De ce au votat britanicii ‘leave’?

merkel thatcher

Margaret Thatcher, 1990, The House of Commons:

”We want the Community to move forward as twelve… Europe is strongest when it grows through willing co-operation and practical measures, not compulsion or bureaucratic dreams.”

Angela Merkel, 2010, Bundestag:

Nobody in Europe will be abandoned. Nobody in Europe will be excluded. Europe only succeeds if we work together.

Între timp, în 2016, Europa a trecut și trece printr-o criză economică majoră, invadarea de către ruși a Ucrainei și anexarea Crimeei, iar de anul trecut are de făcut față crizei migranților, criză fără precedent în istoria sa. Merkel a arătat nu numai că nu ”abandonează” și nu exclude pe nimeni, dar că își abandonează propriii cetățeni și pe cei ai Uniunii nu în favoarea imigranților pe care susține că vrea să-i includă, ci în favoarea propriei ei lipse de soluții concrete de control și integrare, de discernămînt, precum și din cauza autoritarismului politic, în final.

Nici un om și nici o națiune nu pot fi blamate pentru că doresc să iasă de sub dictatura birocrației, a incompetenței și a debusolării totale, pentru a-și lua soarta în propriile mîini. Restul e poveste.

De ce au votat britanicii ”leave”? Răspunsul ar putea fi găsit mai jos.

Fragment din discursul Doamnei Margaret Thatcher, ținut în fața Camerei Parlamentului britanic, la 30 octombrie 1990. Cîteva zile mai apoi, avea să demisioneze. Sau să fie demisionată.

It is our purpose to retain the power and influence of this House and not to denude it of many of the powers.

I wonder what The Right Honourable Gentelmen’s policy is in view of some of the things he said.

Would he have agreed to a commitment to extend the Community’s powers to other supplementary sectors of economic integration, without having any definition of what they are?! Would he?! Because you would of thought he would from what he said.

One of them was that the Commission wants to extend its powers and competence into the area of health.

We said no, we weren’t going to agree to those things, and from what he says he sounded as if he would for the sake of agreeing, for the sake of being little sir echo and saying me too. Would he have agreed to extending qualified majority voting within the Council, to delegating implementing powers to the Commission, to a common security policy all without any attempt to define or limit them?!

The answer is yes! He hasn’t got a clue about the definition of some of the things he is saying let alone securing a definition of others.

Yes, the Commission does want to increase its powers, yes it is a non-elected body and I do not want the Commission to increase its powers against this House. So of course we are differing, of course the Chairman of the President of the Commission, Mr. Delors, said at the press conference the other day, that he wanted the European Parliament to be the democratic body of of the Community, he wanted the Commission to be the Executive, and he wanted the Council of Ministers to be the Senate.

No! No! No!

Or! Or! Or! Ah! Perhaps the Labour Party would give all those things up, easily, perhaps they would agree to a single currency, to total abolition of the pound sterling. Perhaps being totally incompetent with monetary matters they’d be only too delighted to hand over the full responsability as they did to the IMF, to a central bank.

The fact is they have no competence on money, no competence on the economy, so yes The Right Honourable Gentleman would be glad to hand  it all over. And what is the point in trying to get elected to Parliament, only to hand over your sterling, and to hand over the powers of this House to Europe.

(Foto: yris.yira.org)

Mi-am dorit brexit

Stiam că nu e bine pentru noi, și totuși mi-am dorit crîncen să cîștige tabăra Brexit.

Mi-am dorit și așa mă bucur numai anticipînd ce tîmpenii se vor scrie la noi și in Europa. Cît sînt de rupți de realitate politicienii și elitele conducătoare ale momentului.

Mi-am dorit pentru că s-a speculat politic uciderea lui Jo Cox. Și asta nu trebuia să se întîmple, dar am uitat să fim oameni.

Mi-am dorit pentru că se va dovedi iar că cei ce ne conduc nu au înțeles nimic din ce se întîmplă, mi-am dorit pentru că aici, în România, și în Europa se vor consuma tone de cuvinte plîngînd ruptura, mi-am dorit pentru că cei care nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg au dat piept cu ceea ce vor oamenii, în  primul rînd. Și vor trebui să țină cont de asta de acum încolo.

Mi-am dorit pentru că părem sau chiar sîntem niște profitori ai ideii de Uniune Europeană. Pentru că de la idee la fapt sînt ani-lumină. Pentru că dacă asta înseamnă întoarcerea la popor, cu tot ce-l doare, so be it.

Mi-am dorit pentru că nimeni și nimic nu mai ținea cont de oameni, de indivizi. Pentru că un colos, un monstru birocratic și de-un autoritarism în creștere exponențială, precum UE, e rupt complet de realitatea cotidiană a omului simplu. Pentru că ei nu vor înțelege nici acum, dar riscul surprizelor abia a început.

Mi-am dorit pentru că mai sper să se termine epoca minciunii, a falsului și a imposturii la cele mai înalte niveluri ale politicii.

Mi-am dorit, recunosc, pentru că va fi testul modernității și al maturității noastre. Vom lăsa sau nu Rusia să-și facă jocurile de acum încolo? Și dacă da, măcar vom ști cum stau lucrurile, nu ne vom mai minți.

Mi-am dorit pentru că, în primul rînd, nu mai suport minciuna. Și jalea, și bocetele, și pentru că prefer întotdeauna o naștere în chinuri cumplite celei mai fastuoase înmormîntări. Iar UE cea de pînă mai ieri asta făcea, prelungea agonia unui sistem mort de ceva vreme.

