Bipolari sau ipocriti?

Sîntem o nație bipolară, vă place sau nu, asta e realitatea. Avem momente de manie, cînd toată lumea bună (sau autoconsiderată bună) se concentrează pe un subiect, de obicei atunci cînd jocurile sînt deja făcute, ori cînd e prea tîrziu și e degeaba. Urmează, inevitabil, căderile, momentele de depresie, mult mai frecvente și mai lungi ca durată. Ori, cel puțin, ne comportăm ca atare. Și se pare că a început să ne placă din ce în ce mai mult.

Este arhicunoscut refugiul într-o boală psihică, dar la noi se pare că e mai mult – ori mai puțin, dar mai perfid – decît atît. Tot mai multă lume se complace într-o văicăreală miorițiană și nu face absolut nimic. Nici măcar nu constată, nici măcar nu caută adevăratele cauze ale situației în care ne aflăm, dar se plînge permanent. Și da, se pare că această lamentare permanentă, această stare de veșnică nemulțumire, această superioritate pe care unii și-o arogă le face bine, le place, se simt din ce în ce mai confortabil în ea și, ca atare, o cultivă. Nu caută să înțeleagă, nu caută să facă ceva, concret, în măsura puterilor fiecăruia, doar se plînge permanent de de prostia celorlalți, de prostia poporului. Deloc întîmplător, a poporului în care s-au născut și în mijlocul căruia trăiesc.  Dar care, evident, nu-i merită.

În cazul în care boala nu s-a declanșat încă, e pe cale să o facă. Pentru că această reală sau falsă imagine a superiorității personale ori de grup, această lamentare veșnică nu numai că nu aduce absolut nimic societății, în care lucrurile își urmează cursul, dar va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, chiar boală societală. Și va fi mult mai greu, dacă nu cumva imposibil de vindecat, în condițiile în care, e de la sine înțeles, nimeni nu va fi dispus să se recunoască în situația despre care vorbesc.

Pentru că ei citesc, de la antici la contemporani, pentru că apreciază vizibil pictura și artele în general, pentru că merg la spectacole de teatru, operă și balet, pentru că ascultă muzică bună, clasici, evident, pentru că frecventează lansări de carte, pentru că au, în general, preocupări înalte. Ei sînt elita. Sau se consideră elită. Mai rău, pentru că snobismul nu a însemnat niciodată elită.

Elita însă, în accepțiunea de reper al unei societăți, se comportă cu totul altfel. Elita e model, elita setează problemele și discuțiile publice, elita se implică în ce înseamnă viață reală, elita călăuzește, elita îndeamnă, elita luminează mințile. Ori în situația unei lamentări permanente și atît, despre ce elită vorbim?!

Pentru toate celelalte, întîmplate în realitatea cotidiană, există vinovatul de serviciu, poporul. Cel care muncește, cel care are și el problemele lui, cel mai puțin educat, cel care ascultă manele, cel care abia dacă are ce pune pe masă copilului, cel care se luptă pînă la epuizare, cel care merge în concedii și sărbători la mare și munte, aglomerînd peste poate șoselele și poluînd cu insuportabilul miros de grătar aerul fin pe care îl respiră, evident, elita. Care, la fel de evident, respinge aceste barbarii, se declară scîrbită de asemenea comportamente și atitudini – invariabil specifice numai nouă, alte popoare sînt formate exclusiv din oameni fini și educați – și se refugiază, cu autosuficiența caracteristică, în critica lor cît mai virulentă.

Care critică ajută la ce, în final? La nimic. Prăpastia rămîne prăpastie între categoriile sociale respective, unii continuă sau se întorc la munca și viața lor, alții rămîn cu critica. Iar falia se adîncește exact pe acest coridor al neînțelegerii unora de către ceilalți, al autosuficienței, al complacerii în situația de ”elită”, în a fi sau a te considera mai sus decît mulți și a nu face decît să te plîngi.

Pe acest fundal s-a derulat și povestea următoare.

