Clinton si Trump, doua note

Las scris aici ce am notat ieri pe Facebook. Două note, din care una (prima) a atras o mulțime de comentarii, care mai de care vădind neștiință, informație parțială – deturnată, manipulată, interpretată –  obținută din mass media. Urmăriți link-ul pentru a vedea despre ce vorbesc.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1137897009614303″ mbottom=”50″]

Și aceasta, în urma vizionării discursurilor republicane de la Youngstown State University.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1138118356258835″ mbottom=”50″]

Urmînd să revin asupra subiectului după vacanță.

clinton

Unde se duce presa cind se duce?

Cristian Câmpeanu a plecat de la ”România Liberă” și aflu că va putea fi citit de acum încolo în revista ”22”. Dincolo de succesul pe care îl va avea un om de presă de talia sa, oriunde se va duce, e momentul să ne întrebăm și nu numai, ci să ne și răspundem, cinstit, pe cît se poate, unde credeți că se duce presa, atunci cînd se duce?

Întrebarea nu e retorică și înainte de orice analiză a situației mass media aici și în lume, aș dori să știu ce anume citiți. Ce publicații, ce autori, dacă mai citiți presă sau nu. Dacă nu, cînd v-ați oprit și de ce. V-ați reorientat, ați descoperit altceva de-a lungul timpului? Dacă pentru informație încă mai avem fluxuri de presă – și acelea, unele, de la părtinitoare la extrem, pe alocuri – pentru opinie în cine mai aveți încredere, cu cine rezonați, în scrierile cui vă regăsiți, cu cine sînteți de acord și cu cine nu. Bineînțeles, de ce.

Știu că e vacanță, știu că astăzi e sărbătoare mare, dar tocmai de aceea cred că e un moment bun să ne gîndim și la cine și de ce ne place, cu cine și de ce sîntem pe aceeași pagină, în vorbele cui ne regăsim propriile gînduri, speranțe, așteptări. Spre deosebire de alți mulți jurnaliști și comentatori, eu nu cred că poporul român e prost. Cred că e doar neinformat corespunzător, manipulat și needucat. O altă discuție.

Și acum, postarea de pe Facebook a lui Cristi Câmpeanu:

Urmatorul text trebuia sa fie ultimul articol publicat de mine in Romania Libera. Nu a fost, sub pretextul parafrazei dupa Ilf si Petrov. Textul original spune in felul urmator: „În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea sovietică divergenţe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul”:
Pentru o Românie liberă. Editorial de rămas bun
Încă din primele zile de după decembrie 1989, acest ziar și-a asumat două misiuni fundamentale. Cultivarea și prezervarea libertății proaspăt cucerite cu sânge și, dacă vă mai amintiți primul frontispiciu al ziarului, instaurare dreptății într-o societate împovărată de 50 ani de nedreptate comunistă.
Cristian Câmpeanu
În mod firesc, anticomunismul a fost asumat ca o condiție fundamentală pentru cultivarea acestor valori, după cum au fost asumate și condamnarea crimelor comunismului și lustrația, ca mijloace de rupere definitivă cu trecutul, într-o perioadă în care această ruptură nu părea nici sigură, nici definitivă. Cine vrea să vadă astăzi cum ar fi putut arăta o Românie în care anticomunismul anilor 90 nu ar fi avut o voce puternică, n-are decât să arunce o privire asupra Rusiei lui Putin, unde recuperarea sistematică a miturilor comuniste s-a împletit cu nostalgiile imperiale țariste și cu un ortodoxism primitiv și agresiv pentru a contribui la legitimarea unui nou tip de autoritarism postcomunist.
Cum locul natural al unei societăți libere și drepte este în Occidentul democratic, am pledat pentru aderarea la Uniunea Europeană și la NATO într-o vreme în care existau destui lideri politici care luau în considerare posibilitatea aderării la urmașa URSS, Comunitatea Statelor Independente, iar o parte considerabilă a presei cultiva naționalismul antioccidental. Reflexe ale acelei perioade le mai întâlnim azi la personaje precum Victor Ponta, care declara senin că „dacă știam că aderarea la Uniunea Europeană vine cu DNA și ANI ne mai gândeam dacă să aderăm”, sau precum Adrian Năstase, care o dată la câteva luni scrie câte o scrisoare în care cere declararea persona non grata a ambasadorului Statelor Unite, indiferent cum s-ar numi el.
Dar le mai întâlnim și la o bună parte a populației, care dovedește, atunci când te-aștepți mai puțin, că a rămas ancorată într-o mentalitate a servituții, violent antiliberală, xenofobă și antioccidentală. Din când în când această monstru colectiv răbufnește public prin ieșiri care scot la iveală partea întunecată, vulgară și intolerantă a românilor. Cele mai recente manifestări de obscurantism agresiv le reprezintă atacurile imunde la adresa Reginei Ana, a Regelui Mihai și a Casei Regale, prilejuite de funeraliile naționale ale Reginei Ana. Dincolo de discuțiile despre rolul monarhiei și despre greșelile făcute de-a lungul timpului de Casa Regală, care pot fi purtate în mod legitim, ceea ce surprinde este brutalitatea grosolană. Defunctei regine (dar și Regelui) i s-a imputat faptul că nu ar fi româncă. Chiar și așa să fie, ideea că „românitatea” validează ceva sau chiar înnobilează iar lipsa ei este suspectă ori chiar impură nu reprezintă doar expresia unui naționalism de grotă pe care îl credeam dispărut ci ultimul refugiu al unei gândiri totalitare care rămâne, iată, latentă în rândurile „poporului”. Mai sunt doi ani până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire și românii nu par să știe că o contribuție covârșitoare la acest act l-a avut o regină care era pe jumătate englezoaică pe jumătate rusoaică. Fără campania și presiunile reginei Maria, regele Ferdinand ar fi hamletizat pe marginea intrării în război până îl prindea din urmă înfrângerea Germaniei. Din acest punct de vedere Regina Maria a fost mai româncă decât mulți români neaoși care au ales să rămână în București și să colaboreze cu ocupantul. Regina Ana, care a ales să se căsătorească cu un Rege ortodox în pofida interdicției papale și care a rămas până la moarte alături de cel mai sărac dintre regii exilați ai Europei este „mai româncă” decât sutele de mii de români verzi care în anii comunismului au devenit colaboratori ai Securității.
Al doilea atac, la fel de imund, privește recuperarea proprietăților Casei Regale. Se susține că aceste proprietăți ar fi fost cumva smulse în mod ilicit „poporului” român. Las că n-au fost niciodată ale poporului, dar ceea ce ne surprinde este cât de puternică a rămas în mințile unor români ideea de proprietate colectivă asupra bunurilor și resurselor. După 27 de ani de economie piață, românii încă mai cred în mitul comunist al bunurilor colective, al avuției poporului, ceea ce este nu este doar fundamental greșit, ci și periculos pentru o societate care se dorește deschisă și liberală pentru că poate da oricând naștere la mișcări populiste xenofobe. Deja unii dintre liderii noștri politici – care nici ei nu dau doi bani pe proprietatea privată, altfel nu și-ar fi bătut joc de ideea de retrocedare prin manipularea grosolană și coruptă a ANRP-ului în folosul propriei clientele – se gândesc deja să interzică străinilor să cumpere proprietăți în România.
Toate aceste izbucniri dovedesc faptul că, în pofida revenirii formale în sânul Occidentului, în România există un fond latent de gândire colectivistă, totalitară, care poate amenința, dacă va fi exploatată politic de către mișcări populiste, însăși esența liberală a statului român. Cu o clasă politică falimentară moral și cu sprijin mai mult sau mai puțin discret de la Moscova, acest deznodământ rămâne posibil. De aceea credem că misiunea de a promova o Românie liberă și dreaptă este acum mai urgentă ca niciodată.
P.S.
Dacă „România liberă” va continua să promoveze valorile liberale în continuare așa cum sper, o va face, de astăzi, fără mine. Ca să îl parafrazez pe Ostap Bender, între mine și conducerea ziarului au intervenit divergențe cât se poate de grave. Ea vrea ceva, iar eu nu vreau. De aceea, după 19 ani în serviciul acestui ziar, îmi anunț public demisia din acest moment, înainte de a le oferi ocazia unei demiteri dezonorante. Cititorilor care au găsit agreabile de-a lungul anilor rândurile scrise de mine le transmit că ne vom reîntâlni în paginile revistei „22”. Celorlalți, un cald rămas bun.