Mi-am dorit egoist, îngrozitor de egoist, ca să asist la neînțelegerea istoriei de către cei care o trăiesc. Nu e prima dată în istorie cînd se întîmplă asta, nu va fi nici ultima. Dar așa măcar se vor separa apele. Iar binele de rău trebuie să se distingă clar și întotdeauna.

Mi-am dorit pentru că, așa cum în psihologie se spune că o cărămidă așezată strîmb poate strica întreaga construcție, așa s-a întîmplat și aici. Și-au bătut joc de o idee atît de generoasă, atît de ofertantă, și zidul oricum e pe cale să se dărîme. Mai bine, dacă și cînd se va putea, îl vom face la loc. Drept, de data asta.

Și nu în ultimul rînd, mi-am dorit pentru că știu că Margaret Thatcher și-ar fi dorit. Și am învățat, de-a lungul anilor, ce înseamnă adevăr, instinct politic și autenticitate, ce înseamnă să îți susții ideile contra tuturor. Și să nu dai greș.

brexit

(Foto: freshbusinessthinking.com)

Adevarul despre Soare

Cu ceva ani in urma am fost chemat sa fac evaluarea lui Soare. Soare era un adolescent de 17 ani, institutionalizat, de etnie roma. Soare avea intelect de limita, dar era puternic ca un taur, bine cladit, proportional, o mandrete de baiat, pe deasupra si virgin. And on top of that, era filozof. Copilul avea un farmec iesit din comun.
In centrul de plasament respectiv, apare la un moment dat o fetiscana de vreo 16 ani, frumusica, obraznicuta, neconsolata cu statutul de institutionalizata. Intr-o zi, il seduce pe Soare. Ce stia Soare? Nu stia nimic in afara de filozofie. Cand sa purceada si el la treaba, ce sa vezi? Fata se opreste si da un bip. Dupa bip, intra in camera, peste ei, un reporter de la OTV! Fata se intelesese cu el sa-l frame-uiasca pe Soare! Va dati seama ce-a urmat: stiri, of-uri, scandal in toata presa, cum ca la centrul respectiv Soare a violat o minora, lumea si-a dat ochii peste cap, l-au facut bruta si cate si mai cate. Cine sa fi crezut ca matahala aia a fost pacalita?

Care era de fapt esenta? Fata voia afara din Centru, OTV-ul si lumea in general vor niste stiri fierbinti.
Credeti-ma pe cuvant, ASTA este esenta raportului dintre media si Protectia Copilului, in special centrele de plasament. Unii se asteapta ca acolo sa fie balamuc – ba mai mult, vaneaza asta si speculeaza asta in toate felurile si la toate nivelele -, iar copiii institutionalizati speculeaza acest potential cu o dexteritate si o maiestrie luciferica.

E adevarat ca acelor copii li se administreaza medicamente mai mult decat ar fi cazul, acest exces de tratament medicamentos e unul din punctele de divergenta intre psihologi si sefii de centre.

As zice ca exista doua motive pt care se practica chestia asta intr-un oarecare exces: 1. disponibilitatea maxima a medicilor de a trata imediat orice cu un medicament (pe acelasi principiu pe care pediatrul roman recomanda imediat antibiotic, desi nu stie daca e altceva decat o simpla viroza + ca e obligat sa recomande anumite marci mai degraba decat altele, sunt la mijloc contracte si interese complicate de care s-a mai vorbit; nu insist). 2. Al doilea este unul inca si mai trist: lipsa dramatica de personal in centrele de plasament. Sunt zile in care exista o singura educatoare responsabila de tot Centrul. Or aici vorbim de adolescenti cu probleme, delicventi, la unele Centre sunt drogati sau in perioade de dezintoxicare. Cum te descurci cand ai o adolescenta iesita pe geam, la etajul 2, care vrea sa ajunga jos la „iubitul” ei care o asteapta la colt (si care de fapt e peste)? Cum te descurci cu doua fete care se paruiesc pe hol fiindca a disparut un ruj si cu o alta care a iesit dezbracata complet sa vada scandalul, desi pe hol sunt niste muncitori care repara o conducta? Asta in conditiile in care nu ai NICIUN instrument de constrangere sau de sanctiune, pentru ca iti sunt interzise prin lege. Am uitat sa spun ca salariul unei educatoare nu depaseste 800, poate 1000 RON, cu sporuri si ore suplimentare. Nu e greu, e aproape imposibil.
Stiati ca un psiholog de Centru are un salariu de 1000 RON? Si asta acum, “mai nou”, cu ceva vreme in urma nu depasea 800 RON.
ONG-urile alea care se bat pentru copiii din Centre, nu au vazut in viata lor la fata un astfel de copil. Habar nu au care e dinamica acolo. Nu stiu absolut nimic. Fac seminare si focus grupuri ca sa-ti livreze niste generalitati. Pe unii ii cunosc bine si nu exagerez deloc. Ei se ocupa cu livratul vrajelii catre presa. La asta se pricep, intr-adevar.

