Regele e gol la masă! Cine se face că nu-l vede?

Activiștii LGBTQ at large sunt de mai multe feluri, majoritatea creștini:

  1. Activiștii și practicanții puri și duri, dar și aici sunt nuanțe: homosexualii notorii (foști parteneri intimi) Dolce & Gabbana sunt și împotriva căsătoriilor gay, și împotriva înfierii de copii de către homosexuali!
  2. Indiferenții proști, ignoranți, inculți, inerți, pasivi și iresponsabili, pe care nu-i duce capul, nu-i interesează nimic, n-au nici o părere sau este o opinie aberantă.
  3. Conformiștii fără personalitate, fără spirit critic și discernământ, lașii, semidocții cu spoială de cultură (că periculos nu este nici cine nu știe, nici cine știe, periculos este prostul care are impresia că știe), submediocrii, turma, fals-emancipații, snobii, care cred că acesta este trendul european și mondial, cedând presiunilor minciunilor neo-bolșevice soroșiste, care cred că pe ei nu-i atinge fenomenul, că nu-i interesează ce li se întâmplă altora, dar care vor sări ca arși când le vor fi afectați copiii, de exemplu.
  4. Fanii subalterni de nevoie și inhibați pentru că au vreun LGBTQ (sau mai mulți) în familie sau în anturajul foarte apropiat (disonanță cognitivă).
  5. Unii creștini nu sunt împotriva LGBTQ crezând că, militând împotriva păcatului LGBTQ, încalcă porunca biblică a iubirii aproapelui, confundând condamnarea păcătosului cu condamnarea păcatului: păcatul trebuie condamnat cu vehemență, păcătosul trebuie iubit (cu dragoste agape, storge sau philos, nu eros = amor/sex, desigur), ca să se întoarcă și să fie viu!
  6. Unii votanți țin cu LGBTQ din instinct (sindromul Gică Contra), pentru că cineva trebuie să țină și cu ei.
  7. Alții țin cu ei de-ai dracului, ca o formă de exprimare a frustrărilor, urii și dușmăniei lor împotriva majorității, cu care au ei meciul lor, găsind acum momentul prielnic să se răzbune.
  8. Există și o categorie pur politicianistă și eclezială, care au o antipatie congenitală ireductibilă contra PSD și BOR și ar face orice să distrugă aceste structuri toxice, corupte, retrograde, anti-naționale. De înțeles, până la un punct.
  9. Cei mai periculoși (cei mai mulți și cei mai perverși) s-au ascuns în mod ipocrit și politicianist în spatele fobiei anti-PSD și anti-BOR, aduc argumente anti-referendum de pe poziții fals-juridice (minciuna obligativității căsătoriei gay care ar fi impusă de UE, sau că homosexualitatea ar fi valoare UE, confundând-o voit cu libertatea!) și politice, și manevrează astfel cu mult succes în fața oamenilor fără creier și fără cultură. Exemplul tipic sunt neo-bolșevicii globaliști anti-naționali soroșiști cu spoială intelectuală, membri USR.

Dar încurajând sub diverse forme mișcarea LGBTQ, proștii, ignoranții, indiferenții, iresponsabilii, creștini confuzi, fanii subalterni, politicienii, conformiștii fără creier, turma, etc. fac un mare rău, pentru că  se fac că nu văd că REGELE ESTE GOL LA MASĂ și mint și pe alții!: astfel se poluează și se amenință societatea (identitatea, antropologia, demografia, viitorul, ființa ei) cu toate zoaiele de promiscuitate (schimbarea ostentativă, frecventă, repetată și publică a partenerilor), imoralitate, păcat, vulgaritate, prost-gust, minciună anti-științifică, falsă victimizare, boala psihică, agresivitate, aduse în public și făcute VALORI de această mișcare LGBTQ, tocmai bazându-se pe bunul-simț și reticența abordării problemelor intime în public ale majorității!

Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)