În noiembrie anul trecut, Eugen Tomac, deputat PMP, a depus la Camera Deputaților un proiect de lege privind alegerea primarilor în două tururi  de scrutin. Anterior, în septembrie, PNL depusese un proiect similar, aflat atunci în procedură legislativă și obținînd numai avizul favorabil al Consiliului Legislativ. Dar începutul lunii noiembrie 2015 a însemnat mari mișcări de mase care au dus, într-un final, la demisia guvernului Ponta. Și cît se poate de înțeles, durerea pentru cei dispăruți și grija pentru răniți. Cum absolut tot spațiul public a fost ocupat cu aceste evenimente, nu e de mirare că celor două proiecte de lege nu le-a mai acordat absolut nimeni nici o atenție.

Astfel au trecut șapte luni în care, pe lîngă protestele Colectiv și după schimbarea guvernului, se putea pune presiune pe parlament în scopul introducerii în procedură de urgență a discutării și, eventual, aprobării unuia din ele. Cum așa ceva nu s-a întîmplat, ne-am trezit la spartul tîrgului, cu remarcabilul efort al jurnalistului Liviu Avram și acțiunilor lui în Justiție, soldate, din păcate, fără rezultatul așteptat. Despre cele două proiecte de lege nu s-a mai auzit nimic.

Oare nu se putea face nimic în acele șapte luni ca să nu ajungem în situația disperată din data de 5 iunie, ziua alegerilor locale? Nu se puteau organiza proteste de stradă, pichetări ale parlamentului, nu se puteau menține în atenția publicului și a decidenților politici cele două proiecte de lege? Nu se putea forța aici, unde ne interesa, din cîte am constatat, foarte tare subiectul?

Ca la o săptămînă după desfășurarea alegerilor să apară știrea că proiectul de lege depus de Eugen Tomac a trecut de aprobarea tacită a Senatului, urmînd să meargă în dezbaterea Camerei Deputaților. La o săptămînă DUPĂ alegeri! Bătaie de joc!

Ce a păzit, așadar, societatea civilă, elita despre care am vorbit mai sus, în tot acest timp? A contat că acest proiect de lege a fost depus de ”tolomacul de Tomac”, ”omul lui Băsescu”? Atunci ne merităm soarta, implicit rezultatul alegerilor. Iar concentrarea atenției pe subiectele pe care ei, ceilalți, le doresc puse în discuție, cu scăparea din vedere a esențialului, a ceea ce ne interesează pe noi, reprezintă o gravă problemă de raportare la realitate a celor despre vorbeam la începutul acestui articol. Care vor continua, în ”buna” tradiție de pînă acum, să nu înțeleagă sau să se prefacă că nu înțeleg ce e cu adevărat important și, inevitabil, să reia ciclul de vaiet, zbucium și dat cu capul de pereții Facebook, că e poporul prost și nu știe pe cine să voteze. Într-un singur tur.

Dar dacă poporul e prost, voi, deștepții, voi, elita, de ce nu îl luminați?

UPDATE: Al doilea proiect de lege, cel depus de PNL, privind alegerea primarilor în două tururi de scrutin a trecut azi, prin adoptare tacită, în Senat. A mai rămas să ne batem ca tîmpiții acum, cînd vor ajunge ambele la Camera Deputaților, for decizional, care din ele e mai bun.

bipolaritate

 (Foto: mentaltruths.wordpress.com)

Politica si fotbal

La ce se pricepe românul cel mai bine? La politică și la fotbal! Și dacă politic sîntem (aproape) prăbușiți, de ce să nu fim și la fotbal?!

Sîntem prima selecționată care pleacă de la Campionatul European de Fotbal, din faza grupelor, cu coada între picioare. Cu două goluri marcate din două lovituri libere de la 11 m – puteau fi ratate, deci să le trecem la plusuri – cu ocazia acordată Albaniei de a ne bate după 68 de ani, de pe locul 4 din 4, dar cu mulțumiri în suflet și în declarații.