Ma intreb de ce oare nu cauta presa acele fundatii care CHIAR fac ceva pentru copii care trimit efectiv oameni in Centre sa se ocupe de copii, sa stea de vorba cu ei, sa-i inteleaga, sa priceapa ce se intampla acolo.
Daca presa chiar vrea sa faca un bine acestor institutii, trebuie sa se ocupe de ABSOLUT toate fatetele problemei, sa inteleaga EXACT dinamica. Pur si simplu nu cred ca in cazul asta presa e bine intentionata. Nu cred si pace. Vrea rating, vrea scandal, vrea lacrimi, in realitate nimeni nu da doi bani pe copiii astia.

soare

Merituosii

Nu vă înțeleg, chiar nu vă înțeleg! Cum se poate să fiți atît de supărați, atît de nervoși din cauză că parlamentul nu a aprobat cererea DNA de urmărire penală a fostului ministru de Externe, Titus Corlățean? Păi bine, oameni buni, fără contribuția lui neprețuită, mai era astăzi Iohannis președinte? Ei, ia gîndiți-vă! Așa-i că nu? Și atunci?!

Cum a spus și senatorul UNPR Haralambie Vochițoiu:

Procurorul exagereaza (…) UNPR va sustine intotdeauna institutiile statutului, insa in acest caz… Titus Corlatean este un produs rar al diplomatiei romanesti. Nu are nicio vina pentru faptul ca unii romani au fost obstructionati sa voteze.”revista22.ro

Și este firesc să fie un produs rar, din moment ce, în mai 2012, la formarea guvernului Ponta, a primit recomandare de la însuși Cătălin Voicu! Păi e puțin așa ceva?!

Așa că merită ieșirea în stradă și merită tot din partea voastră! Eu nu voi fi aici, dar voi urmări, cu atenție și preocupare, bineînțeles, evenimentele. Care – și îmi pun nădejdea în voi – sper să fie pe măsura înaltului personaj, de neuitat pentru mulți dintre concetățenii noștri. Mai ales pentru cei din diaspora. Și pentru ei merită!

Nu pot să-l înțeleg nici pe președinte, care a declarat că nu poate să conceapă ”că în Parlament să fie oprită o procedură care se poate termina fie cu declararea nevinovăției, fie cu urmărirea penală”. Asta-i bună, de parcă e prima dată cînd se întîmplă așa ceva! Dar să conceapă că e președinte poate?

Și ce, parlamentul protejează pe cineva? Dimpotrivă, ferește de ispită. De ispita de a umbla cu amante, ori cu mai știu eu cu ce bagaboante, aleșii neamului. Că ce poate însemna amnistia pe care și-au acordat-o, aceea de a nu mai fi acuzați de confict de interese dacă și-au angajat rudele la cabinetele parlamentare pe care le dețin? Păi în cine să mai ai azi încredere, dacă nu în familie?! Nu-i familia celula de bază a societății? Este, deci?! Și ce, fetele și băieții aceia au terminat o SNSPA, o particulară, ceva acolo, și-au julit coatele degeaba pe băncile facultăților, fără să aibă șansa de a intra, ca oamenii, în cîmpul muncii?! Se poate așa ceva, să nu doriți integrarea tinerilor în societate?!

Și ei merită!

Merită și cei care au votat ca aleșii locali cu condamnări definitive cu suspendare să nu-și piardă mandatele. Păi nu vă uitați la domnul Dragnea? Cum zburdă el pe tot terenul politic aproape, face și desface, ne dă lecții de politică, e ca și cum nu ar fi pățit niciodată nimic! Și atunci pentru ce să-și piardă oamenii funcțiile?! Și notarii, la fel. Cu ei ce aveți?

Și pensii speciale, da, ce, nu merită? Cum să nu merite, doar nu degeaba și-au pus ei pielea la bătaie cît au fost sau sînt în funcție, să nu aibă și ei o bătrînețe senină, lipsită de griji materiale? Păi de ce, după ce-au suferit atîta pentru comunitățile lor să nu merite? Dar ce voiați, nerecunoscătorilor, muncă patriotică, voluntariat? Cu voluntariatul abia dacă te mai descurci cu studenți, și aceia cu chiu, cu vai, cum să facă așa ceva oameni în toată firea?!

Deci, merită!

La fel cum merită și miniștrii ăștia de și-au luat lumea în cap, vorba lu Sebastian Ghiță, ce înțelege Ghinea din fondurile europene? Un diletant, nimic! El, Ghinea, Prună – care vrea ordonanțe de urgență pe perioada vacanței parlamentare – Borc, care se găsește să o contrazică pe doamna Udrea, Dragoș Pîslaru, care culmea, zice că stăm rău cu banii de pensii, și ei merită.

Mai ales ei, ultimii, merită. Chiar merită! Să le arătăm că merită.

cristian ghinea

(Foto:  monitorulexpres.ro)

PS: Știu, azi e ziua Brexit. Or not Brexit. Nu vor fi sondaje de opinie, marja de eroare este prea mare.
Deocamdată, vă spun doar atît: Anglia nu are nici măcar același sistem de măsură la haine, și voi o vreți în UE. Domnul să vă mai înteleagă, că eu nu pot!

O conferinta si o invitatie: FUNCTIONALISM, INSTITUTIONALISM, AND BEYOND: REVISITING DAVID MITRANY’S INTELLECTUAL LEGACY.

