Despre caderea Romei, de ziua Romei

21 aprilie este atît ziua Reginei Marii Britanii, cît și ziua Romei, apărută în 753 î.C. Dacă primeia îi dorim sănătate, să vedem ce scria, în 1944, Will Durant, în ”Caesar and Christ: The Story of Civilization”, despre Roma. Despre căderea ei. Într-unul din cele 11 volume dedicate istoriei lumii.

Epilogue

I. WHY ROME FELL

”The two greatest problems in history”, says a brilliant scholar of our time are, ”how to account for the rise of Rome, and how to account for her fall”. We may come nearer to understanding them if we remember that the fall of Rome, like her rise, had not one cause but many, and was not an event but a process spread over 300 years. Some nations have not lasted as long as Rome fell.

A great civilization is not conquered from without until is has destroyed itself within. The essential causes of Rome’s decline lay in her people, her morals, her class struggle, her failing trade, her bureaucratic despotism, her stifling taxes, her consuming wars. Christians writers were keenly appreciative of this decay. Tertullian, about 200, heralded with pleasure the ipsa clausula saeculi – literally the fin de siècle or and of an era – as probably a prelude of to the distraction of the pagan world.

Mai departe puteți citi aici. Și apoi vă mai puteți gîndi la ce se întîmplă acum în Europa. Nu e nimic nou sub soare.

UPDATE: Am primit de la Yeba o excepțională completare:

Durant is probably most accurately classified as an agnostic, but he says that on balance, religion has done far more good than harm for civilization. Durant contends that civilizations and cultures decline and die when they lose their moral compass. And they lose their moral compass when they lose their religion. Simply put, those contemplating crime are more likely to be detered by the wrath of God than the long arm of the law.* explicația citatului o găsiți dacă scroll down a sec.
Pentru cine zice că n-are atâta timp pentru cartea recomandată în articol,
unde există o recenzie pentru cine zice că n-are timp, iar la începutul comentariului meu BONUS; BONUS; găsiți ideea principală pe care o scot eu pentru cine n-are timp deloc-deloc, nici de recenzia unor eseuri, dar tot vrea să înțeleagă ce se întâmplă !!!
In one of the interviews that serve as interludes between the chapters of his book, Will Durant says he started his career as a liberal and became more & more conservative during his fifty year career as a historian. If he was a conservative, he was a rather liberal one. Some of the ideas he voices would be anathema to conservatives. E.g. Wealth concentrated into fewer and fewer hands should be redistributed to the have nots. Liberals on the other hand, would be distressed by other of his views. E.g. Once the wealth gets redistributed, government should not attempt to prevent the talented and industrious from re-accumulating it.
The paradox is not really paradoxical at all. Obscene wealth in the hands of a very few causes unrest (and eventually revolution) among the obscenely poor. On the other hand, if industry and talent are not rewarded, culture stagnates. Durant gives the fall of the Roman Republic as an example of an obscenely rich aristocracy committing political suicide by refusing to peacefully redistribute some of their wealth to the poor. The economic stagnation of Communist East Europe serves as an example of what happens when you stop the natural flow of wealth back to the talented and industrious.
Durant makes some statements that would get him lynched in the 21st Century American media. E.g. „Only those who are below average really want equality.”
Durant voices many other thought-provoking opinions. You may not agree with everything he says (his wife doesn’t), but you will certainly be stimulated to deep thought by what he says.I was somewhat amused by the interviews interspersed among the chapters. The reverential awe shown by Durant’s interviewer was quite neatly counterbalanced by the sardonic wit of Durant’s wife, Ariel. When Durant said something she didn’t agree with, she let you know about it and gave excellent reasons for her disagreement. Durant quite wisely did what any intelligent husband would do. He almost always let her have the last word.
”The Lessons of History”
A concise survey of the culture and civilization of mankind, The Lessons of History is the result of a lifetime of research from Pulitzer Prize–winning historians Will and Ariel Durant.With their accessible compendium of philosophy and social progress, the Durants take us on a journey throu…
amazon.com

rome

(Foto: bible-history.com)

Global warming – sa salvam planeta!

