O proteza politica?

UPDATE: Doctorul personal al lui Hillary Clinton a declarat:

Să-i comunice cineva că pneumonia este în directă legătură cu boala Parkinson, mai precis: ”However, the elderly or those with chronic illnesses (such as Parkinson’s disease) often develop a serious infection that needs prompt and often aggressive treatment in the hospital.”, adică asta nu face decît să confirme diagnosticul. Se aspiră alimente și lichide din cauza dificultății de înghițire. Și că toate astea vor ține pînă cînd îi vor lua sponsorii de gît.

A, și cine o împiedică tot timpul să se hidrateze? Un agent de securitate, cineva din apropiere nu poate avea mereu o sticlă cu apă la îndemînă? Sau atunci intervine incontinența urinară, tot simptom de boală Parkinson?

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Scriam în articolul anterior că în campania electorală americană se înfruntă ”nepermis de incorect, o femeie bolnavă și un bărbat al cărui singur merit e că spune lucrurilor pe nume, scăpat de regulile, impunerile și cedarea establishmentului.”.

Avertizez dintru început că acest articol nu este pro-Trump. A cărui voce, printre altele, îmi este îngrozitor de greu să o suport. Dar cum presa americană dă dovada maturității, a deontologiei și a imparțialității, sînt nevoită să îl ascult. Și atît despre subiectul Trump acum.

Hillary Clinton este femeia bolnavă la care mă refeream. Și este bolnavă, acum nu mai există nici un dubiu. Din păcate, nu este vorba despre ce a declarat, ci de ceva care pare mult mai grav, maladia Parkinson. O boală invalidantă, cu consecințe greu de evaluat și la nivel de familie, darămite la nivel de țară.

Astăzi de dimineață scriam pe Facebook că Hillary pierde. Se pierde. În mod normal, ar trebui să își vadă de sănătate. În mod anormal, păstrarea în cursa înseamnă că cineva are interes să o mențină acolo. Cine și de ce sînt întrebările la care trebuie răspuns.

Înainte de răspunsuri, filmul. S-a întîmplat astăzi, la comemorarea victimelor atacului terorist din 11 septembrie 2001. Hillary a trebuit să părăsească ceremonia mai devreme și nu oricum. Ci cum vedeți în film.

E de-a dreptul șocantă imaginea. Așa freezing mai rar se poate vedea.

Freezingul este momentul în care pacienții bolnavi de Parkinson nu se mai pot deplasa, nu mai pot mînca, nu se mai pot spăla, cînd orice activitate încetează, cel puțin pentru cîteva minute. Poate apărea în situații de aglomerație, de schimbare a direcției de mers, în timpul unei conversații sau în lipsa unei medicații corespunzătoare. Cel mai bine explică situația doctorul din filmul următor, inclusiv alte momente jenante care se potrivesc foarte bine acestei boli. Pînă la identitate.

Din acest moment, al freezingului de azi, care a împiedicat-o să mai rămînă la ceremonia de comemorare, chiar încep întrebările.

Știe Partidul Democrat de problemele acestea? Imposibil să nu le vadă cineva, sînt prea multe și prea dese. Mai mult decît atît, în 2016, prima conferință de presă pe care a ținut-o a fost acum, în septembrie. Conferință la care a vorbit pierdută, slăbită, apatică. Și dacă partidul știe, cum își permite să o lase în cursa prezidențială? De cînd știe? Toate aceste întrebări pe care americanii, invariabil, și le vor pune, înseamnă un singur lucru: diminuarea în continuare a încrederii nu numai în candidată, dar și în partid. O pierdere de încredere greu de suportat. Dar dacă ar retrage-o acum din cursă? Tot problematic, e foarte greu să spui că abia acum ai aflat ceea ce devenise cel puțin îngrijorător pentru multă lume, și nu de ieri, de azi. Boala Parkinson nu e o boală care se manifestă imediat, are un istoric care se întinde pe o perioadă de timp, posibil de la căderea din decembrie

Dincolo de aspectul politic, rămîne întrebarea: Parkinson sau nu, care este suferința acestei femei? Pentru că o suferință e sigur. Și, mai ales, care este miza expunerii publice în asemenea situații? Nu îi e nimănui milă de om, nu mai zic de țară și de întreaga lume civilizată?

