vorbim despre PSD, PSD nu știe limbi străine. Altfel, pînă acum erau demiși cel puțin șefii jandarmeriei și ai poliției, la mizeria pe care au creat-o și alimentat-o în ultimele trei zile în București.

Cine a mai rămas necuprins în cele două fronturi? PMP și ALDE.

PMP este singurul partid care poate prelua ștafeta dreptei cu succes.PMP, neregăsindu-se acum în nici unul dintre fronturi, a picat de partea bună a societății, adică anti-PSD, sancționînd ferm fiecare abatere de la lege a acestuia.

Cu un Tomac care poate e mai puțin vizibil, PMP rămîne și singurul partid cu adevărat de opoziție, cu platformă și program.

AlDE nu a avut mai nimic de spus acum, lipit de guvernarea PSD fiind. Deși ALDE are și ceva idei liberale, pînă în momentul ruperii de PSD rămîne la fel de toxic și de nociv. Cînd se rupe, dar se tupe? Dacă e provocat, se rupe. Se poate întîmpla asta la alegerile parlamentare viitoare, la cele prezidențiale, dacă Tăriceanu vrea să candideze, ori, în eventualitatea în care poate înghiți PNL.

PNL Nu mai are leadershipul necesar să schimbe ceva, să facă ceva. Este un partid îmbătrînit de copil, dus în parc ba de unul, ba de celălalt. Cînd va intra pe mîinile Marei Mareș, va fi copt și pentru fuziunea cu Alde.

Conglomeratul politic al opoziției este unul masiv, dar împrăștiat. Și împrăștiat nu numai mult, dar și pRost. Ceea ce duce la o fragmentare a opoziției pe planuri din care, la următoarele alegeri, ar putea ieși victorioasă stînga.

Avem deja un lider de stînga, președintele Iohannis. Susținut de Germania merkeliană afară, înăuntru este cel mai slab președinte pe care l-a avut România după 1989. Lipsit de trăire, emoții și sentimente pentru țară, iese aiurea; prost și neinspirat; adesea defazat cu evenimentele.

Tot pe stînga mai avem pe: Tăriceanu, Orban, Cioloș, Barna. cine e prezidențiabil? Toți ar putea fi; mai puțin Barna, nu are anvergura  necesară și nu numai.

Ce se întrevede pînă acum? O luptă reală Iohannis – Cioloș. Se bat Germania și Franța pînă la ultimul român. Ce cîștigăm noi din asta? Unde eSte interesul poporului român? eu nu_l văd; poate voi.

Și care ar fi  interesul acesta azi? Păi să vedem: sîntem în an centenar: Adică ar trebui să ne concentrăm pe probleme naționale, mai puțin politice: unirea, de exemplu; este o problemă națională.

Cîte partide sânt real preocupate de unire? Unul singur, și nici acela nu mai știm dacă mai prinde viitorul legislativ sau nu: PMP. Cît pot celelalte partide; cît vor să se ocupe de unire? Mai bine nu întrebăm; știm răspunsul. E frumos să koci în horă, mai greu e să faci hora să funcționeze.

Deci; cu atît de multă stînga pe firmament, cu atît de puține partide și oameni politici care să se lupte în mod real pentru Unire; ce șanse mai avem să vedem România mare din nou? Spre 0 an de an.

Cum poate fi intereseul național la mijloc într-o bătălie IOhannis-Cioloș? Cum ar putea fi între Merkel și Macron. 0, nada, din nou.

La ce ne folosesc oamenii politici care apar și dispar, steluțe trecătoare pe firmamentul politic, dacă nu au intuiție, drag de noi, de țară și de oameni, dorință de implicare și nu simt, nu ne simt?

Vom ajunge terenul de joacă european pentru mai marii lumii, în dorința de-a avea o țară ca afară, disprețuind și înjurînd ce avem românesc, al nostru.

Mai presus de toate, cînd a ajuns politicul să fie mai presus de național la români? Și, la ce ne ajută asta? Ce ne mai rămâne nouă, oamenilor de dreapta, din înfruntarea, oricît de dureroasă, a stîngii?