Proiectul european se clatina: ideologic, cultural, politic, geostrategic slabiciunile sale nu au fost niciodata mai evidente si mai periculoase. Europa este acum butoiul cu pulbere al economiei si stabilitatii globale. Europa de Est a devenit din nou – gratie eternului geniu impolitic german si maniacalei ambitii imperiale rusesti – spatiul tentatiilor si pericolelor descrise tehnic de Mackinder, Ratzel si discipolii lor, geopoliticeni care au reusit intotdeauna sa ilustreze perfect Teorema lui Thomas: ceea ce oamenii isi inchipuie ca este real, este real in implicatiile sale.

Functionalismul institutionalist, asumptia pe care intreaga teorie si practica a integrarii europene se bazeaza, isi releva astfel limitele. Un experiment social unic – integrarea europeana dirijata – pare sa fie pus in sfarsit in pozitie de evaluare intr-o noua lumina.

Ce mod mai constructiv de a te angaja intr-o conversatie evaluativa decat a revizita si reconsidera gandirea si personalitatea celui mai important, inteligent, realist si in acelasi timp uitat si marginalizat teoritician si designer al intregii idei, ganditorul anglo-american de origine romana David Mitrany?

Universitatea Bucuresti prin Institutul de Cercetari Avansate, Sectiunea Stiinte Sociale, organizeaza pe 1 iulie, la ora 12:00 la sediul vechi al Facultatii de Sociologie din str Schitul Magureanu (langa Cismigiu) o discutie anuntata public sub titlul:

FUNCTIONALISM, INSTITUTIONALISM, AND BEYOND: REVISITING DAVID MITRANY’S INTELLECTUAL LEGACY.
A CONVERSATION.

Sussemnatul – in calitate de Visiting Fellow al Institutului de Cercetari Avansate, Sectiunea Stiinte Sociale – va fi prezentator si moderator. Dincolo de aspectele teorietice si aplicate voi incerca sa prezint si cateva observatii bazate pe cercetarile de arhiva pe care le-am facut la Londra si Washington in jurul ideilor si biografiei lui Mitrany. In ciuda anunturilor si sumarului in engleza, totul va fi in limba romana.

PS: Mai jos este nota oficiala, cu multumiri d-lui profesor Laurentiu Leustean directorul ICUB si d-lui profesor Marian Zulean, directorul Sectiunii de Stiinte Sociale a ICUB, care mi-au facut generoasa invitatie:

FUNCTIONALISM, INSTITUTIONALISM, AND BEYOND: REVISITING DAVID MITRANY’S INTELLECTUAL LEGACY.
A CONVERSATION

The Research Institute of the University of Bucharest (ICUB) invites you to a public conversation aiming to introduce, reconstruct and establish the contemporary importance of the work of a significant but forgotten author of Romanian origins, active in the first half of the 20th century, David Mitrany, whose ideas (the functionalist theory of cooperation) – if refurbished and recalibrated to the current landscape of social sciences and public debate – may become a significant element in the construction of the new generation of theories of governance. Reassessing and reconstructing “functionalism” leads however sooner or later to an effort to revisit the fascinating and puzzling life and personality of its originator, David Mitrany. Some excerpts from his bio as presented on the London School of Economics archives page offer a rather intriguing picture of this scholar:
Professor of Political Economy; Assistant European Editor, Economic and Social History of the World War, sponsored by the Carnegie Endowment for International Peace, 1922-1929; Visiting Professor, Harvard University 1931-1933; Dodge Lecturer, Yale University, 1932; Nielsen Research Professor, Smith College, 1951; Member, British Coordinating Committee for International Studies, 1927-1930; Professor in School of Economics and Politics, Institute for Advanced Study, Princeton, New Jersey, 1933-1939 and 1946-1956.
Far from being a neglected author at the time, Mitrany was a preeminent figure. He was considered so important a thinker that when the Princeton Institute for Advanced Studies was created, Mitrany was invited to become one of the fellows representing social sciences alongside a figure like Einstein, representing natural sciences. However, despite the recognition he received during those times and the recognition he receives today as being one of the key theorists inspiring the European integration project, his theoretical and scholarly legacy has been neglected. And although his ideas inspired an entire development in International Relation Theory (called “neoliberalism”, “neoliberal institutionalism” or “functionalist liberalism”) via a lineage of authors including K. Deutsch, R. Keohane and J. Nye, he left posterity no real disciples or school of thought under his name.

Dragos Paul Aligica, visiting fellow at ICUB, will lead the conversation by presenting some introductory considerations regarding the nature, context and applicability of Mitrany’s ideas, with a view to their relevance for the contemporary agenda. In addition to that, Aligica will share some of the preliminary findings of his pioneering work in the David Mitrany Archives at London School of Economics.

david mitrany

(Foto: ejournals.epublishing.ekt.gr)

No Bra Day

O studentă, Kaitlyn Juvik, de la Helena High School, Montana, USA, s-a enervat din cauza – cum altfel?! – sexualizării sau obiectificării corpului femeii de către bărbați și a propus, cu maxima inteligență din dotare, o No Bra Day. Sau,  pe românește, ”ziua fără sutien”. În felul acesta, bărbații vor pleca în jos capul, rușinați, iar ele, feministele victorioase, vor scăpa de privirile lor lacome și, în același timp, se vor simți mult mai confortabil.

În sfîrșitul de săptămînă tocmai încheiat, a avut loc vizita de stat a președintelui Germaniei, Joachim Gauck, în România. Vizita a curprins întrevederi și discuții cu președintele român și cu primul ministru, o recepție oferită la Ambasada Germaniei și o vizită la Sibiu. Evenimentul a fost marcat de o declarație a înaltului oaspete, care ne-a determinat inițial o ușoară tahicardie, combinată cu o stare de stupoare, remediată ulterior de secția traduceri. Nici nemții nu se mai înțeleg între ei, asta e, ce să-i faci?!