PS: Și dacă se va spune că nu este Parkinson, atunci ce este? Cît de cald a putut fi – la 28 de grade! – de nu a mai suportat să stea? Și cum rămîne cu celelalte probleme expuse în filmul de mai sus? Dacă are atît de multe probleme de sănătate, ba virus, ba oboseală, ba căldură, nu va fi la fel și ca președinte?

PPS: SUA au mai avut președinți bolnavi, de la Franklin Delano Roosevelt la JFK. Dar poliomielita și problemele la coloana vertebrală nu au afectat niciodată, cum se poate întîmpla în cazul Parkinsonului, decizia politică.

9/11 – Dupa 15 ani

S-a spus că ziua aceea este ziua care va schimba lumea. Și habar n-au avut ce adevăr rosteau.

Toți atentatorii din 9/11 erau perfect integrați. Cu studii superioare, oameni liniștiți, colegi de treabă, vecini politicoși, nimeni n-ar fi crezut vreodată că pot fi în stare. Și totuși, s-a întîmplat. Nu au trecut decît 15 ani de atunci. Ștergerea memoriei recente și nu a celei reziduale este semn de îmbătrînire (prematură sau biologic firească).

Ca să nu îmbătrînească populația și să aibă cine ne plăti pensiile, Europa a adus, în anul care a trecut, peste 1 milion de migranți. I-a adus, i-a chemat, i-a așteptat cu brațele deschise, ursuleți de pluș și pian.

Germania, de fapt. În ea, campioana toleranței care a dat sau favorizat trei totalitarisme într-o sută de ani, se declanșa un mecanism psihologic umanitarist care avea să schimbe politica europeană și lumea pentru nu știm cîtă vreme. Europa nu a avut un 9/11, doar Londra, Madrid, Munchen și alte incidente izolate. În timp, se obișnuiește cu noile tradiții aduse de migranți: taharrush gamea, cuțitarea oricui, aleatoriu sau cu cine știe ce motiv și, mai ales, cu noua modă, preluată deja de marile case de creație, burqa. Întoarcerea la tradiție. La tradițiile altora.

Tot tradițional, Germania cea înțeleaptă și brusc umană spune, dictează restului țărilor europene – rasiste, xenofobe, niște brute care ridică garduri, speriate de o invazie – ce au de făcut. Speră să le aducă la ordine cu orice preț. Inclusiv cu preț de sînge. Picurat deocamdată, pentru că noi nu am avut un 9/11.

Nu știu unde erau Merkel, Mogherini, Juncker și toată garnitura actuală de lideri europeni în ziua atacului de la WTC. Nu știu nici unde era Obama, cel care, odată instalat la Casa Albă, cu sloganul ”Yes, we can!”, a și arătat că poate. Numai că nu îl întrebase nimeni înainte: poți, dar ce? poți, dar cum?

În 15 ani care au trecut, lumea a suferit o adevărată mutație cognitiv-sentimentală. A ajuns să își întîmpine cu bucurie nedisimulată posibilii atacatori, a ajuns să le găsească scuze, adăpost și hrană, a ajuns să cenzureze știrile despre ei. Sînt depresivi, toți. Și au venit în acest uriaș sanatoriu numit Europa la tratament.

Dincolo de ocean, politica pașilor mărunți, dar veseli, a adus wc-ul pentru aberațiile cromozomiale. Așa am învățat eu la școală, că o jumătate de X și o jumătate de Y asta înseamnă. Teoretic, practic nici nu e posibil. Cea mai avansată tehnologic țară a lumii și-a atins gradul de incompetență. De la primul pas pe Lună, acum 37 de ani, la wc-ul pentru toată lumea. A adus BLM, ultima mișcare de anihilare a răului pe pămînt, rasa albă. Care, într-o simetrie dementă a faptelor, ar trebui să accepte sclavia.

Și a adus, recent, o campanie electorală în care se înfruntă, nepermis de incorect, o femeie bolnavă și un bărbat al cărui singur merit e că spune lucrurilor pe nume, scăpat de regulile, impunerile și cedarea establishmentului.