 

 

Simptomul Donald Trump

Președintele Donald Trump nu a fost bine digerat în presa românească: era ales de aproape un an și rarele noastre publicații interesate de subiecte internaționale continuau să-l numească „omul de afaceri“…

Cum s-ar explica această „nepotrivire de caracter“? Pe de o parte, prin inerția relațiilor dintre București și Washington pe baza rutinei din anii dublei admnistrații Obama-Clinton. Pe de altă parte, prin dificultatea obiectivă de a-l situa pe noul POTUS: un outsider politic din casta plutocrației americane, populist și imprevizibil, fluctuant și umoral, atipic în modul său de operare și iconoclast în raport cu orice tabu moștenit. Nu e plăcut să devii profet mincinos, sau să pari un diletant cu diagnostice infirmate, atunci când „clientul“ e cineva atât de neobișnuit! 

Există și o altă sursă de perplexitate: ca și presa occidentală mainstream, care e predominant liberală (în sensul american al termenului), media din România s-a formatat, mimetic, pe un model ideologic progresist (așadar urban-cosmopolit, politic corect, multiculturalist și fidel miturilor tehnocratic-elitiste). Victoria dlui. Trump – după depășirea a 16 contracandidați în cursa primarelor republicane – a provocat o veritabilă isterie negaționistă în centralele stângii mediatice euro-americane.
Nicio informație nu a fost suficient de negativă, așa cum niciun scenariu nu s-a dovedit suficient de fantezist dacă ele puteau servi „cauza“ demonizării acestui „elefant“ pătruns pe neașteptate în magazinul cu porțelanuri al establishment-ului leftist. Presa occidentală nu pare nici azi acomodată cu noul locatar al Casei Albe, căruia îi urează, superstițios, ba o suspendare, ba ceva și mai necreștinesc de atât… 

Avem însă obligația de a înțelege că dl. Trump a câștigat pentru că există deja premizele unei revoluții conservatoare globale. Ea are un orizont colectiv de așteptare – căruia președintele Trump îi dă, în maniera sa destul de discontinuă, o agendă tot mai clară: frica de imigrație necontrolată (capabilă să schimbe chimia socioculturală a Occientului-așa-cum-îl-știm), un apetit protecționist (menit să corecteze excesele turboliberalismului globalist), o revendicare a sacralității de substanță biblică (foarte importantă mai ales în SUA mediilor evanghelice renăscute), precum și dorința obscură pentru o nouă ordine mondială care să disloce stereotipurile de „bloc“, specifice războiului rece, privilegiind un pragmatism bilateral cu geometrie variabilă.
Nu știu dacă mandatul Donald Trump va pune în operă această cascadă de mutații dorite secret și de mulți intelectuali captivi în bula liberalismului fără frontiere. Nu știu nici dacă proiectul revoluției conservatoare globale nu va degenera într-un populism de dreaptă radicalizată, demagogic și ușor (dar periculos) iresponsabil. Important este, pentru moment, efectul dezvrăjirii și ieșirea din clișeele strategice osificate. 

Disputele SUA-UE sunt trecătoare: mi se pare clar că dl Trump le pune în scenă doar pentru a-și spori marja de negociere în toate dosarele care pot ajuta relansarea Americii ca hegemon al lumii libere și sediu al unui imperiu democratic „neproclamat“. Nu cred că SUA se poate complace într-un izolaționism strict. Și nici că unitatea operativă a NATO va fi subminată de „capriciile“ aparent arbitrare ale acestui lider adulat și detestat cu egală intensitate electoral-mediatică. 

Odată cuplată cu forța obiectivă a țării sale, ambiția narcisică a dlui. Trump funcționează ca un motor geopolitic redutabil: domnia sa vrea să livreze, să marcheze puncte, să lase o urmă istorică și, mai ales, să câștige un nou mandat… Dacă europenii (inclusiv britanicii post-Brexit) nu se vor adapta la ritmul impus de Washington, ei nu vor distruge UE și NATO, însă vor crește culoarul unor înțelegeri globale în care tot ce contează e antanta (oricât de discretă) dintre Washington și Beijing. 