PS: Aș aprecia comentariile aici, pe blog, și nu pe Facebook. Aici rămîn, se arhivează, pe Facebook azi sînt, peste ceva timp e foarte greu să le mai găsești. Mulțumesc.

presa(Foto: rfi.ro)

 

All of us, passers-by

We meet dozens of people every day. Most of them have no particular abilities, no particular hobbies, no particular purposes, no particular ambitions, and no particular appearance. And most of them look sad.

Ask them why. You will soon find out where their sadness comes from: they are disappointed for not being able to do certain things. What kind of things? „Well, you know, stuff.” Stuff they couldn’t have done anyway.

People may feel a little bit miserable for losing things; but they could just agonize in despair over things they never had: a manor house, a mistress, a yacht, a pair of blue eyes, a pony.

The common man walking down the street feels he is entitled to experience all sublime pleasures; or, if he really must, the sublime disappointment of not getting the pleasure he has been hoping for.

All those shattered chances – that could never come his way, anyway – make him lose his sleep, his mind, his sobriety. Ah, that glamorous sadness! Ah, that anger that ratifies everything!

He is an expert in looking like he is missing the chance of his life because of some unfortunate circumstances, although none of those circumstances really existed. Of course, he could never really make sense of the chances he already got. It never occurred to him to expand his self-knowledge. Or to explore his reality, looking for viable options, improving his standpoint. Everyday reality is irremediably mediocre. There is nothing in there for him.

Dozens of joyless people wander up and down the hallways of institutions, banks, hotels, gyms, malls, airports heading toward no goal, spreading confusion, misery and nonsensical boredom all around them. Go ahead and ask them something about themselves, you will see, they know nothing. They hardly know their last name.

Still, they look highly disappointed; the disappointment of kings that had their crowns stolen.

sadness

(Foto: o.canada.com)

M-am razgindit! Ramsay, luptator antiterorist

Da, și cu motiv serios! Stuart Ramsay, omul Sky News cu reportajul despre traficanții de arme români, prea o ține gaia-mațu că povestea e reală. Plus că Sky News, postul care a transmis filmarea și a publicat cinstit, cu ”Sponsored Links” în coadă, articolul ajutător, îi ține hangul, zicînd că e un reportaj ”temeinic”.

Așa că m-am gîndit mai bine și concluzia e că oamenii ăștia luptă contra terorismului, trimițînd amatorii de tot felul de armament la capăt de UE și NATO, în ținuturi aproape pustii, numai ca să fie prinși mai ușor. Și că în loc să-i chemăm la București, așteptăm la scara avionului cu pîine și sare (și ceva țuică, părerea mea), omenim, felicităm, decorăm după posibilități – aici las la latitudinea factorilor de decizie decorația – și să le scriem numele în cartea de aur a luptei antiteroriste, că merită, noi facem comisie rogatorie și-i vrem aduși ca martori, inculpați, ori ce or fi. Păi e frumos, se face așa ceva după cîte luni s-au străduit și cît au plătit?!

În completarea abordării de ieri – complet greșite, cum am specificat deja – adaug alta, ca să nu fiu singură. La fel de greșită. A lui Tetelu, pe care îl găsiți pe Facebook aici și unde nici cu gîndul nu gîndești, adică tocmai pe gandul.info. Și care poate spune ce n-am putut eu.