Nu știu dacă America comemorează astăzi 15 ani de la cel mai atroce act terorist, petrecut chiar pe pămîntul ei. Știu însă că din fundul oceanului, acolo unde s-a spus că zace, Bin Laden rîde în hohote. Noi mai rămînem pe aici, încercînd cu disperare să salvăm ce se mai poate salva. În 15 ani, fotografia omului care se aruncă din Turnul de Nord devine însăși fotografia lumii în care am ajuns să trăim.

God bless America! Și pe noi odată cu ea.

(Foto: youtube.com)

THE BRIGHTEST DEAL

Go out and look at people. Have you noticed their faces? Their September faces? They are glowing, confident, snappy!

That extravagant summer tan is slowly fading, leaving all those cappuccino-coloured spots behind – on foreheads, shoulders, necks.

The eyes are back in action. There is no more summer lust running down the cheeks like half-melted strawberry ice cream, NO. Watch closely! Look into people’s eyes! Behind those September sunglasses, there are perky eyes, not dilated pupils.

Mouths are talking into phones so the lips look thinner, as they move faster. Smiles are cleverer, collars are stiff, the neckline is high, the hair gets darker, and the brain gets excited.

Look at all these supernatural, smooth faces walking up or down the streets, look at all these people heading somewhere and necessarily believing that they are going to make a big difference. Look at them! Look at us! We already feel transfigured by our future, we believe in transactions and ideal customers, we believe in transparent markets and low rents, we believe in communication, ecology, in peace, love, and understanding. We believe in all those things that seemed unbelievably funny during summer.

God knows, this city has never been more optimistic. The sun has never been kinder, it has become the ideal client to work with. And look at us in the light of September sun, look at us, all self-delusional, completing the brightest deal of our lives, making our personal contribution to the well being of the Universe.

Everything turned to heavy gold bars under September sunshine; just reach out and grab one, they’ll be all gone by Christmas. And you’ll be just another sucker.

(Foto: thestylepreneur.com)

Povara inteligentei

Ma tot minunez de cat de persistenta este ideea ca inteligenta si talentele te-ar face fericit! Nu-i adevarat. Ele te responsabilizeaza, nu te lasa in pace, te impovareaza, sunt de fapt o sursa de anxietate. Aceasta convingere (ca daca ai fi destept si plin de talente ai duce-o bine) face ravagii printre cei care se stiu ca nu sunt (prea talentati si prea destepti).

Face desigur ravagii si printre cei destepti si talentati care nu pricep de ce nu-s fericiti cand lor li se cuvine de drept totul.

Ce exact te face fericit nu stiu, dar stiu ca ti-ar putea fi un pic mai bine daca ai avea niscai valori, niscai relatii semnificative cu 2-3 oameni, un sens, o directie…

(Foto: thindifference.com)

Femeia, celula terorista de baza a societatii

Cine spunea că islamul nu se poate moderniza? Cine spunea că în islam femeia este sclava bărbatului, în fața căruia nu are nici cuvînt, nici faptă? Cine tot susținea că burqini nu e alegerea lor, a femeilor, ci o impunere a religiei? Ei, acela să-și înghită cuvintele.

Ia uitați ce poate face femeia în islam! Victorie! Nu numai că poate, romantic, să arunce în aer Parisul, colecționarul atîtor opere de artă, atîtor suspine pe cheiurile Senei și ale atîtor frisonante despărțiri și reîntîlniri în gară, dar chiar asta avea de gînd prima celulă teroristă feminină a ISIS. Să arunce în aer Gare du Lyon din Paris, unul din cele mai aglomerate noduri feroviare europene. Să transforme, la propriu, orașul luminilor într-una lumină mult mai mare.

Prima celulă de femei a ISIS își face așadar apariția sub cele mai bune auspicii, ale luptei de emancipare a femeilor islamiste, pro/contra burqini pe plajele din Franța. Acolo unde problema a fost deja tranșată. Pro. Au dreptul, cum au dreptul și alții să apară cum vor pe plajă, că doar nu sînt ele, femeile islamiste, mai prejos decît restul lumiii, că doar nu o să le discriminăm tocmai noi, acum cînd, după cum se observă, nici ai lor nu mai fac acest lucru.