Prin urmare, ne-ar trebui, și la București, mai mult realism gata să disloce legănarea într-un wishful thinking nostalgico-obamist. Însăși reuniunea recentă Trump-Kim Jong Un din Singapore ne arată că, dincolo de fentele și eschivele aparente (în fața cărora prea multe minți rigide înlemnesc de indignare), secolul 21 își precizează cu adevărat fizionomia, mai curând diferită de scenariile noastre prăfuite. 

Donald Trump nu este un „accident“, ci un „simptom“ epocal, așa că avem interesul strategic de a citi corect semnele timpului, pentru a nu ne agrava suplimentar statutul periferic.  

Teodor Baconschi este fost ministru de Externe al României. Articolul de mai sus a apărut inițial pe Newsweek Romania.

25-30 ianuarie 2018

A murit, la 101 ani, Neagu Djuvara.

Iar acesta este un eveniment care bate toate guvernările comuniste cărora, într-un fel sau altul, le-a supraviețuit pînă în clipa morții. Un articol emoționant găsiți aici, scris de Mihaela Bărbuș, fiica lui Ioan Bărbuș, cel care a supraviețuit 17 ani în iadul pușcăriilor comuniste.

Și avem guvern! Guvernul ăsta, Program de guvernare no III, are o singură calitate: are toate defectele.

Cred că sînt cele mai multe femei într-un guvern al României, pe lîngă faptul că această Marilyn Drăcilă este prima femeie premier din istoria țării.

Feministe! Ori acum chiar performează, mă scuzați, domn’ președinte, ori o dau de gard di granda. Cale de mijloc nu există.

La rotația cadrelor care se practică acum în PSD, dacă mă înscriu mîine în partid, poate prind ultima lună de prim-ministeriat și trec la statul minimal.
Mă linșează pe urmă, ei și? Să-i văd cum se descurcă, aia e problema.

Pentru că statul minimal este SINGURA soluție ca să diminuăm furtul la o dimensiune acceptabilă (adică să-i prindă pe toți), pentru că NU vor mai avea de unde să fure. Le tai accesul la bani, care nu mai există pentru stat, nimic mai simplu.

Ce s-a întîmplat ieri, la comisii și învestirea guvernului, a fost o farsă sinistră. ”PSD este inapt pentru guvernare” – Băsescu

Îmi este deja teamă că la prima ședință de guvern, ăștia abrogă proprietatea intelectuală. Cînd încep cursurile de dezalfabetizare și realfabetizare în pesedeză? 

Și totuși, nu sînt, teoretic măcar, singurul partid din România. Dar eu nu am văzut opoziția ieri, în afară de PMP. Pentru că trebuie să știm cum ne-au încălecat ăștia, cu concursul cui.

Tot atîtea subiecte de dezbătut în periada următoare. Să trecem la externe, unde nu stăm mai bine, din păcate.

Pe 27 ianuarie a fost International Holocaust Remembrance Day, și în cinstea ei Europa occidentală s-a umplut de arabi. Dar vinovatul de serviciu este altul. Polonia, acum, și legea care nu mai permite asocierea ei cu nazismul.

În Polonia este vorba, de fapt, despre ”Polish death camps”, dar stînga (inclusiv cea de la evrei) a găsit prilejul să mai dea o dată în țara asta. Te și întrebi, ce le-au făcut polonezii de sînt așa înverșunați împotriva lor?

Polonezii au guvern conservator, asta au făcut, asta au ales. Adică nu vor să se lase în mîna noii stîngi, iar asta se pedepsește (mai ales online) grav.

Ce sînt ”Polish death camps”? Lagărele de concentrare construite și înființate de germani pe teritoriul cucerit atunci, în WWII, al Poloniei. Ca să vizitezi azi Auschwitz-Birkenau, de exemplu, te duci în Polonia, nu în Germania. Asta înseamnă că Auschwitz a fost polonez?!?