PS: Pentru cine nu are cont Twitter și nu știe cît se zbate Stuart Ramsay să ne spună ce treabă bună a făcut el, capturile mai jos.

ramsay 2

ramsay 1

 (Foto: twitter.com)

Traficantii de informatie

Dacă realizatorul filmului despre ”traficanții de arme români”, Stuart Ramsay, ar fi știut despre producțiile românești ”A leșinat o femeie aicea!” și ”Mirela bugetara”, probabil s-ar mai fi gîndit înainte să bage atîția bani în producția ieftină despre români și să scrie pe Twitter:

Honestly trolls I am genuinely belly laughing. The fools who just don’t understand journalism just don’t. Hehe

Era clar dintru început că e o făcătură, atîta vreme cît articolul era sponsorizat iar filmul, cum scriam pe Facebook pe 8 august:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1131171060286898″ mbottom=”50″]

Astăzi, 10 august, după reacția Ambasadei României la Londra și după ce instituțiile statului, mai precis DIICOT și SRI s-au sesizat, ”actorii” au fost arestați și s-au demarat cercetări.

Ce este clar din vizionarea filmului, dincolo de toată montarea jalnică, este că armele sînt de vînătoare și nu de asalt. Ce se aude și se scrie este că realizatorii ar fi căutat luni de zile să facă acest așa numit reportaj – premiul ”Zmeura de aur”, ceva pentru fake-uri din astea s-o fi acordînd? – și că i-au plătit cu 2000 de euro pe ”mascații” din film.

Ce mă interesează pe mine, după ce se stabilește dacă sînt sau nu vinovați cei aflați acum în cercetări, este cine a sponsorizat  o asemenea porcărie? Cine are interesul să dea vina pe români, din nou, cînd nu-și vede de refugiații de pe tot continentul și de problemele grave din SUA? Cui folosește să apărem ca traficanți de arme, aici, la granița estică a NATO și a Uniunii Europene, cu atît mai mult în asemenea momente de inflamare continentală și nu numai? Situația este și mai gravă dacă ținem cont de faptul că în textul articolului de pe Sky News se află inserată o secvență filmată în timpul atacului terorist de la Paris, din noiembrie anul trecut, în urma căruia au murit 130 de oameni, alți 368 fiind răniți.

Știu că sursele jurnalistice nu se deconspiră, dar dacă aceste făcături – sponsorizate, repet – aduc atingere țării, poate-poate mergem un pas mai sus, dînd în judecată Sky News și realizatorii filmului. A fi prezentată ca țară furnizoare de armament terorismului mondial, a fi complice la așa ceva, nu e un fleac, dimpotrivă, e foarte serios și foarte grav. Și nu ar trebui lăsat așa.

PS: Pentru că sîntem la categoria film, azi avem un aproape sequel: prim-ministrul lovește cu pumnul un condamnat penal, la Ploiești. Liviu Dragnea îl acuză pe Dacian Cioloș că a devenit foarte violent și obraznic. Dacă mai rămîne în politică, peste cinci ani va deveni și bețiv, și curvar.

PPS: Producția celor de la Sky News:

sky news

(Foto: captură film)

Come down

The art of lowering your expectations. Nobody tells you there is such a thing. Nobody tells you how to master it. Nobody tells you when is the right time to learn it. And why it is so important.

It is all about reaching high. Dream new dreams, try harder until you succeed or drop dead. Fly high anyway! Fly or die! You are a pilot that does not know how to land, only to take off. What can be more mortifying than being forced to land when you were never taught how to do it?

There is no point, you might think, in telling people (how) they should do less. They are doing too little anyway! They need boosting, not a reality pill! Do not bring people down! Lift them up! Tell them how great they are! If they mess it up eventually, then, of course, you have every right to call them „a failure”. After all, you did your part, you were supportive. If they have not done theirs, they must be losers, right?

The problem with „losers” is that nobody told them when it was the right time to give up their dreams in order to save their reality. Maybe nobody told them why landing could be sometimes the only viable option.

You cannot live your life according to a phantasmagorical system of expectations. You will just end up severely depressed. I think every neurosis is a little bit about pathologically handling your expectations…

In truth, one day you too will be a failure. You know that, of course, but what is the use of anticipating a disaster? When it happens, it happens, you might think. But is it really? Does it really come THAT naturally? And can you take it „like a man”? No. Not unless you know exactly what is happening to you.

No one can „simply” fail. Failing is not natural, failing it is not „bad luck”, failing is your perception on your own standards of action and achievement process. Therefore, failing correctly is, before anything else, a self-awareness exercise. Failing without notice is not only traumatic, it is STUPID. You should have thought that one through…

Do I suggest we should hope less? Should we „downgrade” our dreams? No. I only plead for a little less ideology when it comes to understanding optimism and positive thinking. Honor your highest dreams by not expecting them to happen just because „they have to”. They do not have to. They just happen to.

Personally, I think there is no greater art in life that the art of managing your failings. Meanwhile, keep calm and fly a little lower. Between your failings and your ideals there’s still some decent life to live.

expectations(Foto: linkedin.com)

Invitatie – Europe at Crossroads: Illiberal Challenges, Liberal Alternatives

The Center for Institutional Analysis and Development – Eleutheria (CADI), The Friedrich Naumann Foundation (FN), The Institute for Economic Studies Europe (IES- Europe) and The Society for Individual Freedom (SoLib) are receiving applications for The September School of Economics, Politics and Philosophy, scheduled for September 20-25, 2016 at Hotel Apollo Hermannstadt in Sibiu, Romania.

This year’s theme is:
Europe at Crossroads: Illiberal Challenges, Liberal Alternatives

Lecturers of this year are:

Karl-Peter Schwartz, Frankfurter Allgemeine Zeitung;
Dragoș Paul Aligică, George Mason University;
Pierre Garello director of IES-Europe, Faculté d’Economie Appliquée, Aix-en-Provence;
Cătălin Avramescu, University of Bucharest.

Panelists:

Florin Cîțu, Economist; Laurentiu Gheorghe, University of Bucharest; Bogdan Glăvan, Romanian-American University; Octavian Jora, Academy of Economic Studies;
Daniel Kaddik, Friedrich Naumann Foundation;
Aura Matei, CADI-Eleutheria;
Costea Munteanu, Academy of Economic Studies;
Gabriel Mursa, FEEA, Al. I. Cuza University, Iași;
Claudiu Năsui, SoLib;
Christian Năsulea, University of Bucharest;
Ovidiu Neacșu, SoLib;
Radu Nechita, Independent Center for Studies in Economics and Law;
Marian Panait, Institute of Philosophy, Romanian Academy;
Cristian Păun, Academy of Economic Studies;
Emanuel Socaciu, University of Bucharest;
Costel Stavarache, CADI Eleutheria;
Florin Șari, Romanian Football Federation;
Radu Șimandan, Republican Institute;
Horia Terpe, CADI-Eleutheria;
Vlad Topan, Ludwig von Mises Institute Romania;
Andrei Trandafira, CADI–Eleutheria;
Raimar Wagner, Friedrich Naumann Foundation.

Detalii privind participarea gasiti pe site-ul CADI.

cadi(Foto: cadi.ro)

Atac la Londra si atac la bunul simt, la Bucuresti

UPDATE:

Police arrested a 19-year-old Norwegian national of Somali origin. They say there is no evidence of radicalisation. – bbc.com

Asta era, frate, un european de-al nostru, nu e nici un indiciu de radicalizare, efectivele suplimentare de poliție au ieșit pe străzi ca să se răcorească.