Să încurajăm așadar militantismul reprezentatelor sexului frumos (?) – aici nu putem decît bănui, din cauza veșmintelor acoperitoare integral, dar să acceptăm by default – care își cer dreptul de a ucide acolo unde vor, cu ce vor, cînd vor și așa mai departe. Că așa a evoluat femeia și în societatea occidentală, cu cuțitul, cu butelii de gaz suspect plasate chiar lîngă catedrala Notre Dame, cu ce avea și ea la îndemînă. Timp în care noi ar trebui să ne baricadăm în case, mergem în grup armat organizat la școală, job și cumpărături, pînă cînd supremația femeii islamiste va ajunge la apogeu, iar civilizația noastră va fi obligată să recunoască meritele și supremația celei din care ele provin, căreia, în final, ne vom închina toți. Speră ei și, mai nou, ele.

Deci, cum ziceam, așa să nu le ajute Dumnezeu!

(Foto: Reuters/Morteza Nikoubazl)

Birisul

Birisul este omul care declara, în ianuarie anul acesta:

”Ai vânat, ai săpat după rădăcini? Cum ai putut să trăiești șase luni fără să câștigi nimic? Nu cumva vorbim nu de faptul că nu ai câștigat, ci de faptul că nu ai declarat?”

Și totuși, a rămas în guvern. În cel mai bun guvern, cum spun unii, fără să precizeze și elementul referențial. De la începuturile lumii, din ultimele două secole, de la Marea Unire, ori după decembrie 1989, de cînd sau comparat cu ce este cel mai bun guvern?

Revenind, în mod normal, în logica firească oricărei guvernări serioase, birișul ar fi trebuit să plece atunci. Pentru că pornea de la premisa de vinovăție a tuturor, care nu vor, nu e vorba că nu pot să plătească taxe la stat. Las’ că știm noi că ai dosit bani și nu vrei să îi dai statului, vrei să ne fentezi, te ascunzi, nu-ți merge! Pentru că statul de la premisa asta pleacă, că nu vrei, nu că nu poți da. Iar datul la stat, numit pompos ”taxe și impozite”, este datoria de căpătîi a fiecărui român. Asta se știe și nu pare că s-ar schimba ceva, orice guvern ar veni.

Birișul a mai stat în funcția de secretar de stat pînă ieri, cînd și-a dat demisia. În precampanie electorală și căutare de atenție fiind, foarte probabil să-i fi ”scăpat” pe surse chiar lui modificările la Codul Fiscal de care vorbeam ieri. În urma iureșului stîrnit și a negării de către ministrul Anca Dragu a măsurilor de care se vorbea, birișul a demisionat sau a fost demisionat.

Prea tîrziu.Am aflat deja că statul ne consideră pe toți, fără excepție, posibili infractori, care își ascund cumva veniturile, doar-doar vor scăpa de povara numită în continuare frumos și pompos ”taxe și impozite”. În fapt, birul de plătit lunar statului.

Birișul nu a plecat de la minister înainte de a mai vorbi o dată și a ne spune că:

Ciudat cum le nimereste FB cateodata… Astazi imi aduce aminte de un discurs pe care l-am tinut in urma cu fix 3 ani, de la o tribuna politica, aceea a unui partid cu care speram sa putem aduce un suflu nou in politica romaneasca.

Atunci vorbeam de masuri de reforma a fiscalitatii pe baza unor principii in care cred cu tarie.

Aceste principii au stat la baza proiectului de modificare a codului fiscal pentru care am acceptat cu bucurie sa ma alatur Guvernului Ciolos.

Din pacate, momentul si modul in care acest proiect a intrat in atentia pubilicului, furia generata de intelegerea gresita a masurilor propuse, apropierea de alegeri, au generat neincredere in acest proiect. Evident, am prezentat Premierului demisia mea.