Observați, vă rog, că ”știrile” pe tema noii legislații poloneze provin numai din surse de stînga. Haaretz, NYT șa.
Pe ei nu îi îngrijorează mutarea conflictului arabo-israelian pe teritoriul european, nu îi îngrijorează diminuarea semnificativă, prin părăsirea zonelor problematice, a populației evreiești europene, ca urmare a valului invadator de arabi primiți cu brațele deschise, pe ei îi îngrijorează cînd se face dreptate. Halal susținere pentru Israel, și nu au urmă de rușine.

Pînă la urmă, ”lidera lumii libere”, doamna Merkel, tot nu reușește să încropească un guvern, următorul termen este 6 februarie.

Mai nou, tineretul SPD i se opune. Stînga veche vs stînga nouă, parcă sună cunoscut. 

La cehi a cîștigat Zeman al doilea mandat la președinție. Un bețiv notoriu, cade din picioare la propriu, uneori în fața camerelor.

Praga nu l-a votat. Dar restul Cehiei, da. Ce înseamnă asta? Că au încredere într-un pro-rus, zice-se, care abia se duce (dacă se mai duce pînă la sfrșitul mandatului)? Nu, au încredere în politica ”nu imigrației ilegale”.

Atît a speriat UE statele cărora le mai funcționează instinctul de conservare, că ajung să voteze, de nevoie, un Zeman. Dacă nu supraviețuiește el mandatului, măcar Cehia va supraviețui.

Nu e deloc de mirare că statele est și central europene au memoria răului suprem, comunismul, încă foarte vie. Ele ȘTIU din experiență proprie, nemijlocită, ce înseamnă strămutări de populație, crime și cenzură, impuse acum de la centru tocmai de către UE. De la, mai nou, garantul socialismului european, în cîrdășie cu Kremlinul.

Intermarium de asta se va face. Ca zonă sanitară, sănătoasă la cap, care să împiedice unirea Europei occidentale cu Rusia. Ca Polonia să nu mai fie sfîrtecată în două de Rusia și Germania. Ca cele două mari rele să nu se mai poată conecta cu ușurință. Ca să se evite cele mai mari nenorociri ale secolului trecut.

Și CE mai are o problemă. Destul de mare.

Nu e bine nici ca polonezii, care fac acum schimbările făcute la noi în justiție de Macovei, nu e bine nici ca noi, care le sucim de nu mai știm de ele.

Cum e la ei, la occidentali, vedeți aici.

PS: Eu am o povestioară personală, de familie, cu Neagu Djuvara.

De cîte ori tata ”nu se simțea prea bine” (așa spunea el, indiferent de gravitatea situației, a scăpat de două cancere și de la 35 de ani nu mai avea jumătate de plămîn), îl îmbărbătam cu ”Hai, fii serios, Neagu Djuvara, 10 ani peste tine, e bine mersi. Ne vedem mîine dimineață”.

Și cîțiva ani a funcționat așa. Mureau toți în familia lui, eu încercam să-l feresc de șoc și nu-i spuneam că s-a mai dus X sau Y, ca să aflu de la el! Nu știu nici azi cum afla.

Azi nu sînt deloc sigură că ar fi zis: acum pot să mă duc și eu, s-a dus Neagu înaintea mea. Mai avea planuri, voia să vadă copilul meu la casa lui. Ceea ce, dacă ținem cont de matematică… Dar asta dorea el. 

Numai în noaptea în care a murit nu i-am zis de Neagu Djuvara. N-am să știu niciodată de ce.

Rîioșii Europei

Cat priveste fondul problemei, si anume refendumul pe tema familiei traditionale, este inca o tema care ne apropie de grupul de la Visegrad si ne indeparteaza de Occident.

Citesc cu stupoare, ați ghicit, în Hotnews.

Așa, deci. Grupul de la Vișegrad e cîh, e rușinea Europei, e tot ce ni se putea întîmpla mai rău în istoria modernă, să împărțim contemporaneitatea cu el. Este, înțeleg, mai rău decît Rusia, din moment ce autorul nu face comparația cu vecinul totalitar și agresiv de la răsărit. 