Cel puțin în declarația halucinantă a lui domn’ general tata Puiu, că așteaptă să plece în concediu. Asta era grija lui, concediul! Ei, a avut o grijă pe cap, a scăpat mai repede de ea! Omul nu are nimic să-și și să reproșeze, au făcut totul, au avut oportunități, au avut ocazii, au avut și ghinion, ăsta e fotbalul, pa și pusi! Dacă mai rămîne antrenor la națională? ”Întrebaţi-l pe preşedintele Burleanu!”. Chiar așa, de unde atîta dramă?!

Ionel Stoica, jurnalist Adevărul, scrie, ca jurnalistul, mai nuanțat:

Scriu textul asta dupa ce Sadiku a marcat in poarta Romaniei, primul gol dat de Albania la un Campionat European. Ma uit la televizor si nu-mi vine sa cred ce vad. Nu m-ar mira sa fie o infrangere rusinoasa pentru noi. Si va spun si de ce. Totul incepe in urma cu 20 de ani, cu Mitica Dragomir, Mircea Sandu, Jean Padureanu, Gigi Becali si verii lui, George Copos etc.
II stiti pe toti, „greii din fotbal”, cum ii alinta presa sportiva – da, este si vina jurnalistilor platiti aici – care voiau doar sa faca bani pentru ei, ohoo, si au facut. Le-ati vazut afacerile infloritoare, palatele in care stau, autoturismele de lux sau banii aruncati in casinouri si cluburi.
Oamenii care nu au construit nimic in fotbal, totul era pentru imagine. Apropos, vi-l mai aduceti aminte pe Borcea cum dansa in tribune pentru televiziuni pe melodia Shakirei? Asta era nivelul, PR ieftin! Modul in care Gigi Becali a luat Steaua de la Armata, si nicio autoritate din stat nu a spus nimic, este cel mai elocvent exemplu ca infractorii au facut ce au vrut in fotbalul din Romania. Abia dupa ce a ajuns la inchisoare, Armata si-a adus aminte ca a avut o echipa de fotbal campioana europeana. Apoi, acelasi Becali a venit la Cluj cu valiza plina de bani, in incercarea de a obtine titlul national pe spaga. Singura lui miza erau banii veniti pentru participarea in competitiile europene. Au urmat falimente, insolvente ale unor echipe, din nou, nimeni nu a zis nimic.
Sa vorbim despre evaziunea fiscala facuta de sefi de cluburi sau impresari, care plimbau milioane de euro prin conturi? Despre modul in care toti selectionerii – apropos, Piturca are o condamnare pentru favorizarea infractorului, promovau la nationala jucatorii impresarilor penali din fotbal.
Despre mituirea arbitrilor din fotbalul intern nici nu mai comentez, Cornel Penescu s-a dus la puscarie, o data cu el si Gheorghe Constantin- seful arbitrilor din Romania- asta era o rusine mondiala. Am vazut multe stenograme in care Becali negocia direct cu sefi de cluburi meciurile de fotbal. Iar, nimeni, nimic.
Sa nu uitam politicul, sefii de guverne care s-au implicat in alegerile de la LPF si FRF. Toti baronii locali si primarii care investeau in echipe de fotbal locale bani publici, dar nu si in scoli pentru juniori. Aici este si vina tuturor ministrilor de sport din ultimii 26 de ani.
Meciul s-a terminat, scorul a ramas 1-0 pentru Albania. Bravo lor, a fost meritat! A fost o victorie muncita. Echipa asta a Albaniei a facut istorie. Mi-am adus aminte fara sa vreau de infrangerea din 1994, din Campionatul Mondial din SUA, atunci cand am fost eliminati in sferturi de Suedia, atunci am plans minute bune. Acum sunt doar furios!

Totul a început acum mai bine de 26 de ani, dar era el furios. Și așa a rămas, cu ciupeli, cu învîrteli, cu interese personale, cu o corupție pînă la nivel de celulă a sportului  ăstuia. Cu celule de închisoare, pentru unii, unde scriu ei, precum Copos, de exemplu, lucrări științifice pe care și le cumpără singuri, ca să nu le vadă nimeni, dar să le asigure reduceri de pedeapsă.