De la ce, mai precis? De cine, și mai precis? Cum știm  deja că generației noastre îi revine sarcina istorică de a nu se ocupa cu fleacuri precum islamul, migrația necontrolată în Europa, terorismul și altele asemenea, să ne reîntoarcem la încălzirea globală, cea mai provocatoare criză a momentului, a timpului actual, poate și viitor, cine știe?!

Să-l ascultăm, așadar, pe Richard Lindzen – MIT atmospheric physicist – o voce în corul alarmiștior globali, explicîndu-ne cum și cine poate profita de pe urma încălzirii globale. Acest flagel care ne împiedică dezvoltarea, succesul, viața, în general, și căruia i se dedică cît mai multe întruniri la cel mai înalt  nivel posibil.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/prageru/videos/1054440531265469/” mbottom=”50″]

Cu mulțumiri lui Paul Dragoș Aligică pentru semnalare.

‘Despre smerenie’ este un manifest ‘împotriva Catedralei Mântuirii Neamului’

Nimeresc din greșeală pe site-ul lui Teo Trandafir taman acum. Și ce-mi văd ochii? Ce vedeți și dumneavoastră în captura de mai jos:

teo

 

Și ce mai scrie acolo?

„Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici“ este manifestul rostit apoi de cele 33 de personalitati. Autor al melodiilor si versurilor Taxi, Dan Teodorescu transmite un mesaj clar impotriva construrii Catedralei Mantuirii Neamului, alaturi de 33 de prieteni: Dan Bittman, Cornel Ilie, Monica Anghel, Virgil Iantu, Andi Vasluianu, Dorina Chiriac, Stefan Banica Jr., Robin Proca, Andi Moisescu, Dani Otil, Paula Chirila, Horia Moculescu, Toni Grecu, Irina-Margareta Nistor, Dan Byron, Teo Trandafir, Oreste Teodorescu, Pavel Bartos, Ada Milea, Calin Goia, Mircea Cartarescu, Horia Virlan, Guess Who, Laura Lavric, Andreea Esca, Razvan Simion, Alexandru Andries, Emilia Popescu, Grigore Lese, Mircea Baniciu, Alexandra Ungureanu, Oana Pellea si Victor Rebengiuc.

Piesa – să o numesc așa, că melodie nu-mi vine a zice – este, așadar, un manifest. Ce fel de manifest? – urmează să ne întrebăm. Păi să vedem la dicționar ce spune:

MANIFÉST, -Ă, manifești, -ste, s. n., adj. 1. S. n. Declarație prin care șeful statului, guvernul, un partid politic, o grupare literară etc. își fac cunoscute în mod public programul, hotărârile, concepțiile, intențiile etc.; text cu conținut politic, răspândit pentru a determina acțiuni imediate. 2. Adj. (Adesea adverbial) Vădit, clar, evident; indiscutabil. ♦ Care a fost declarat, exprimat în mod categoric; fățiș. – Din lat.manifestum, fr. manifeste.

Și acum:

1) O fi sau nu o fi manifest? O grupare, 33 de oameni, nici mai mulți, nici mai puțini, c-așa-i frumos, cu număr exact, găsesc cu cale să cînte – să zicem, că numai de cîntat nu poate fi vorba – despre smerenie, zic ei. Ca să ce? Ca să ce acum, cînd catedrala e în plină desfășurare a construcției, cînd mai sînt doi ani și jumătate pînă la inaugurare? Ca să-și mai facă puțin trafic, ca să mai revină în atenția publicului, ca să ce? Acțiuni imediate, scrie la dicționar. Deci asta să se fi vrut, oprirea lucrărilor la Catedrală? Posibil, altfel ce manifest?