Dan Tăpălagă, știi despre ce vorbești? Eu cred că da.

Carevasăzică Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria, cele care atunci cînd ne jucam noi cu voievozii în țărînă, scoțînd capul din istorie după o absență de peste 1000 de ani, făceau deja prima alianță precursoare, se poate spune, a actualului Grup de la Vișegrad (1335, Ioan al Boemiei, Cazimir al III-lea al Poloniei și Robert Carol de Anjou al Ungariei) semnînd un acord de asociere, sînt tot ce poate fi mai rău acum în Europa?

Carevasăzică Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria, care au refuzat aderarea României, în 1991, din cauza mineriadelor de la București, răspuns trimis chiar președintelui de atunci, Ion Iliescu, dar au permis alăturarea Bulgariei și Macedoniei la grup, sînt astăzi cel mai mare rău al Europei?

Ați fost sau nu la Washington, în delegația care l-a însoțit pe președintele Iohannis în vizita făcută la invitația președintelui american Donald Trump, ori chiar dacă nu ați fost acolo, tot trebuie să știți ce s-a discutat, și anume crearea Intermarium, pe structura Grupului de la Vișegrad. Intermarium care trebuie să ne aibă în componență, domnule Tăpălagă. Intermarium care va fi, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, exact locul de unde civilizația europeană, aflată acum în plină criză identitară cu perspective clare de sinucidere, va renaște.

Cunoașteți, deci – consider imposibil să nu -, atît importanța proiectului Intermarium, cît și hotărîrea celor doi președinți, român și american, de a-l pune în practică. Și atunci de unde punerea la colț, într-un asemenea mod, fără nici o explicație, a Grupului de la Vișegrad? Nu doriți să facem parte din Intermarium? Spuneți-o cinstit, e cea mai bună abordare. Presupunerea mea este că reproșați Poloniei dorința de a-și reforma Justiția, pe care nu o înțelegeți, și conservatorismul partidului de guvernămînt și al societății, Ungariei deriva temporară și trecătoare spre extrema dreaptă, dar cu Cehia și Slovacia ce aveți? Cu ce au greșit atît de grav marii civilizații europene contemporane?

Nu în ultimă instanță, domnule Tăpălagă, vreau să cred că scăparea dumneavoastră privind Grupul de la Vișegrad nu are nici o legătură cu eforturile manipulative din ultima vreme de a ne îndepărta de țările grupului și de a ne orienta, cu sau mai ales fără voie, către nucleul dur al Uniunii Europene. Știm foarte bine că din două știri, una reală, dovedită, îndepărtarea crucilor de pe bisericile grecești, de pe ambalajele Lidl, și un mai mult sau mai puțin autentic film despre celebrul așa zis conflict româno-maghiar, s-a ales popularizarea pînă la isterie a celui de-al doilea. Desigur, ce face nucleul dur european este bine sau nu ne deranjează, dar săriți! Vin ungurii și ne iau din nou – a cîta oară? – Ardealul. Pentru că, nu-i așa, trebuie să identificăm corect politic dușmanul în vecinul imediat de la apus, și nu în marea civilizație europeană, care are întotdeauna dreptate.

Altminteri, aveți șansa ca dacă atunci, în 1991, nu am fost acceptați din cauza lui Ioniliescu, astăzi, neacceptînd dumneavoastră Grupul de la Vișegrad, să deveniți ioniliescul timpurilor ăstora.

PS: Ați scris în prezentarea articolului la care mă refer în text, pe Facebook, următoarele:

Sunt vremuri grele iar ce vine se anunta si mai urat. Nu vom face insa nici un pas inapoi! Nu, niciodata in aceasta viata! Nu vrem sa fim o natie de hoti! Nu, pentru copiii nostri!

Vă sugerez cu respect să încercați să faceți un pas înainte. Lumea se mișcă în jurul nostru, nu stă și nu a stat niciodată cantonată în idiosincrazii judiciare.