Jucătorii? Ăștia nu cresc în copaci, să întinzi mîna să-i culegi. Ce a fost s-a dus, ce e, e jale, ce va fi nimeni nu știe. Probabil va mai trece o generație pînă cînd să creștem și noi jucători adevărați de fotbal, nu cópii palide a ce au văzut și ei pe afară. Nu cu cocalarisme, figuri în cap, clubbing și pipițe. Posibil și liniuțe. Nu cu văicăreli, dezorientări, simularea muncii și a pregătirii. Las’ că merge și așa. Uite că nu merge! Cu așa ceva nu obții performanță, te faci de rîs.

Și asta e, s-au făcut de rîs, oricît ar încerca unii și altii să-i scuze, oricît s-ar schimba antrenorii, oricît ‘ne-am fi găsit locul în Europa’ (PRO TV, comentatori) la galerii. Bravo, Albania, cine vrea, acela poate, demonstrația a fost făcută.

O prezență mai jalnică a selecționatei României la un campionat, mondial sau european, eu n-am văzut. Un comentariu mai stupid al meciurilor n-am auzit. O acțiune bifată, atît și nimic mai mult, asta a fost. O atmosferă de priveghi, în studioul PRO, înainte de meci, de parcă singura problemă era dacă mortul se dusese repede și fără chinuri la Domnul. Anticipație. Și grămezi de comentarii așa zis sportive din care, dacă ar merita, aș putea face un articol consistent. Am rîs, dar nu era rîsul meu.

În final, rămînem cu ce a scris Paul Dragoș Aligică:

Pana la urma tot cercetarea stiintifica materializata in lucrari doctorale ramane punctul nostru forte.

Și cu politica. Unde ”harta emoțiiilor e mai colorată ca oricînd” (comentator PRO). În roșu, din ce se vede pînă acum.

UPDATE – Paul Dragoș Aligică:

Stim: multi se intreaba in aceste momente dramatice de zbucium, auto-evaluare si luciditate acuta a constiintei nationale: merita sa te lupti, sa te identifici cu un popor a carei chintesenta Istorica si Metafizica („Tricolorii”) nu poate sa se califice nici macar in optimi?! Nu sferturi: optimi.
Raspuns: Merita.

iordanescu ponta

(Foto: romanialibera.ro)

Oldies, not Goldies

Nothing defines the old age better than ambiguity.

We grow old in highly ambiguous ways. This ambiguity is constantly nurtured from three sources: the waste, the chill, and the absence.

I’ll approach them one by one.

The waste…

…is, in every respect, enormous. Illnesses wasting the body; nostalgia wasting the heart; those long, empty hours that waste the old man’s will turning it into something arbitrary and somehow dispensable. When neither the gain nor the loss makes sense, everything’s a waste.

The chill

An old body warms up slowly and chills down quickly. The shivering is its second nature. Shivering is the answer to all lively matters. It keeps one aware of being alive. Yet, shivering is the grossest hint to death. Growing old as growing cold…

The absence

As the world deflates becoming no more than a ghost army of forgotten names, the absence expands. The absence unfolds itself like a blooming, inodorous, dark flower; first, obstructing the corners of the room; later on, covering empty chairs and dusty tables, shrouding faces and genealogies, and, finally, congesting the nostrils of the soul.

The moment when an old soul is no longer able to breath in hopes and exhale promises, the absence comes to life for real. It turns from an insidious velvet flower into a lively beast: the shocking angel.

Just like Jacob upon his return to Canaan, the old man struggles with The Absence itself, with the solid, dashing absence of everything he used to be, of everything that is rapidly growing out of his reach.

But there is no way for him to see “the face” of this Absence – his Absence – and live.

He either lives on in a sanctuary of illusions, hallucinating by the edge of reality, or he dies. The moment he chooses to live sanely, the ambiguity creeps in.

“Who am I?” Who is he, the man who won the battle with his own Absence?

“Who am I?” Who is he, the man who trips on his shoelaces, drops the teacup, and stumbles in everyday recollection?

“Who am I?” Who is he, the man who has no social legitimation to be alive, yet no existential justification to function socially?

“Who am I to be?“

The old is ontologically distinct from the young. And nothing can fill up the gap between that which is ontologically desirable (because socially triumphant), and that which is ontologically a waste (because socially absent).