Este insa un proiect in care cred si pe care il voi sustine cu tarie, chiar daca pentru moment el trebuie „parcat”.
Au fost cateva luni absolut extraordinare, cu bune si rele, in care am muncit cu totii pentru a gasi solutii pentru a da speranta ca se pot face politici publice pentru binele comun. Pe langa colegii din guvern, lunile acestea mi-au confirmat ceva ce eu deja stiam: in ministerul de finante sunt multi oameni profesionisti, de buna credinta, care pot ajuta intr-un mod foarte eficient la gasirea si implementarea unor astfel de solutii.

Acest proiect a insemnat un efort colectiv remarcabil, pentru care le multumesc. Acesta munca nu trebuie irosita! – Hotnews

Principiile în care crede cu tărie birișul înseamnă că nici o firmă nu se îmbolnăvește și nu se pensionează, ci omul. Și că omul și nu firma ar trebui să plătească integral contribuțiile la sănătate și pensii, firma nescăpînd cu această ocazie nici ea. Ar fi obligată să acorde salariatului banii cu care să acopere diferența de contribuție. Adică ce facem aici, mai contează cine plătește sau contează obligativitatea ca firma să plătească, într-un final, tot ce prevede proiectul ”prost înțeles” al birișului?

Despre ce bine comun vorbește omul ăsta? Care e binele comun cînd statul, în loc să gîndească măsuri care să despovăreze financiar omul și firma, lăsînd loc liberei concurențe și managementului privat să se extindă, se gîndește numai cum să facă ca să ia mai mult? Ce nu am înțeles noi din minunatul proiect al birișului?

Asta nu vom afla, pentru că doamna ministru Anca Dragu a spus că măsurile gîndite și care urmează a fi discutate cu toți cei interesați vizează numai debirocratizare și simplificare ”pentru crearea unor condiţii mai bune pentru desfăşurarea activităților economice”. Și cu asta să sperăm că așa va fi.

Ce rămîne de ținut minte din poveste e birișul. Dacă îmi amintesc bine, partidul despre care vorbește a fost NR. Și tot de atunci, birișul și-a făcut și un renume de mare priceput în ale finanțelor publice. Cît de priceput este am văzut. Cît de doritor de ascensiune politică, asemenea. Așa că atenție la biriși, miniștrii schimbați nu garantează niciodată că cei din eșaloanele inferioare nu sînt tot biriși. Puși pe căpătuială, pe ”reformat” România și, mai ales, pe accedere în funcții publice. Deși sînt specialiști și au firme personale, birișii nu sînt mulțumiți pînă cînd nu ne aduc și nouă fericirea supremă: ai, n-ai, dai, pînă nu mai ai nimic. După care statul nu te crede, nu poate crede că te-a falit. Birișii nu cred în lacrimi, cred numai în măsurile lor civilizațional-expropiatoare.

(Foto: stireazilei.com)

Modificarile la Codul Fiscal, intoxicare de presa sau nu?

Apariția documentului care prevede schimbări majore ale Codului Fiscal, din 2017, a creat așa o panică și a atras atenția tuturor asupra subiectului încît nimeni nu s-a mai ocupat cu nimic altceva. Cel mai bun guvern iar o făcea lată – a nu știu cîta oară, aici mulți suferă de disonanță cognitivă, ori e cel mai bun, ori face prostii una după alta.

Asta ieri. Ca astăzi, ministrul Finanțelor, Anca Dragu, să anunțe că nici pe departe nu e vorba de măriri de taxe, numai despre simplificare și debirocratizare.

„Nu avem în vedere o asemenea măsură. Eu, ca ministru al finanţelor, nu am în vedere o asemenea măsură. Solicitarea mea a fost foarte clară – aceea ce a găsi soluții de simplificare şi debirocratizare, pentru crearea unor condiţii mai bune pentru desfăşurarea activităților economice. După cum am spus, predictibilitatea fiscală e foarte importantă în actul guvernamental şi pentru activitatățile economice. Eu nu renunţ la acest principiu!”

Bun, dar atunci cine, cum, cînd și de ce să elaboreze un document în care e vorba despre altceva? Care ar fi scopul? Cui ar ajuta?

Ce s-o fi întîmplat ieri de a trebuit ținută lumea ocupată cu modificările la CF?
Există documentul, există – ori trebuie să existe – semnături pe el, se poate afla de la cine a plecat dezinformarea, dacă a fost dezinformare, și apoi pe fir se ajunge si la de ce trebuia ținută lumea cu ochii pe așa ceva.