Dar să trecem la 2). Vădit, clar, evident, indiscutabil? A fost sau nu? A fost, să conchidem, după zarva creată. Și în ciuda jurămintelor și a ”Doamne ajută-mi”, ”Așa să-mi ajute Dumnezeu” ale lui Dan Teodorescu, șeful trupei TAXI, tot a fost.

S-au scris tone de articole și postări pe Facebook pe temă. S-a încins internetul românesc aproape o săptămînă pe tema asta. O fi sau nu o fi ceva cu Catedrala? Iacătă răspunsul, și ca să vezi, era! 

Sigur, nu chiar așa vădit, clar, evident, indiscutabil cum scrie la dicționar, dar a fost, și asta clar. De ce, de ne ce, de ce în postul Paștelui ortodox, cea mai mare sărbătoare religioasă a creștinătății, să ne răspundă autorii. Cînd va fi să revină piesa, adică după Paști.

Pentru că așa am un sentiment că dacă nu se retrăgea Grigore Leșe, cu un du-te vino de toată jena și de tot prost gustul neasumării gestului, piesa mergea înainte, nu ar fi fost retrasă. Acum se caută înlocuitor pentru Leșe, dar ”manifestul” va fi relansat după Paștile ortodox. Deci, o vom lua de la capăt. Dar măcar știm de unde.

Și încă ceva. Piesa – să zicem, cum am stabilit deja – a fost contestată a fi un manifest chiar de către cei care au apărut în videoclip. Mircea Cărtărescu, de exemplu, care a scris pe Facebook că:

Dragii mei, apelez din nou la ratiune, cu speranta ca totusi mai exista asa ceva la noi. Clipul formaţiei ”Taxi” nu e in realitate nici un manifest, nici un atac la Catedrala Mantuirii Neamului, nici o teza de doctorat. E doar o poezie cantată. Clipul nu cere oprirea lucrarilor la catedrala si nu jigneste credinta nimanui. Nu e o pozitionare atee, cei pe care-i cunosc dintre participanti sunt crestini ortodocsi, ca si mine. In clip e vorba de un om care-l cauta pe Dumnezeu. Nu-l gaseste in Catedrala din cauza spatiilor prea largi, dar il vede imediat intr-o biserica mica. E o metafora, nu o disputa ideologica si nici o lucrare de istoria religiilor sau de geo-politica gen Huntington. Lemnul si spatiile mici nu trebuie luate literal, ele sunt simbolul intimitatii actului de credinta. De fapt, toate acestea exista in textul cantecului, dar cei care s-au inflamat nu le-au observat. Dumnezeu exista si in catedrala, cum exista pretutindeni, spune cantecul in mod expres si literal. Pe scurt, eu am participat la un eveniment estetic, cu un mesaj poetic (ambiguu prin excelenta) si nu la unul taios ideologic. In ceea ce ma priveste, o alta perspectiva nu ma intereseaza. Razboiul iscat din senin si prosteste din neintelegerea unui poem cantat nu e razboiul meu. Eu nu urasc nimic altceva decat ura (cum canta Bob Dylan).

Ei bine, asta nu se potrivește deloc cu ce scrie Teo Trandafir. Care, dacă e s-o credem pe cuvînt –  și o credem, ce motiv am avea să nu o credem? – mai scrie pe blog:

Nota bene: Oamenii care-au aparut in clip stiau ce spun, ca-s destepti si onesti. (teotrandafir.com)

Așa că zic și eu, pînă la reluarea piesei, să se pună de acord între ei, mai întîi, despre ce e piesa, că numai despre smerenie nu e!

Dovada? Ia uitați-o!

Bine, atunci. In nume propriu declar ca sunt onorata ca sunt injurata alaturi de Dan Teodorescu. De Mircea Cartarescu. De Razvan si Dani. De prieteni alaturi de care inca imi permit sa emit o parere. Va multumesc, dragii mei, ca ma balacariti langa oamenii langa care traiesc zilnic, aveti dreptate, sper. Suntem la fel. Sper, zic iar. Daaaa, avem vile si masini si juma’ de Australie, asa e. Doar ca noi altceva ziceam, stiti? Credeam doar (n-o postulam!) că Dumnezeu prefera lemnul si spatiile mici.

(Foto: teotrandafir.com)

MONKEY-BUSINESS

(To be read by men only)

Worthless things seem to gain in value once they enter the area of a woman’s interest.

If it’s about the lamest man alive or about a Louis Vuitton replica purse, women love to make the worthless seem praiseworthy and the other way around. Nothing excites her more than making up strategies and tactics for turning cheap into dear, and gold into trash. She is the acknowledged governor of all understatements, and the crowned queen of all overstatements.

She can make everything happen, in any (im)possible way. More precisely, she puts a great deal of wit and a generous piece of passion in making up a new reality, conformable to her wish.

It doesn’t matter how striking the dissimilarity between her PR tactics and the actual object is, she’ll do everything to enforce her own truth on the most skeptical people.

Her determination is perplexing yet pathetic, puerile yet perfidious, and, above all, frightfully efficient. Trust me with this one: even often than assumed, the whole world ends up believing what she believes.

Dear Sir, for your innocent eyes, it may look comfortable to let her talents guide your views, because she gladly bends the reality until it suits your expectations. Yes, she’ll do that for you. If she really wants to. But she’ll tear everything down and declare it null and void the minute she changes her mind, leaving you aimless, overwhelmed by contradictions.

It is her natural condition to constantly work for you or against you; so don’t worry, or watch out. Nothing warms a man’s heart more than noticing how – if the woman wants it to be so – his mediocrity turns to sheer wisdom, right under his very eyes. Oh what a treat. Oh what a threat.

monkey business

(Foto: thepioneerwoman.com)

Migrantii si Panama Papers

Aparent, fără nici o legătură. La mai bine de o săptămînă de la începerea publicării lor, Panama Papers par a nu face subiectul presei din România. Și totuși, ceva sare în ochi.

Acum incep sa vina. In orice caz, nu e o decizie a Bruxelles-ului, a doamnei Merkel, ci a romanilor. Avem unde, putem! Din aia 500 de euro salariu mediu, sa ne taiem 10% ca sa primim cinci sute, o mie, o suta de mii, care e primul val. In cartea mea, o sa vina un nou val de imigranti de zece ori mai mare. – ziare.com

Vă amintiți cine a rostit cuvintele acestea? Ion Țiriac. Da, chiar el, în octombrie anul trecut. A stîrnit indignare, a stîrnit revoltă, a stîrnit o mare parte din populație împotriva lui. Era firesc. Sînt mulți, foarte mulți cei care nu au acei 500 de euro pe lună, de care vorbea cu atîta lejeritate Țiriac.

Acum, aflăm că toată averea multimiliardarului se află pusă bine, în Panama. Într-unul din acele offshore-uri despre care se vorbește atît de mult prin alte părți. Putînd trece de problema de legalitate, ajungem la cea de moralitate. Nu la cea privind asocierile din țară, preferințele pesediste ale magnatului, ci la cele privind strict moralitatea.

Cu alte cuvinte, cît de moral este să dai sfaturi cît să dea fiecare român pentru migranți, în timp ce tu ai toți banii în paradisuri fiscale? Cît de moral este ca tu să beneficiezi de teren de vînătoare, în timp ce tu ai banii în alte părți, acolo unde nimeni, pînă acum, nu putea ajunge? Cît de moral este să desfășori activități economice într-o țară, în timp ce tu îți ții banii în altele?

Chiar dacă nu există probleme de legalitate, e imoral. Amoral, aș putea spune, dacă asta nu l-ar absolvi de păcat. Păcatul de a deschide gura atunci cînd, în mod firesc, ar fi trebuit să tacă.