Care este legătura dintre cele două știri? Aceasta!

carmen iohannis san

(Foto: stiripesurse.ro)

PS: Recomandare – citiți articolul indicat ca sursă a fotografiei. Marchează o ”întoarcere a armelor”.

Bipolari sau ipocriti?

Sîntem o nație bipolară, vă place sau nu, asta e realitatea. Avem momente de manie, cînd toată lumea bună (sau autoconsiderată bună) se concentrează pe un subiect, de obicei atunci cînd jocurile sînt deja făcute, ori cînd e prea tîrziu și e degeaba. Urmează, inevitabil, căderile, momentele de depresie, mult mai frecvente și mai lungi ca durată. Ori, cel puțin, ne comportăm ca atare. Și se pare că a început să ne placă din ce în ce mai mult.

Este arhicunoscut refugiul într-o boală psihică, dar la noi se pare că e mai mult – ori mai puțin, dar mai perfid – decît atît. Tot mai multă lume se complace într-o văicăreală miorițiană și nu face absolut nimic. Nici măcar nu constată, nici măcar nu caută adevăratele cauze ale situației în care ne aflăm, dar se plînge permanent. Și da, se pare că această lamentare permanentă, această stare de veșnică nemulțumire, această superioritate pe care unii și-o arogă le face bine, le place, se simt din ce în ce mai confortabil în ea și, ca atare, o cultivă. Nu caută să înțeleagă, nu caută să facă ceva, concret, în măsura puterilor fiecăruia, doar se plînge permanent de de prostia celorlalți, de prostia poporului. Deloc întîmplător, a poporului în care s-au născut și în mijlocul căruia trăiesc.  Dar care, evident, nu-i merită.

În cazul în care boala nu s-a declanșat încă, e pe cale să o facă. Pentru că această reală sau falsă imagine a superiorității personale ori de grup, această lamentare veșnică nu numai că nu aduce absolut nimic societății, în care lucrurile își urmează cursul, dar va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, chiar boală societală. Și va fi mult mai greu, dacă nu cumva imposibil de vindecat, în condițiile în care, e de la sine înțeles, nimeni nu va fi dispus să se recunoască în situația despre care vorbesc.

Pentru că ei citesc, de la antici la contemporani, pentru că apreciază vizibil pictura și artele în general, pentru că merg la spectacole de teatru, operă și balet, pentru că ascultă muzică bună, clasici, evident, pentru că frecventează lansări de carte, pentru că au, în general, preocupări înalte. Ei sînt elita. Sau se consideră elită. Mai rău, pentru că snobismul nu a însemnat niciodată elită.

Elita însă, în accepțiunea de reper al unei societăți, se comportă cu totul altfel. Elita e model, elita setează problemele și discuțiile publice, elita se implică în ce înseamnă viață reală, elita călăuzește, elita îndeamnă, elita luminează mințile. Ori în situația unei lamentări permanente și atît, despre ce elită vorbim?!

Pentru toate celelalte, întîmplate în realitatea cotidiană, există vinovatul de serviciu, poporul. Cel care muncește, cel care are și el problemele lui, cel mai puțin educat, cel care ascultă manele, cel care abia dacă are ce pune pe masă copilului, cel care se luptă pînă la epuizare, cel care merge în concedii și sărbători la mare și munte, aglomerînd peste poate șoselele și poluînd cu insuportabilul miros de grătar aerul fin pe care îl respiră, evident, elita. Care, la fel de evident, respinge aceste barbarii, se declară scîrbită de asemenea comportamente și atitudini – invariabil specifice numai nouă, alte popoare sînt formate exclusiv din oameni fini și educați – și se refugiază, cu autosuficiența caracteristică, în critica lor cît mai virulentă.

Care critică ajută la ce, în final? La nimic. Prăpastia rămîne prăpastie între categoriile sociale respective, unii continuă sau se întorc la munca și viața lor, alții rămîn cu critica. Iar falia se adîncește exact pe acest coridor al neînțelegerii unora de către ceilalți, al autosuficienței, al complacerii în situația de ”elită”, în a fi sau a te considera mai sus decît mulți și a nu face decît să te plîngi.

Pe acest fundal s-a derulat și povestea următoare.

În noiembrie anul trecut, Eugen Tomac, deputat PMP, a depus la Camera Deputaților un proiect de lege privind alegerea primarilor în două tururi  de scrutin. Anterior, în septembrie, PNL depusese un proiect similar, aflat atunci în procedură legislativă și obținînd numai avizul favorabil al Consiliului Legislativ. Dar începutul lunii noiembrie 2015 a însemnat mari mișcări de mase care au dus, într-un final, la demisia guvernului Ponta. Și cît se poate de înțeles, durerea pentru cei dispăruți și grija pentru răniți. Cum absolut tot spațiul public a fost ocupat cu aceste evenimente, nu e de mirare că celor două proiecte de lege nu le-a mai acordat absolut nimeni nici o atenție.