Dar, totul pînă la propriul buzunar. Salariatului să nu-i iei din banii proprii, cît plătește angajatorul îl doare fix undeva. Banii lui, ‘ai lui’, da, pîna se închide prăvălia. Apoi tot patronul e un nenorocit, că a dat faliment și nu a știut cum să aibă grijă de ”banii tuturor”. Salariatul român nu cere taxe cît mai mici, cum ar fi firesc, cere numai pentru el, atunci cînd îl afectează direct, ce se întîmplă cu patronatul nu e treaba lui. Pentru că asta e mentalitatea la români. Poți să iei de la altul cît de mult, numai de ce e al meu să nu te atingi. Mie să-mi dai, că eu muncesc și merit. De unde, cît, cum, nu mă privește.

Revenind la problema modificărilor la Codul Fiscal, nu se poate să răspundă cineva din ”cel mai bun guvern”, a fost sau n-a fost? Și dacă n-a fost, nu se poate identifica cine anume, nu răspunde nimeni pentru asta? Iar dacă a fost, atunci însăși ministrul are o problemă.

Din această dilemă ar trebui să ieșim. Măcar acum, cu acest guvern.

UPDATE: Era Biriș, mă. Și e precampanie electorală, nu?

„Este oarecum un incident regretabil ca un proiect inca in discutii a iesit pe surse si oameni care nu prea au inteles ce scrie in acel proiect au inceput sa-l critice.

Serios, e regretabil că am aflat? Din ce văgăună politică a ieșit ăsta?!?

(Foto: wall-street.ro)

Presa, la ei. La americani.

La americani. Acolo unde, pe vremuri, un Bernstein și un Woodward dădeau jos un președinte.

Acea presă este acum nu confuză, nu partinică, ci disperată. Indiferent de partea cui este – MSM este clar de partea candidatei – presa nu mai știe cum să acționeze. Și din cauza aceasta, cele două reacții de mai jos.

Prima. Pe Facebook, găsesc următoarea poveste.

Comentariul celui care o postează, George Pearson, este acesta:

Not exactly a mistake, or directly about subbing, but I thought people here may enjoy the Wall Street Journal’s change of heart about Trump’s immigration speech. Same paper, same story, same day.

Același ziar, aceeași poveste, aceeași zi, variante diferite.

În New York Times, altă surpriză. O găsiți aici.

O variantă print și o alta online. Pentru orice eventualitate. Pentru că – de ce nu?! – se poate și așa.

Din articol:

These mental habits of the media included an over-emphasis on strife and conflict, a fascination with the mechanics or “game” of politics rather than the real-world consequences, and a self-protective instinct to conceal limited knowledge of a particular subject (a new budget proposal, an international spat) by talking about the politics of these questions, and by presenting disagreements in a he-said/she-said, “plenty of blame on all sides” fashion now known as “false equivalence.”

Ei încearcă să explice ce se întîmplă cu ei. E dramatic ce se întîmplă. E poate cea mai dură, văzută din și prin prisma presei, campanie electorală americană. Dacă la început lucrurile erau clare, cine cu cine ține, asumat, declarat sau nu, acum e năuceală totală. Iar în continuare va fi și mai și, pe măsură ce alegerile se apropie, iar cei doi candidați intră pe ultima turnantă, a confruntărilor directe.

Am să vă spun într-un articol următor care este poziția mea față de cei doi. Nu are relevanță pentru subiectul de acum.

Acum altul este subiectul, presa. Presa ajunsă să scrie și așa, și așa, vedem cum cade, noi să nu cădem rău. Presa care, acum niște zeci de ani, dobora din funcție un președinte, pe Richard Nixon. De aceea spun că dacă un singur om de presă de la noi ar lucra afară, în trei zile l-am găsi la spitalul de voioși, cu perfuzii la mîini și la picioare. Oricit de tare ar crede el sau ea ca este. Ce se întîmplă aici e nimic față de ce e dincolo. Nimic! Nu știu să existe ziarist român care să scrie diferit, pentru cele două variante ale aceluiași jurnal. Nu știu ziarist român care să conceapă că așa ceva ar fi posibil.