Cu cuțitul. O femeie de 60 de ani și încă alte cîteva – cinci pînă în momentul de față – au fost atacate noaptea trecută de un bolnav psihic (cum altfel?!) în Londra. Femeia a decedat, tînărul deranjat mintal a fost imobilizat cu armă cu șocuri electrice. I-au administrat și o doză zdravănă de tratament, cum ar veni. Sigur, poliția, ale cărei efective tocmai au fost sporite pe străzile capitalei britanice, nu exclude un atac terorist. Eu nu exclud, avînd în vedere vîrsta victimei și a tulburatului, 19 ani, o crimă pasională.

Terorist sau nu – pînă la această oră nu se cunoaște numele atacatorului, mă înteb de ce?! – atacul sporește frica londonezilor. Iar nouă ne amintește cel mai important motiv al Brexitului, imigrația, ca și eforturile lui David Cameron de a obține o ”scutire” de la planul european de populare a Uniunii cu migranți, la care a primit, cu delicatețe, un ”Nein” pe măsura cererii.

Atacul la bunul simț are loc în ziarul Adevărul, care analizează, cu ajutorul preoților și al lui Mircea Kivu, sociolog, postul pe care-l ține Elena Udrea și pe care-l expune, cu atîta seninătate, zilnic, pe Facebook. Printre cei îndrituiți, conform publicației, să spună ceva despre exhibiționismul fostei candidate la președinție îl găsim, cu stupoare, și pe Gigi Becali. Acest model de viață, această autoritate ecleziastică nu putea fi omisă din lista celor care analizează faptele. Și ce ne comunică atoate-știutorul Gigi?

Postul de alimente e o mică parte din ce trebuie să facem. Dacă postim doar din alimente şi nu renunţăm la altele, nu are valoare.  Dacă vrea să facă postul să se împărtăşească vrednică, atunci trebuie nici să se ducă la mare. Pentru că are un corp frumos şi sminteşte bărbaţii“

Tenis nu ne spune dacă are voie să joace, ca să fie declarația completă.

Și așa ajungem să înțelegem cum presa a avut și are cel mai serios cuvînt în răspîndirea și creșterea incredibilă în importanță a unor figuri cel puțin dubioase, a unor deținuți de drept comun, a omului care traversa țara cu o sacoșă cu bani, a tuturor acelora al căror loc ar fi trebuit să fie, de mult, coșul de gunoi al moralității, al bunei creșteri și bunului simț.

Nu mai învinuiți poporul, el mestecă ce i se dă, iar informație și atît sau păreri pertinente ori nu are de unde lua, ori îi sînt inaccesibile.

london attack

(Foto: bbc. com)

Femeia, eterna poveste

Și cînd este, și cînd nu mai este.

Acum serios, eu sper că ce am scris în textul anterior să nu fie spulberat din nou de vreo surpriză. Surpriza nu e chiar surpriză, e aceeași blondă și aceeași senină, iar în postările de pe Facebook ne împărtășește cu candoare programul zilnic. De post. Prima zi:

udrea

1200 de like-uri și 92 de share-uri. Ce să mai zici?! Că la pepene, prune, lapte de migdale și multă apă ar trebui să-și asorteze și un antidiareic puternic, poate.

Ziua a doua intră în scenă datul cu subsemnatul de prezență la poliție și părintele Arsenie Boca. Meniul variază, apar legumele crude în alimentație. Atitudinea este aceeași, bineînțeles pozitivă. Sport și sănătate, că-s mai bune decît toate. Și multă gîndire pozitivă. ”Soft power”, asta trebuie să fie, pentru cunoscători.

udrea2

2100 de like-uri și 336 de share-uri pentru motivaționale, mantre, post, rețete alimentare, rețete de viață, urări de fericire. Nu mai e nimic de zis, așa că nu mai zici nimic și treci de la candidată la soția cîștigătorului.

Nici o surpriză aici. Adică poze. Poze în care este și ea, bineînțeles și de neconceput altfel, tot frumoasă. Cum o știm și o vom mai ști încă trei ani de acum încolo. Noroc cu mediile de stocare moderne, altfel pentru fotografiile din seria ”Amintiri de la Cotroceni și nu numai” ar mai fi trebuit o casă.

nicolas carmen iohannis

Locul trei, tot o blondă. Alina Gorghiu. Proaspăta mamă este afectată de pierderea Reginei Ana și, ca de obicei în asemenea situații de afectare, are o idee. Să dăm unui bulevard, unei piațete numele defunctei. Propun să fie ferită pe viitor de asemenea șocuri emoționale, încă rezistă în schema de cadre active a partidului.

După atîta sensibilitate blondă, să trecem la roșcat. Doamna Vasilescu, de la Craiova, se hotărăște să facă justiție și o face așa, popular, că încredere în cea oficială nu-i. Așadar publică fotografia principalului denunțător din dosarul dumneaei, dar nu comentează, că nu-i frumos. Îl dă doar la cî… comentatori. O fi momentul în care justiția cealaltă să se sesizeze, n-o fi, or fi pe aci ori în concediu?

Ultima pe listă și prima, cu voia dumneavoastră, în împărăția cerurilor – Dumnezeu s-o odihnească! – este Regina Ana. Scuzați intro, dar unii dintre noi n-au uitat povestea de iubire dintre Iliescu și (ceea ce era atunci) Casa Regală, cu alergări șăgalnice pe șoșeaua patriei, imediat după revoluție, cînd defuncta venise, împreună cu soțul și cu niște cetățeni suspecți, Bănei, Argeșanu și Dinu, să răstoarne tînăra noastră democrație pe cale de înfăptuire. În 26 de ani, povestea a devenit o adevărată telenovelă, care ține prime-time-ul știrilor pe toate canalele, și în urma căreia tovarășul, reculegîndu-se pios la catafalcul regal, va rămîne și mai sărac. Cu banii de o coroană. Visul de aur al comuniștilor se vede treaba că se și îndeplinește, tovarășul îi îngroapă pe toți.

Centrul de Plasament ‘Sf. Maria’: ipocrizie, pripeala, cinism

Avem in toata tarasenia de la Centrul de Plasament ” Sf. Maria” o mostra de comportament pripit, ipocrit si chiar cinic: o presa care manipuleaza facil si rentabil informatii livrate de te-miri-cine; Procuratura care supradimensioneaza niste abateri mici prin raport cu adevarata coruptie din sistem unde sunt implicati bani multi si oameni importanti. Tratamentul badaran aplicat de procuratura celor sapte angajati ai Centrului care au sfarsit prin a fi arestati preventiv e inscuzabil. Si l-a permis doar pentru ca e vorba de oameni simpli si din cale-afara de speriati care si-au jucat prost cartile si au dat inapoi si cand aveau dreptate si cand nu. Nici celalalt “jucator”, opinia publica, nu e mai breaza. S-a induiosat narcisic la auzul atator grozavii prin care au trecut acei copilasi de care – in mod real si concret – nu-i pasa nici cat ii pasa de maidanezii din fata blocului.

Cu multi ani in urma, exista in Sectorul 1 un centru de plasament care era intr-adevar de elita. Sigur, copiii erau selectati, alesi pe spranceana. Copii frumosi si destepti, mai ceva ca ai tai de-acasa. Acestor copii li se aduceau meditatori buni la absolut toate materiile, cineva facea lectii cu ei, erau indrumati, supravegheati, ajutati, ridicati, iar rezultatele erau pe masura. Multi dintre ei ajungeau studenti la facultati foarte bune, prindeau apoi job-uri bune si ajungeau oameni de nadejde. Numai ca acest Centru era, pe vremuri, condus intr-un mod extrem de strict. Multe dintre metodele de atunci sunt astazi considerate exagerat de coercitive. Niciun ONG n-ar fi de acord cu ele. Deci acea situatie nu mai putea continua.

S-a decis schimbarea sefului de centru, a staff-ului, a stilului si a politicii de conducere. S-a adus o armata de psihologi si de asistenti sociali a caror menire era aceea de a rescrie totul si de a reeduca personalul. Buna desfasurare a acestui proces precum si rezultatele sale erau controlate direct de beneficiari, adica de copii. Intr-un timp foarte scurt, acestia au preluat, practic, controlul. Psihologii erau obsedati de abuz, scoteau urme de abuz din piatra seaca daca era nevoie. Personalul Centrului traia, practic, in fiecare zi sub amenintarea denuntului unor abuzuri – unele reale, altele imaginare. Totul o luase razna. Astazi, Centrul este supranumit (otevistic, antenistic sau cum vreti voi) ” Orfelinatul groazei”. In Orfelinatul groazei copiii sunt pasivi, revendicativi, nu merg la scoala decat atunci cand au chef, iar cei care merg abia trec clasa. Nu le poti contesta deciziile in niciun fel. Duhul blandetii nu ajuta, iar de apropiat nu te poti apropia de ei nici macar cu un deget. Isi cunosc foarte bine drepturile si someaza, cu agresivitate, personalul. Drepturile copiilor trebuie respectate! Mars de-aici!

Pentru acesti copii abandonul este ACTUL FONDATOR, acel eveniment cu semnificatia lui paradoxala in care existi fara sa ai dreptul sa existi, semnificatie care poate fi descifrata, in nenumaratele ei nuante, in toata tesatura lor existentiala. In mod special in dificultile lor majore de a intretine relatii de atasament, de a investi pe cineva in mod real cu incredere. Ei pot sa para prietenosi (chiar lipiciosi), dar in realitate nu sunt deloc deschisi. Nu sunt dispusi cu adevarat la deschidere, nu poti ajunge la sufletul lor. Absolut toti pastreaza distanta, mimand cu un mare talent (dobandit) toate trasaturile pe care tu trebuie sa le vezi pentru a-i crede; si, bineinteles, pentru a “livra” tot ce ei cred ca se cuvine ca tu sa “livrezi”: prajituri, bani, o camera mai buna, pantofi de firma. Drama mare a acestor copii este ca ei NU MAI CRED IN OAMENI, CI DOAR IN AVANTAJELE PE CARE LE POT OBTINE DE LA OAMENI. De aceea marea provocare a celor care vor sa-i ajute este tocmai restabilirea increderii lor in oameni, in lume in general si, bineinteles, in ei insisi. Or acest lucru se poate face doar printr-un angajament uman autentic si deci consistent. Altminteri, daca te limitezi doar la a le face cadouri de sarbatori sau chiar in fiecare zi, la a varsa lacrimi cand ii auzi povestindu-ti cat sunt ei de maltratati, vei obtine urmatorul rezultat: ti se vor smulge cadourile din mana si peste cinci minute nimeni nu-si va mai aduce aminte nici cum arati, nici cum te cheama. Daca vor prinde de veste ca tu insuti esti de vanzare, te vor vinde chiar si pe tine, peste alte cinci minute.

Tot ce s-a intamplat la Centru de Plasament „Sf. Maria” in perioada asta are urmatoarele rezultate:

1. acesti copii au primit o confirmare in plus ca in oameni nu poti avea incredere si
2. ca povestea vietii lor este un story rentabil, o sursa de venit, un capital.
Au inceput sa-si dea oamenii demisia (in centre se munceste ENORM pe salarii mizerabile). Sa vedem daca s-or gasi oameni care sa le ia locul.

PS: in perioada asta de arestari au fost zdrobiti iremediabil cel putin trei oameni a caror valoare profesionala pur si simplu nu putea fi contestata decat daca erai din cale-afara de rau-voitor: seful de centru, psihiatrul si o educatoare.

(Facebook)

centru plasament

(Foto: stirilekanald.ro)