Astfel au trecut șapte luni în care, pe lîngă protestele Colectiv și după schimbarea guvernului, se putea pune presiune pe parlament în scopul introducerii în procedură de urgență a discutării și, eventual, aprobării unuia din ele. Cum așa ceva nu s-a întîmplat, ne-am trezit la spartul tîrgului, cu remarcabilul efort al jurnalistului Liviu Avram și acțiunilor lui în Justiție, soldate, din păcate, fără rezultatul așteptat. Despre cele două proiecte de lege nu s-a mai auzit nimic.

Oare nu se putea face nimic în acele șapte luni ca să nu ajungem în situația disperată din data de 5 iunie, ziua alegerilor locale? Nu se puteau organiza proteste de stradă, pichetări ale parlamentului, nu se puteau menține în atenția publicului și a decidenților politici cele două proiecte de lege? Nu se putea forța aici, unde ne interesa, din cîte am constatat, foarte tare subiectul?

Ca la o săptămînă după desfășurarea alegerilor să apară știrea că proiectul de lege depus de Eugen Tomac a trecut de aprobarea tacită a Senatului, urmînd să meargă în dezbaterea Camerei Deputaților. La o săptămînă DUPĂ alegeri! Bătaie de joc!

Ce a păzit, așadar, societatea civilă, elita despre care am vorbit mai sus, în tot acest timp? A contat că acest proiect de lege a fost depus de ”tolomacul de Tomac”, ”omul lui Băsescu”? Atunci ne merităm soarta, implicit rezultatul alegerilor. Iar concentrarea atenției pe subiectele pe care ei, ceilalți, le doresc puse în discuție, cu scăparea din vedere a esențialului, a ceea ce ne interesează pe noi, reprezintă o gravă problemă de raportare la realitate a celor despre vorbeam la începutul acestui articol. Care vor continua, în ”buna” tradiție de pînă acum, să nu înțeleagă sau să se prefacă că nu înțeleg ce e cu adevărat important și, inevitabil, să reia ciclul de vaiet, zbucium și dat cu capul de pereții Facebook, că e poporul prost și nu știe pe cine să voteze. Într-un singur tur.

Dar dacă poporul e prost, voi, deștepții, voi, elita, de ce nu îl luminați?

UPDATE: Al doilea proiect de lege, cel depus de PNL, privind alegerea primarilor în două tururi de scrutin a trecut azi, prin adoptare tacită, în Senat. A mai rămas să ne batem ca tîmpiții acum, cînd vor ajunge ambele la Camera Deputaților, for decizional, care din ele e mai bun.

bipolaritate

 (Foto: mentaltruths.wordpress.com)

Politica si fotbal

La ce se pricepe românul cel mai bine? La politică și la fotbal! Și dacă politic sîntem (aproape) prăbușiți, de ce să nu fim și la fotbal?!

Sîntem prima selecționată care pleacă de la Campionatul European de Fotbal, din faza grupelor, cu coada între picioare. Cu două goluri marcate din două lovituri libere de la 11 m – puteau fi ratate, deci să le trecem la plusuri – cu ocazia acordată Albaniei de a ne bate după 68 de ani, de pe locul 4 din 4, dar cu mulțumiri în suflet și în declarații.

Cel puțin în declarația halucinantă a lui domn’ general tata Puiu, că așteaptă să plece în concediu. Asta era grija lui, concediul! Ei, a avut o grijă pe cap, a scăpat mai repede de ea! Omul nu are nimic să-și și să reproșeze, au făcut totul, au avut oportunități, au avut ocazii, au avut și ghinion, ăsta e fotbalul, pa și pusi! Dacă mai rămîne antrenor la națională? ”Întrebaţi-l pe preşedintele Burleanu!”. Chiar așa, de unde atîta dramă?!

Ionel Stoica, jurnalist Adevărul, scrie, ca jurnalistul, mai nuanțat:

Scriu textul asta dupa ce Sadiku a marcat in poarta Romaniei, primul gol dat de Albania la un Campionat European. Ma uit la televizor si nu-mi vine sa cred ce vad. Nu m-ar mira sa fie o infrangere rusinoasa pentru noi. Si va spun si de ce. Totul incepe in urma cu 20 de ani, cu Mitica Dragomir, Mircea Sandu, Jean Padureanu, Gigi Becali si verii lui, George Copos etc.
II stiti pe toti, „greii din fotbal”, cum ii alinta presa sportiva – da, este si vina jurnalistilor platiti aici – care voiau doar sa faca bani pentru ei, ohoo, si au facut. Le-ati vazut afacerile infloritoare, palatele in care stau, autoturismele de lux sau banii aruncati in casinouri si cluburi.
Oamenii care nu au construit nimic in fotbal, totul era pentru imagine. Apropos, vi-l mai aduceti aminte pe Borcea cum dansa in tribune pentru televiziuni pe melodia Shakirei? Asta era nivelul, PR ieftin! Modul in care Gigi Becali a luat Steaua de la Armata, si nicio autoritate din stat nu a spus nimic, este cel mai elocvent exemplu ca infractorii au facut ce au vrut in fotbalul din Romania. Abia dupa ce a ajuns la inchisoare, Armata si-a adus aminte ca a avut o echipa de fotbal campioana europeana. Apoi, acelasi Becali a venit la Cluj cu valiza plina de bani, in incercarea de a obtine titlul national pe spaga. Singura lui miza erau banii veniti pentru participarea in competitiile europene. Au urmat falimente, insolvente ale unor echipe, din nou, nimeni nu a zis nimic.
Sa vorbim despre evaziunea fiscala facuta de sefi de cluburi sau impresari, care plimbau milioane de euro prin conturi? Despre modul in care toti selectionerii – apropos, Piturca are o condamnare pentru favorizarea infractorului, promovau la nationala jucatorii impresarilor penali din fotbal.
Despre mituirea arbitrilor din fotbalul intern nici nu mai comentez, Cornel Penescu s-a dus la puscarie, o data cu el si Gheorghe Constantin- seful arbitrilor din Romania- asta era o rusine mondiala. Am vazut multe stenograme in care Becali negocia direct cu sefi de cluburi meciurile de fotbal. Iar, nimeni, nimic.
Sa nu uitam politicul, sefii de guverne care s-au implicat in alegerile de la LPF si FRF. Toti baronii locali si primarii care investeau in echipe de fotbal locale bani publici, dar nu si in scoli pentru juniori. Aici este si vina tuturor ministrilor de sport din ultimii 26 de ani.
Meciul s-a terminat, scorul a ramas 1-0 pentru Albania. Bravo lor, a fost meritat! A fost o victorie muncita. Echipa asta a Albaniei a facut istorie. Mi-am adus aminte fara sa vreau de infrangerea din 1994, din Campionatul Mondial din SUA, atunci cand am fost eliminati in sferturi de Suedia, atunci am plans minute bune. Acum sunt doar furios!

Totul a început acum mai bine de 26 de ani, dar era el furios. Și așa a rămas, cu ciupeli, cu învîrteli, cu interese personale, cu o corupție pînă la nivel de celulă a sportului  ăstuia. Cu celule de închisoare, pentru unii, unde scriu ei, precum Copos, de exemplu, lucrări științifice pe care și le cumpără singuri, ca să nu le vadă nimeni, dar să le asigure reduceri de pedeapsă.

Jucătorii? Ăștia nu cresc în copaci, să întinzi mîna să-i culegi. Ce a fost s-a dus, ce e, e jale, ce va fi nimeni nu știe. Probabil va mai trece o generație pînă cînd să creștem și noi jucători adevărați de fotbal, nu cópii palide a ce au văzut și ei pe afară. Nu cu cocalarisme, figuri în cap, clubbing și pipițe. Posibil și liniuțe. Nu cu văicăreli, dezorientări, simularea muncii și a pregătirii. Las’ că merge și așa. Uite că nu merge! Cu așa ceva nu obții performanță, te faci de rîs.

Și asta e, s-au făcut de rîs, oricît ar încerca unii și altii să-i scuze, oricît s-ar schimba antrenorii, oricît ‘ne-am fi găsit locul în Europa’ (PRO TV, comentatori) la galerii. Bravo, Albania, cine vrea, acela poate, demonstrația a fost făcută.

O prezență mai jalnică a selecționatei României la un campionat, mondial sau european, eu n-am văzut. Un comentariu mai stupid al meciurilor n-am auzit. O acțiune bifată, atît și nimic mai mult, asta a fost. O atmosferă de priveghi, în studioul PRO, înainte de meci, de parcă singura problemă era dacă mortul se dusese repede și fără chinuri la Domnul. Anticipație. Și grămezi de comentarii așa zis sportive din care, dacă ar merita, aș putea face un articol consistent. Am rîs, dar nu era rîsul meu.

În final, rămînem cu ce a scris Paul Dragoș Aligică:

Pana la urma tot cercetarea stiintifica materializata in lucrari doctorale ramane punctul nostru forte.

Și cu politica. Unde ”harta emoțiiilor e mai colorată ca oricînd” (comentator PRO). În roșu, din ce se vede pînă acum.

UPDATE – Paul Dragoș Aligică:

Stim: multi se intreaba in aceste momente dramatice de zbucium, auto-evaluare si luciditate acuta a constiintei nationale: merita sa te lupti, sa te identifici cu un popor a carei chintesenta Istorica si Metafizica („Tricolorii”) nu poate sa se califice nici macar in optimi?! Nu sferturi: optimi.
Raspuns: Merita.

iordanescu ponta

(Foto: romanialibera.ro)

Oldies, not Goldies

Nothing defines the old age better than ambiguity.

We grow old in highly ambiguous ways. This ambiguity is constantly nurtured from three sources: the waste, the chill, and the absence.

I’ll approach them one by one.

The waste…

…is, in every respect, enormous. Illnesses wasting the body; nostalgia wasting the heart; those long, empty hours that waste the old man’s will turning it into something arbitrary and somehow dispensable. When neither the gain nor the loss makes sense, everything’s a waste.

The chill

An old body warms up slowly and chills down quickly. The shivering is its second nature. Shivering is the answer to all lively matters. It keeps one aware of being alive. Yet, shivering is the grossest hint to death. Growing old as growing cold…

The absence

As the world deflates becoming no more than a ghost army of forgotten names, the absence expands. The absence unfolds itself like a blooming, inodorous, dark flower; first, obstructing the corners of the room; later on, covering empty chairs and dusty tables, shrouding faces and genealogies, and, finally, congesting the nostrils of the soul.

The moment when an old soul is no longer able to breath in hopes and exhale promises, the absence comes to life for real. It turns from an insidious velvet flower into a lively beast: the shocking angel.

Just like Jacob upon his return to Canaan, the old man struggles with The Absence itself, with the solid, dashing absence of everything he used to be, of everything that is rapidly growing out of his reach.