The young is gold, the old is cold.

old cold(Foto: hair-black.net)

Masacrul din Orlando

Cel mai amplu masacru cu armă de foc, din timpurile moderne ale SUA, s-a produs duminică dimineață, în localitatea Orlando, statul Florida, cînd un islamist a deschis focul, cu o pușcă semiautomată AR-15, cumpărată legal,  într-un club gay, secerînd 49 de vieți și rănind alte 53 de persoane.

Deși fusese interogat de FBI în 2013 și 2014, privind legăturile sale teroriste, poliția federală americană nu a găsit absolut nimic neobișnuit, astfel încît procurarea armei, în mod legal, reprezintă eșecul autorităților americane în fața amenințării teroriste.

Exista suspiciunea că atacatorul avea legături cu ISIS, mai mult, tatăl acestuia – care s-a grăbit să declare că atacul nu are nimic de-a face cu islamul, ci cu homofobia fiului său, totul pornind de la faptul că a văzut doi gay sărutîndu-se pe stradă – pretinde că este candidat la alegerile prezidențiale din Afganistan, situîndu-se de partea talibanilor, ce ar mai fi trebuit intelligence-ului american pentru supravegherea acestui individ?!

‘Mintile luminate’ s-au grăbit să califice atacul ca fiind la adresa comunității LGBT, orașele mari și-au luminat principalele clădiri în culorile curcubeului, iar pe Facebook a apărut – cum altfel?! – posibilitatea să-ți colorezi poza de profil accordingly. Presa de stînga a calificat atacul drept al unui dezaxat, evident, fără absolut nici o legătură cu vreo grupare islamistă. O viață chinuită, un suflet neînțeles, posibil el însuși gay, ce mai tura-vura, o victimă și el. Nimic de-a face cu islamul, extremă homofobie, în primă instanță, ulterior o poziție ceva mai nuanțată, dar ajungîndu-se oricum la concluzia că omul avea ceva la bibilică. Doar nu se apuca altfel așa, să tragă într-o free gun zone, într-un loc în care niște oameni nu făceau rău absolut nimănui, dimpotrivă, se distrau, petreceau, discutau într-un spațiu chiar destinat lor. Și se știe doar că zonele în care accesul armelor e interzis sînt respectate cu sfințenie de oricine, inclusiv sau mai ales de teroriști.

Că a sunat la poliție în timpul atacului și a jurat credință ISIS, ce mare lucru? S-a dat și el important, nu toți fac așa?! Nu toți își salvează victimele, de fapt, de ei înșiși, în primul rînd?! Prin masacru, da, n-a avut altceva la îndemînă. Poate cu vorba bună n-a reușit, avînd în vedere că, s-a aflat ulterior, era un obișnuit al locului respectiv.

Și dacă s-a radicalizat, să zicem, asta sigur a făcut-o de unul singur, el însuși, în interiorul lui zbuciumat, cum ne anunță presa. Altfel, om serios, security guard, democrat înregistrat, adică din cei apără comunitatea LGBT, cum să nu poată să-și cumpere legal pușcă?!

Lăsînd ironia amară de-o parte, sînt cîteva adevăruri care trebuie spuse.

1. Armele nu ucid singure, de capul lor, nu au autonomie. Nici de mișcare, dacă nu bîțîie cineva locul unde sînt puse, nici de acțiune, nu sar din rastel, de pe masă, de unde sînt, și încep să se declanșeze singure, nici de voință, de nimic. La capătul oricărei arme se află cineva. Acela trage. Arma, lăsată pe masă, pe masă rămîne, e un  obiect. Cine o face să ucidă este tot omul. Ce vor face progresiștii, vor interzice și oamenii?!

2. Putem constata un pattern aici, cei născuți și crescuți în civilizație ucid, cei nou veniti aduc doar obiceiurile. Și așa se consolideaza terorismul islamic. Dacă nu cumva ”terorism islamic”, raportat la civilizația noastră, nu e oximoron.