Aici nu avem versiuni diferite, online și print. Încă. Aici avem, în cel mai rău caz, drame personale ale puținilor adevărați jurnaliști rămași. De regulă, însă, fiecare caută mai bine, mai confortabil, mai bănos. Iar asta nu se face decît în anumite condiții. Pe care dacă le îndeplinești te califici, dacă nu, nu. E simplu, pentru angajator e foarte simplu, pentru cel pus în situația să aleagă poate fi greu. Dacă este jurnalist și nu propagandist.

(Va urma.)

E foarte important sa stii cind sa taci

E bine cînd oamenii învață să mai și tacă. E foarte important să știi cînd să taci, poate mai important, uneori, decît să știi cînd și ce să vorbești.

Ambasadorul american la Chișinău și-a nuanțat declarația atât de inflamantă, atît de dură, de neadevărată și de nesăbuit făcută. După o discuție cu Mihai Ghimpu, președintele PL, și cel mai aprig apărător al cauzei unioniste, James Pettit a concluzionat: ”Eu respect decizia și idealul unioniștilor”.

Sigur, cel puțin discutabilă rămîne afirmația ”Statele Unite nu are (”au”, nota mea) cum să împiedice reunificarea celor două state românești dacă poporul o va face.”, de ce ar face-o, în ce condiții, care ar fi motivele, contextul și așa mai departe.

Dar acum să ne concentrăm pe ai noștri, din interior. Că pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinții. Cum rămîne cu ”Romania nu e parte a civilizatiei occidentale”, cea mai dură și mai tranșantă afirmație din declarația domnului Boia? Valabilă în continuare sau și asta se nuanțează? Cînd în gura ta și în cărțile scrise de tine se uită lumea ca la tablele lui Moise, nu era mai bine să mai așteptați măcar pînă a debita o asemenea inepție? Sigur, Europa, după cum se învață în școala generală, este occidentală, centrală și răsăriteană, fiecare cu caracteristici specifice de formare și dezvoltare, dar asta mai are vreo importanță în contextul afirmațiilor?

Și dacă tot faceți referință la timp, de ce să ne întoarcem numai pînă în secolul al XIX-lea, de ce nu mai timpuriu, la daci, de exemplu? Aici puteți dezbate cu Ioan Aurel Pop, principalul dumneavoastră contestatar, avantajele lipsei tehnologiei avansate, fără de care era mult mai dificil să se afle – sau nici nu s-ar fi știut măcar – despre lovitura de stat din 2012, ori despre plagiatul lui Ponta, despre care dînsul are păreri cel puțin la fel de interesante precum cea a dumneavoastră privind apartenența noastră europeană.

Pînă cînd vă hotărîți în privința variantei de abordat, ascultați ce zice omul ăsta tînăr și pus la punct cu drăcoveniile astea tehnologice care ne tîmpesc, după părerea domnului Ioan Aurel Pop. Că nu există dicționar de limbă moldovenească. Poate ar fi cazul să luați în considerare oportunitatea.

(Foto: revistasinteza.ro/arhiva personală Lucian Boia)

Femme fatale

To advertise yourself as both smart & sexy is not only narcissistic, it is also inefficient and tacky. It makes you look greedy; and ultimately foolish. Also, it is the easiest way to be misunderstood by your awfully heterogeneous „target audience”. By playing both cards at once, you will not only lose both, but you will also live to see both qualities turned against you.

Sadly, all unwise women religiously believe in conventional wisdom, therefore most unwise women force themselves into the limelight by recommending themselves through trendy clichés, like smart & sexy.

Nobody told them that managing such (supposedly) dangerous attributes is solely a matter of self-control; and that self-control is solely a matter of true wisdom.

And so a wise woman knows that being considered smart & sexy is irrelevant to the two vital questions: „will I ever get laid?” and „will I ever get a Nobel prize?”

If you feel you are smart & sexy, go home and work on your greed level. Those dudes from the Royal Swedish Academy of Sciences cannot handle a woman like you. Not just yet.

(Foto: maggiemcneill.wordpress.com)

First
«
56
57
58
59
60
61
62
»
Last

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM