Flacăra roșie a incompetenței

Iată de ce e bine ca politicienii să scrie pe bloguri, domnule Oltean! Așa aflăm cum Hrebenciuc riscă să ne frigă pe noi cu flacăra roșie. Mai jos, un extras din ultima postare a lui Cristian Preda:

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona dă, aşa cum ştii, Parlamentelor naţionale o atribuţie foarte importantă.
Conform protocolului nr 1 asupra rolului Parlamentelor naţionale, e vorba despre o nouă relaţie care angajează aceste Parlamente, pe de o parte, respectiv Comisia, Consiliul, Parlamentul European, un grup de state-membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Proiectele de acte legislative concepute de toate aceste instituţii sunt trimise – pe căi diferite, nu insist asupra tututor detaliilor! – Parlamentelor naţionale, care au la dispoziţie 8 (opt) săptămâni pentru a emite un aviz motivat referitor la conformitatea fiecărui act legislativ cu principiul de subsidiaritate.
Parlamentele pot să se opună legiferării într-un domeniu, asumând că domeniul respectiv le revine de drept. Exsită iun protocol special în acest sens, cel referitor la aplicarea principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate.
Dacă trec însă cele 8 săptămâni şi nimeni nu a zis nimic, proiectul poate fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului.
Parlamentele pot ignora actele trimise, dar nu pot cere să se revină asupra lor.
Asta e problema.
În lectura mea, nici Constituţia actuală, nici Regulamentele de organizare ale camerelor legislative nu oferă o pistă de amenajare clară a acestei relaţii.
Există riscul ca, din comoditate sau din ignoranţă, Parlamentul nostru să rateze această ocazie

[…]

Să lăsăm pe mâna dlui Hrebenciuc, preşedinte al comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României, definirea unui mecanism instituţional?

Subiectul e arid însă important, ca mai toate chestiunile de procedură în relația cu instituțiile europene. Era nevoie de Preda să ne spună, Realitatea dă știri cu finanțiști care-și sfințesc laptopurile, cu Birchal care îl amenință pe Boc, Gândul ne vorbește despre cum l-au făcut Finanțele muci pe Gheorghe, și tot așa.

Devin aproape fascinat de blogul lui Cristian Preda și de tenacitatea cu care insistă să își informeze cititorii asupra subiectelor pe care le consideră importante. Merită urmărit și aplaudat. Dar de ce scrisoare deschisă către Voinescu?

Dictionarul personajelor inventate. Van den Budenmayer.

De pe: blog implicat

Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.

1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez  din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și  muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.

Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”

Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.

Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.

A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.

În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.

Arată aproximativ așa.

sursa imagine

aici e Zbiegniew Preisner cel real:

sursa imagine

Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate –  deci veșnic neîmplinită.

Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.

Van den Budenmayer este  nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…

Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…

Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…

Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de  hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.

p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.

Share/Save

Prigoană Jr. neurochirurg!

În urma valurilor de comentarii nefavorabile primite la articolul Elogiu beizadelelor şi tupeului nesimţit, Honorius Prigoană, conştientizînd riscul la care este supusă ţara prin candidatura sa, a hotărît ca, în cazul în care va fi ales deputat, să facă un curs scurt de medicină, de trei ani, în specializarea neurochirurgie.  Hotărîrea lui Prigoană vine în contextul în care piaţa românească a lobotomiilor prezintă un potenţial de creştere foarte ridicat, iar Rosal Grup doreşte să fructifice oportunităţile pe care le oferă această nişă.

Notă autor: Criticile aduse acestui articol vor fi şterse!

Ce frumoase-s fetele

…Vorba  cântecului.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd o fată frumoasă, o ţin minte cu anii.

Criteriul de departajare e foarte clar: gradul de luminozitate emanată. Aşa se face că pe cea mai frumoasă fată am văzut-o într-un metrou care staţiona la Crângaşi. Îmbrăcată în maro, părul fin, uşor ondulat, părea făcută toată din particule luminoase, un nor întreg. Avea un surâs ştrengăresc, îi rămăsese în colţul gurii cine ştie de pe unde. Părea capabilă şi de multă compasiune, ca un înger fără aripi ce era.

Din punct de vedere al plasticii, îmi amintesc de altă zână, care dădea impresia că e, de fapt, o eroina pixelat-perfectă, scoasă dintr-un joc video. Ochi uşor alungiţi, foarte mari, ca de insectă, parcă erau compuşi, pomeţi proeminenţi, sculptaţi, buze cărnoase, făcute din carne de cireaşă. O explozie de cârlionţi roşcăţii-scortişoară aureola tot chipul. Bang, îşi rupeau trecătorii capetele, înjurându-şi spondiloza cervicală.

Acum, fizicul le ajută pe multe, dar o privire bovin-porcină sau o atitudine de superioritate încremenită le face câteodată mai reci decât o masă de aluminiu şi când te apropii la mai puţin juma de metru, parcă ai intra într-o cameră frigorifică. Un zâmbet cu ochii uşor încreţiţi pe la colţuri face mai mult decât un estetician bun.

Apropo de priviri hipnotice, există şi fete cu ochi de tigru: blonde natural, cu pupila indecisă între verde şi albastru, virând înspre galben iarna şi cu apele extrem de schimbătoare, în funcţie nu numai de sezon, ci şi de starea de spirit. Succes dresorului şi multă atenţie în ring, pentru cine are un asemenea exemplar în gestiune.

Hipnotice nu sunt doar privirile. Acele excrescenţe frontale, pe care e frumos să la numim sâni şi nu altfel, sunt o armă fatală. Aţi observat că există o legătura între forma acestora şi personalitatea posesoarei? Ei bine, au remarcat şi alţii treaba asta şi una-două ne-am pomenit cu o pseudo-ştiinţă, sternomanţia.

Oricum, e şi normal ca sânii obraznici să imprime această caracteristică şi stăpânei lor. Pentru că merită.

În aceeaşi ordine de idei, aveam o şefă care, la rândul ei, avea une fâcheuse tendance să stea mai tot timpul cu gura ţuguiată, en cul de poule, cum ar fi zice francezul, degrabă pogorâtoare de critici asupra diverselor acţiuni întreprinse în câmpul muncii. De către alţii, normal, că nu îşi ţuguia buzele doar pentru ea. Era blondă şi foarte chibzuită, se îmbrăca exclusiv din magazinul Obor, ceea ce avea ca rezultat o mascare aproapte totală a formelor cu care o înzestrase mama natură, cele mai ieftine ţoale din acest proto-mall fiind şi cele mai prost croite, fatalitate.

Aşa că, atunci când, într-o primăvară, a venit cu un pulover frumos curgător pe trup, probabil textilă primită cadou, a ieşit la suprafaţă un mare adevăr: avea nişte sâni de nota zece. Închipuiţi-vă ceva între o boabă de strugure şi o lacrimă, măriţi rezultatul uşor peste media unor piepţi obişnuiţi şi veţi obţine tabloul complet. Atunci am iertat-o pentru lectura asiduă din Paulo Coelho, vocea piţigăiată, de crecelle şi toate bătăile de cap  inutile. Pentru că unei fete cu sâni frumoşi i se iartă orice şi aşa şi trebuie.

Din cu totul alt registru, o apariţie feminin-masculină. La un examen, o femeie înaltă, în jur de cincizeci de ani, cu nişte pantaloni de stofă bleumarin, croiţi perfect. Distincţie de… lord englez? Mă retrag la casa scării să mă uit pe nişte foi, vine şi doamna-domn, îmi intinde mâna foarte bărbăteşte, ne prezentăm scurt. Scoate notebook-ul, schimbăm două-trei politeţuri şi apoi fiecare cu ale ei. Într-un spaţiu de doi pe doi, tăcem foarte firesc, de parcă ne cunoaştem de când lumea. Părea o muiere straşnică, cu care să mergi până la capătul lumii şi înapoi fără ezitare.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră să aveţi în dotare, iar dacă nu, să faceţi rost.

Opriţi reforma, vreau sa cobor!

De pe: Politeía

De doua sute de ani noi ne reformam si modernizam. Noi romanii am inceput sa ne reformam   si modernizam de la Voda Caradja, care in afara de ciuma ne-a si legiuit, si fica lui domniţa Ralu ne-a si invatat cultura.   Din nefericire, altii se modernizeaza fara declaratii si fara multe discutii, pur si simplu ei se adapteaza. Ei inteleg ca au nevoie de adaptarea societatii lor, timpurilor in care traiesc, cu greutatile si binefacerile contemporaneitatii lor. Si noi intelegem, declarativ. Toti merg inainte, unii mai repede, altii mai incet, noi declaram ca mergem inainte.  Am progresat atat de mult cu reformele noastre ca am ajuns pe ultimele locuri din Europa, noroc ca exista si Albania.

Decalajul dintre imperativ, declarativ si operativ, poate lua decenii in Romania. Cand ne miscam si facem ceva, vedem ca trebuie schimbat pentru ca fondul problemelor s-a schimbat. Traim prea incet pentru timpul nostru, gandim prea incet si facem, cand facem, de mantuiala.  Din cand in cand se trezeste un om de bine si zice si el cateva lucruri care au sens. Ce facem noi? Sau aruncam cu pietre pentru ca el ne arata adevaruri cunoscute care nu ne plac, sau il luam cu binisorul in soborul refractarilor pentru reeducare, si-l trimitem in strainataturi ca sa-i reformeze pe ei. Pe pasoptisti i-am trimis la Paris, astazi ii trimitem la Bruxelles. In nici un caz nu vom recunoaste ca noi ne dorim sa ramanem cum suntem, ca ne e bine, ne cunoastem asa de mult timp,  de decenii, daca nu de secole.

Daca tot am inceput cu domniţa Ralu, atunci, stiti voi oare care au fost primele piese de teatru care s-au jucat in Romania la teatrul domniţei, langa Cişmeaua Roşie? “Hoţii” de Schiller si “Faust” de Goethe, ironie? Nu, umor negru!

“Ei se bat in spade;spadele se frang;
Ei se iau in brate,se smucesc,se string
Cand tatarul scoate o secure mica
Si lovind pe Preda, pavaza ii strica
Dar el cu maciuca astfel il lovi,
Incit deodata cazu si muri

Ghiciti cine a scris asta si cand? Alta ironie? Nu, umor negru!

P.S. In acelasi sens dar altfel de la niku-elektricu’ cetire :)

Elogiu beizadelelor si tupeului nesimtit

Toţi cei care au ceva de zis în politică, afaceri, cultură, sport sau orice alt domeniu trebuie să fi pornit de jos, de la zero, să nu aibă părinţi care să fi reuşit înaintea lor (chiar dacă au făcut-o în cu totul alt domeniu) şi să nu aibă alte condiţii decît restul concetăţenilor. La fiecare generaţie trebuie să pornim de la zero, totul se şterge cu buretele, toată lumea se aşază la linia de start şi porneşte în aceeaşi fracţiune de secundă. Nu avem nevoie de moşteniri şi moştenitori, de avantaje şi handicapuri, toţi trebuie să avem aceleaşi şanse, matematic egale. Moştenirea, comunitatea, mediul social, averea, mediul familial, educaţia, norocul, oportunitatea, toate acestea discriminează. Nu mai vorbim de datele personale ale indivizilor, care, fie vorba între noi, discriminează şi mai mult. Inteligenţa, curajul, umorul, talentul, frumuseţea, naturaleţea sau dezinvoltura în relaţiile cu ceilalţi fac ca unii dintre noi să aibă mai multe şanse decît ceilalţi, să nu fi pornit de atît de jos pe cît ne permite să acceptăm spiritul nostru de egalitate şi dreptate. A, şi am uitat păcatul de moarte al detestaţilor de serviciu ai societăţii noastre: tupeul (tupeul nesimţit, la limită). Ăsta e discursul intelectualilor şi poporenilor români de peste o sută de ani, s-au scris romane, poezii şi piese de teatru pe subiectul ăsta, s-au scris mii de pamflete vituperante şi eseuri pline de subtilităţi indignate, s-a ieşit cu furcile, topoarele şi, mai tîrziu, cu pancartele în stradă. Societatea românească, în frunte cu intelectualitatea şi-a folosit toate energiile, de peste un secol, în lupta cu ciocoii vechi şi noi, cu Dinu Păturică şi alţi parveniţi dezumanizaţi de capitalism şi lupta pentru putere, de intrigi mîrşave  şi tupeu nesimţit.

Liderii trebuie să pornească de jos, din sărăcie, să aibă origine sănătoasă şi studii înalte, să fi mîncat salam cu soia cu rafinamentul şi eleganţa unor aristocraţi, să aibă un suflet mare şi un singur costum, şi ăla ponosit, să fi citit cîteva biblioteci în frig şi foame, la lumina lumînării, să aibă bunul simţ şi timiditatea de a nu dori puterea dar aceasta să li se bage pe gît pentru merite deosebite, cele mai importante fiind, mă văd nevoit să repet, sărăcia şi dezinteresul pentru putere, să nu-şi aroge dreptul de a decide şi dispune pentru soarta celorlalţi şi, cu toate astea, să fie nevoiţi s-o facă, datorită originii sănătoase şi a competenţelor colaterale dobîndite cu sudoarea frunţii în şcoli săteşti sau de cartier. Liderul ideal e cel care nu vrea nimic, care s-a născut din nimeni, nicăieri. Ca în Titanic Vals, merită să fie lider acela care nu vrea puterea fiindcă e convins că nu o merită, şi e sincer cînd susţine asta. Unui adevărat lider trebuie să-i fie ruşine şi că există, trebuie să fie recunoscător din oficiu şi veşnic apăsat de un sentiment de vinovăţie. Merită să ne reprezinte cel care opune tupeului nesimţit timiditatea simţită, suficienţei arogante, nesiguranţa jenată, cel care opune banilor  sufletul curat, relaţiilor de familie, orfelinatul.

Însă uităm un lucru. Puterea se ia, nu se dă şi nici nu se cerşeşte. Se ia cu tupeu nesimţit. Cu aroganţa celui care e convins că el ştie ce e mai bine pentru ceilalţi. Puterea se ia de către cel care e convins că i se cuvine, fie că această convingere i-a fost sădită din mediul familial sau social, fie că e rezultatul propriei ambiţii sau aroganţe. Aşa s-au născut elitele politice (şi nu numai): primul a pornit de jos iar urmaşii săi n-au mai pornit de nicăieri, au rămas acolo, sus. Au fost învăţaţi că sînt acolo unde li se cuvine, că privilegiile reprezintă normalitatea, că au dreptul să dispună pentru ceilalţi. Însă totul a început de la parvenit şi fiul parvenitului. Abia după ei s-au născut tradiţia, elitele politice, artistocraţia, dinastiile. Însă la început a fost doar parvenitul intrigant şi mitocan, care s-a căţărat pe scara socială cu eleganţa şi rafinamentul unei maimuţe care se urcă în copac. Şi de cele mai multe ori cărîndu-şi şi progenitura în spinare. Cam aşa s-au născut aristocraţia, Kennedy şi Bush, Brătienii şi Hohenzollernii. Dincolo de discursuri, cronici de familie şi istorie, în esenţă totul se reduce la „aşa a vrut muşchii lor”.

Merită cel care e convins că merită şi are aroganţa şi tupeul nesimţit să-i convingă şi pe ceilalţi că e aşa. Cam la asta se reduce meritocraţia politică. Ne place sau nu.

Coco

De pe: Jurnalul Soacrei Mici

barbora_bobulovaDuminica trecută, pe vremea asta stăteam cu degetele muiate în alcool modificat de 70%. Când se enerveaza, soacra mică începe să-şi rupă pieliţa de pe unghii. Am avut exact o oră şi 40 min ca să mi le distrug. Privind filmul “Coco avant Chanel”.

Nu support cronic lucrurile prost făcute, cu pretenţii de exluziv. Şi tot încerc să înţeleg de ce femeile sunt mai tentate s-o facă. Dacă nu era să existe filmul “Coco Chanel” (cu Barbora Bobulova în rolul principal), cine ştie, poate că “Coco avant Chanel” (Audrey Tautou în rolul de Coco) era să meargă cu nişte alune pe canapea. Mă rog, Audrey Tautou e drăguţă, în general. Dar … a întârziat exact cu un an. Rolul ei de Coco a fost deja jucat. Şi nu oricum, dar sclipitor.

Am început să caut o logică pentru decalajul de calitate dintre aceste două filme despre celebra stilistă franceză. Şi logica mea a dus la un paradox: bărbaţii ştiu să redea mai bine esenţa frumuseţii feminine decât  sexul frumos. Femeile reduc totul la boarfe, bărbaţii pot da sens acestor boarfe. Un sens profund. Aşa cum a făcut realizatorul filmului “Coco Chanel” şi nu a ştiut s-o facă realizatoarea filmului “Coco avant Chanel”. A ştiu doar să mizeze pe celebritatea lui Audrey. Şi gata? Da. Femeile nu prea ştiu să creeze, doar să copieze. Iar când o femeie care nu ştie să creeze începe să facă film despre una care a creat o viaţă întreagă, un imperiu al modei, eu încep să-mi caut unghiile.

[…]

Citeste continuarea