But there is no way for him to see “the face” of this Absence – his Absence – and live.

He either lives on in a sanctuary of illusions, hallucinating by the edge of reality, or he dies. The moment he chooses to live sanely, the ambiguity creeps in.

“Who am I?” Who is he, the man who won the battle with his own Absence?

“Who am I?” Who is he, the man who trips on his shoelaces, drops the teacup, and stumbles in everyday recollection?

“Who am I?” Who is he, the man who has no social legitimation to be alive, yet no existential justification to function socially?

“Who am I to be?“

The old is ontologically distinct from the young. And nothing can fill up the gap between that which is ontologically desirable (because socially triumphant), and that which is ontologically a waste (because socially absent).

The young is gold, the old is cold.

old cold(Foto: hair-black.net)

Masacrul din Orlando

Cel mai amplu masacru cu armă de foc, din timpurile moderne ale SUA, s-a produs duminică dimineață, în localitatea Orlando, statul Florida, cînd un islamist a deschis focul, cu o pușcă semiautomată AR-15, cumpărată legal,  într-un club gay, secerînd 49 de vieți și rănind alte 53 de persoane.

Deși fusese interogat de FBI în 2013 și 2014, privind legăturile sale teroriste, poliția federală americană nu a găsit absolut nimic neobișnuit, astfel încît procurarea armei, în mod legal, reprezintă eșecul autorităților americane în fața amenințării teroriste.

Exista suspiciunea că atacatorul avea legături cu ISIS, mai mult, tatăl acestuia – care s-a grăbit să declare că atacul nu are nimic de-a face cu islamul, ci cu homofobia fiului său, totul pornind de la faptul că a văzut doi gay sărutîndu-se pe stradă – pretinde că este candidat la alegerile prezidențiale din Afganistan, situîndu-se de partea talibanilor, ce ar mai fi trebuit intelligence-ului american pentru supravegherea acestui individ?!

‘Mintile luminate’ s-au grăbit să califice atacul ca fiind la adresa comunității LGBT, orașele mari și-au luminat principalele clădiri în culorile curcubeului, iar pe Facebook a apărut – cum altfel?! – posibilitatea să-ți colorezi poza de profil accordingly. Presa de stînga a calificat atacul drept al unui dezaxat, evident, fără absolut nici o legătură cu vreo grupare islamistă. O viață chinuită, un suflet neînțeles, posibil el însuși gay, ce mai tura-vura, o victimă și el. Nimic de-a face cu islamul, extremă homofobie, în primă instanță, ulterior o poziție ceva mai nuanțată, dar ajungîndu-se oricum la concluzia că omul avea ceva la bibilică. Doar nu se apuca altfel așa, să tragă într-o free gun zone, într-un loc în care niște oameni nu făceau rău absolut nimănui, dimpotrivă, se distrau, petreceau, discutau într-un spațiu chiar destinat lor. Și se știe doar că zonele în care accesul armelor e interzis sînt respectate cu sfințenie de oricine, inclusiv sau mai ales de teroriști.

Că a sunat la poliție în timpul atacului și a jurat credință ISIS, ce mare lucru? S-a dat și el important, nu toți fac așa?! Nu toți își salvează victimele, de fapt, de ei înșiși, în primul rînd?! Prin masacru, da, n-a avut altceva la îndemînă. Poate cu vorba bună n-a reușit, avînd în vedere că, s-a aflat ulterior, era un obișnuit al locului respectiv.

Și dacă s-a radicalizat, să zicem, asta sigur a făcut-o de unul singur, el însuși, în interiorul lui zbuciumat, cum ne anunță presa. Altfel, om serios, security guard, democrat înregistrat, adică din cei apără comunitatea LGBT, cum să nu poată să-și cumpere legal pușcă?!

Lăsînd ironia amară de-o parte, sînt cîteva adevăruri care trebuie spuse.

1. Armele nu ucid singure, de capul lor, nu au autonomie. Nici de mișcare, dacă nu bîțîie cineva locul unde sînt puse, nici de acțiune, nu sar din rastel, de pe masă, de unde sînt, și încep să se declanșeze singure, nici de voință, de nimic. La capătul oricărei arme se află cineva. Acela trage. Arma, lăsată pe masă, pe masă rămîne, e un  obiect. Cine o face să ucidă este tot omul. Ce vor face progresiștii, vor interzice și oamenii?!

2. Putem constata un pattern aici, cei născuți și crescuți în civilizație ucid, cei nou veniti aduc doar obiceiurile. Și așa se consolideaza terorismul islamic. Dacă nu cumva ”terorism islamic”, raportat la civilizația noastră, nu e oximoron.

3. Tot felul de dubioși, cel puțin, au dreptul să vorbească, fără ca cineva să se scandalizeze, să semnaleze, să  i se pară ciudat că se vorbește despre moartea unor oameni, că doar libertatea de exprimare în SUA e sfîntă. Sfîntă pînă la adevăr.

4. Adevărul, cînd în sfîrșit se dorește a fi spus, nu mai are libertate de exprimare. Probabil pentru ca să ne tîmpim de tot, iar ei să ucidă mai lesne.

Dar asta nu se va întîmpla. Atîta vreme cît un homosexual ca Milo, fondatorul The Kernel, deși cu contul de Twitter suspendat, deși nu i s-a permis să conferențieze în universități, spune adevărul.

Ascultați-l aici.

gunman

 (Foto: cnn.com)