Se știe deja că nu oricine poate să-și ducă banii în paradisuri fiscale. Că îți trebuie o sumă, de la o sumă în sus, mai bine spus, ca să merite deranjul. Cum ar putea cineva care cîștigă chiar și 500 de euro pe lună să mai și economisească și să-i mai și ducă în Panama ori în altă parte, cu același regim lax de impozitare? Cum ar putea cineva să renunțe cu ușurință la 50 de euro din cei 500, cîștigați pe lună, pentru migranți? Și de ce?

De ce, s-a văzut între timp. Rămîne, din păcate, declarația, și rămîne, va rămîne, și nu știm cu ce efecte, deocamdată, impresia că magnații lumii ascund bani. Ascund bani nu de oamenii țărilor de care aparțin, ci de toată lumea. Ascund bani, pur și simplu. Iar asta este, indiferent cum ai lua-o, imoral. Cel puțin imoral.

ion tiriac

The Fillers

Some people look back over their shoulder in anger, in anguish, in vain. The world is moving ahead, so marvellously wrong and wide, but how were they supposed to know? They drag themselves along the ground, licking the dust off that narrow path back to themselves. They wouldn’t trade their own little „Kingdom of Good Ol’ Days” for anything in the world.

Some other people have already set their foot on the Next Year’s shore, and set the bridge on fire. If they would ever feel like looking back, there will be nothing to see; not even a damn burnt shoe. These people are their tomorrow-s; or else, they’d be nothing.

Indeed, some march forwards, some crawl backwards. But most float aimlessly. They fill the interstitial spaces between two years, two days, two seconds, they fill whatever gap, whatever crack, orifice, pause or void, they fill whatever can be filled, they are the fillers.

There is something grand about their superfluous nature, I sense their hidden will to conquer the world by topping off its holes, by stuffing its pores, making it BURST with confusion. I fear these people. I think they possess some kind of twisted, grandiose knowledge that enables them to feel comfortable in their idleness, to float above the hard facts, to sneak between two crinkles of the world. Even when, for a moment, caught in the convulsions of life, they’ll break the chains eventually. And they’ll eternally return in that liminal zone of do-nothingness, filling the interstice between 2016 and 2017, between here and there, now and forever.

the fillers

(Foto: Tabloul autoarei, ”The Comfort of being Small”, foto: Andrei Ținu/StreetLenser)

De ce azi e ca ieri

Cum ieri eram pe telefon și mi-e mai greu să scriu în platformă așa, am scris pe Facebook. Asta:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1038886586182013″ mbottom=”50″]

În altă ordine de idei, despre melodia, dacă melodie i se poate spune, ”Despre smerenie”. Ați aflat deja de la Paul Dragoș Aligică, în ultimele două articole, despre ce e vorba. Ieri au apărut, una după cealaltă, o declarație a lui Grigore Leșe, în activenews.ro. Apoi, dezmințirea echipei. Ca să știm despre cine și despre ce obiceiuri vorbim. În ce mă privește, nu am nici un dubiu, ce s-a făcut, așa cum s-a făcut, că videoclipul s-a făcut legal. End of story.

Și în al treilea rînd, a murit Mircea Albulescu. Acum, Dumnezeu să-l ierte. Dar cînd vorbesc Arșinel și Besoiu despre tine, chiar și mort, mai bine nu. Nu mai zic nimic.
Deși am clară impresia că între ”corifeii” teatrului românesc și ceilalți, care caută, asudă, găsesc numai ei știu cum, e o mare diferență. Uriașă, chiar. Diferența de generații. Imposibil de conciliat.

Pînă la urmă, s-a dus și Ilici să-l vegheze pe Albulescu. Și ăștia micii, tineret-mîndria țării, îl iau de bun si de frumos.
Ce sa mai zici?! Numai că unu’ n-ar zice ca X sau Y s-a dus să facă poliție politică în ceruri! Sau măcar să-i ‘cînte’ pe îngeri la Doamne Doamne.

today yesterday

(Foto: imvdb.com)

PS: N-am spus, vineri, că e ziua mea, pe Facebook. Ca să mă trezesc cu ceva surprize de proporții. Motiv pentru care le scriu și aici. Așa, pentru mine, să rămînă.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1038564132880925″ mbottom=”50″]

Lumea simpla versus lumea lor

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.

Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.

Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.

Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.

Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.

Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.

Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.

putin obama

(Foto: tempi.it)

Barnevernet si alte servicii. Cu film.

Vestea (parțial) bună a zilei vine din Norvegia, unde Barnevernet, după mai bine de șase luni, a returnat familiei Bodnariu copilul cel mic, urmînd ca pe ceilalți băieți să-i vadă de două ori, în loc de una, pe săptămînă. În privința fetelor nu s-au pronunțat încă magistrații norvegieni. Să așteptăm și să fim la fel de incisivi și hotărîți în continuare. Se poate! E tot ce contează acum.

Externe. La summitul de la Washington, de săptămîna trecută, Obama l-a cenzurat pe Hollande cînd a pronunțat ”islamism terorist”. Nimic deosebit aici, e noua direcție de comunicare, prin care nu Islamul este răul, ci, ca și în alte religii, desigur, numai unii sînt mai duși. Cu capul, mai întîi, definitiv, ulterior. Sigur, cei de alte religii se abțin, islamiștii nu pot. Au o chemare, un impuls, ceva care nu-i lasă să aibă puțină liniște pe pămînt. Asta e, la Paris, tocmai s-a descoperit că unul din atentatorii ultimi a avut, între 2009 și 2010, două slujbe la Parlamentul European. În timp ce, în închisoare, Abdelsam tace. Că așa are el chef. Și ce, vorba prim-ministrului belgian, „It took 10 years to stop Bin Laden”, acum asta-i problema?!

Revenind la interne, da, președintele nostru a mai stat o zi la Washington. Pentru sărbătoarea cireșilor. Dacă era cu doamna, era păcat să rateze. Cum tot păcat ar fi să rateze casa din Sibiu pentru care are hotărîre definitivă de a o părăsi, din noiembrie trecut. Și pentru care, între timp, a depus cerere în anulare, și pentru care încasează chirie în continuare, și pentru care tocmai a reușit să strămute procesul. La Pitești. Și atît.

Între timp, mîncăm alune și urmărim duelul serviciilor. Care, cum, ce, pe cine, dincotro și încotro, rămîne de văzut. Acum au apărut Panama Papers. Unde, pe foarte scurt, situația stă așa:

a) ori acolo au bani cei care consideră că în țările lor taxele sînt prea mari, dar banii sînt obținuți legal, cu destinații legale;
b) ori acolo au bani cei care nu i-au obținut legal și/sau nu intenționează să-i folosească în scopuri legale.

Între timp, un nou scandal. ”Șefa DNA, spionată de firma unui fost director Mossad”. Prea tîrziu, Klaus Iohannis tocmai a semnat, astăzi, decretul de numire a LCK în funcția de șef DNA, pentru următorii 3 ani.

Cît mîncăm alune sau spargem floare, fiecare după gusturi, să urmărim și un filmuleț. Pentru astăzi, avînd în vedere subiectele, l-am ales pe acesta.

Iar în încheierea zilei, o zicere. Tare! Foarte tare! Bogdan Budeș:

Prostul (proasta!) e ca priapicul. O ține dîrză-n sus, dar fără pic de sămînță-n ea.

PS: Și de anul trecut, că tot sîntem în temă cu Uniunea Scriitorilor:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/829291410474866″ mbottom=”50″]

panama papers

(Foto: Alejandro Bolivar/EPA)

Ce sanse mai avem?

Ce vedeți în filmul de mai jos nu s-a petrecut nici în fîșia Gaza, nici în teritoriile controlate de palestinieni. Nu, s-a petrecut la Bruxelles, capitala europeană a lumii, headquarter-ul instituțiilor de forță – atît politică, cît și militară și economică – ale lumii, simbolul păcii și al înțelegerii. Un oraș liniștit, altminteri, cum îl descriu mulți care l-au vizitat și pentru care imaginile de mai jos sînt greu de conceput. Și nu s-a întîmplat oricînd, ci la nici două săptămîni de la atacurile teroriste care au lăsat, în Bruxelles, repet, peste 30 morți și 250 de răniți. O mare de oameni, adunată în Martyrs’ Square din Bruxelles, aclamă arderea steagului israelian, de către niște vandali cocoțați pe stîlpi. Asta este imaginea Europei astăzi, ăsta este viitorul. Nu, poliția nu a intervenit, efectivele sînt puține oricum, iar mulțimea este copleșitoare. Dacă în urma vreunei intervenții de dispersare a mulțimii s-ar fi lăsat iar cu atentate?! Așa, mai bine nu. Stăm cuminți, stăm oricum, deocamdată stăm. Dacă nu cumva am luat-o deja înapoi, iar din civilizația iudeo-creștină a cărei creație sîntem nu a mai rămas nimic. Sau numai puncte răzlețe de rezistență, o rezistență din ce în ce mai firavă și mai neputincioasă. În fața asaltului musulman, a ceea ce, pînă acum nu multă vreme, s-a constituit în unul din cele mai mari rele ale lumii.

Ocazie cu care întreb: unde sînt musulmanii moderați, aceia despre care se vorbește că ar fi majoritari, că nu au nici o intenție criminală, că vor să-și vadă, ca și noi, liniștiți de viață? Unde sînt ei, în toată această sinistră ecuație a neputinței și a datului înapoi în fața unei mulțimi care clocotește a furie? Se lasă intimidați de această gloată care acaparează totul, pe zi ce trece?

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/thenewrevolution2015/videos/523039077900081/” mbottom=”50″]

Nu închei înainte de a vă spune că, numai cu o zi înainte, pe 1 aprilie – și nu e, din păcate, glumă – The UN Human Rights Council a condamnat Israelul ca primă țară în care drepturile femeilor sînt încălcate. Nu, nu există Stat Islamic, nu există Iran, nu există Arabia Saudită, nu există Emiratele Arabe, nu există ”omoruri de onoare” în majoritatea copleșitoare a țărilor în care Israelul este o oază de civilizație, singura țară în care valorile european-atlantice sînt respectate, există Israelul, această ”forță a răului”, care trebuie sancționată, pusă la zis, arătată lumii ca numărul 1 în tot ce înseamnă rău, acum, pe pămînt. Incredibil la prima vedere, acesta este adevărul, aceasta este linia de mesaj pe care o dă lumii acest consiliu. Care, printre altele, îl consideră pe președintele american Barack Obama ca cel mai important suporter.

Deși totul pare un banc prost, care am vrea să se termine mai repede, ori un coșmar din care nu știm cum să scăpăm, acesta este, din păcate, adevărul. Mersul lumii actuale, spre numai ea știe unde, spre disoluție și anihilare, în acest fel, într-un final.

Nu, omenirea nu va apuca extincția din cauza vreunei încălziri globale, dar are cele mai mari șanse, acum, să o apuce pe cea pe care singură și-o pregătește cu minuțiozitate. Nu-mi dau seama dacă știe ce face, dacă face cu cap sau din neputința de a găsi soluții, de a pune stavilă odată mersului de-a-ndoaselea al lumii, dar o face. Și nu o face oricum, ci cu o viteză fantastică, asemenea celui hotărît să se sinucidă și care se îndreaptă în goană, cu mașina, spre prăpastie.

În imagine aveți Israelul, acea minusculă fîșie roșie, în vastitatea lumii musulmane. Ce ar mai fi de spus?!

israel in arab world

(Foto: blog.camera.org)