3. Tot felul de dubioși, cel puțin, au dreptul să vorbească, fără ca cineva să se scandalizeze, să semnaleze, să  i se pară ciudat că se vorbește despre moartea unor oameni, că doar libertatea de exprimare în SUA e sfîntă. Sfîntă pînă la adevăr.

4. Adevărul, cînd în sfîrșit se dorește a fi spus, nu mai are libertate de exprimare. Probabil pentru ca să ne tîmpim de tot, iar ei să ucidă mai lesne.

Dar asta nu se va întîmpla. Atîta vreme cît un homosexual ca Milo, fondatorul The Kernel, deși cu contul de Twitter suspendat, deși nu i s-a permis să conferențieze în universități, spune adevărul.

Ascultați-l aici.

gunman

 (Foto: cnn.com)

Piine sau justitie, alegeti!

Liviu Dragnea, președintele PSD, a spus astăzi, la ieșirea de la DNA:

Am toate şansele să rămân liber până la alegerile parlamentare, chiar şi cu un ritm foarte alert nu cred că se poate întâmpla altfel. Vreau să câştig alegerile. Românii la un moment dat trebuie să se hotărască dacă în loc de o alimentare cu apă preferă un denunţ, dacă în loc de o şcoală preferă un dosar, dacă în loc de o pâine mai bună preferă nişte cătuşe. Cred că până la urmă românii sunt cei care vor decide; nu o luptă împotriva justiţiei, dar o luptă pentru adevăr şi pentru bunăstare, asta ne interesează. – realitatea.net

Adevăr? Care adevăr, acela că au avut o tentativă clară de lovitură de stat în 2012, pentru că nu le mai convenea lor președintele? Dar asta se întîmplă cînd, după patru ani, ești condamnat cu suspendare. Ești ca și liber, te miști în voie și, mai ales, pui în fața electoratului problema în acest mod: ce alegeți, pîine sau justiție? Pentru că asta înseamnă, de fapt, cuvintele de mai sus. Că sînt resturi, firimituri de pîine, că votanții trăiesc în continuare în condiții jalnice, unii, nu mai contează. Dragnea e hotărît să ia puterea și să dea în continuare resturi la popor.

Că poporul nu știe, în marea majoritate – votanții lor, adică – că aceste resturi sînt furate de la ei, dacă se dovedește a fi fost furt, nu mai contează. Nimeni nu i-a învățat, în toți acești ani, că de la ei se ia, din buzunarul lor, ori că li se aruncă, în cazul asistaților. Ce se ia de la alții, de la cei care muncesc și  plătesc taxe, că nu e statul fabrică de bani ca să aibă să dea tuturor.

Și cînd spun că poporul nu știe, asta înseamnă că trebuie învățat. Nimeni nu s-a ocupat în toți acești ani, din 1989 și pînă astăzi, decît cu scandaluri, nimeni nu a explicat ce înseamnă pentru om justiția, ce înseamnă anticorupția, de fapt. De unde și rezultatelor utimelor alegeri locale, de unde și stupoarea multora că au fost votați corupți.

Inclusiv a doamnei Livia Stanciu, (fost) judecător la ÎCCJ, viitor judecător la CCR, care a declarat:

„Mie nu mi se pare o normalitate să fie votaţi astfel de oameni, chiar dacă operează prezumţia de nevinovăţie în ceea ce îi priveşte, până la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare. (…) Ştiţi foarte bine care a fost punctul meu de vedere în ceea ce îi priveşte şi pe cei condamnaţi la pedeapsa cu suspendare condiţionată, cum era înainte, sau suspendare sub supraveghere. Îmi menţin acelaşi punct de vedere. – evz.ro

Una e că nu i se pare dînsei, care totuși nu vorbește ca un Gică de pe stradă, ci ca un judecător care s-a pronunțat în nenumărate dosare grele de corupție, și ar fi putut detalia ce vrea să spună referitor la prezumția de vinovăție, ori la cei condamnați la pedeapsa cu suspendare, cazul Dragnea, și cu totul altceva ce știe sau i se pare că știe electoratul. Sau ce i se pare Liviei Stanciu că știe electoratul. Nici măcar noțiunea de ”corupt” nu e clară electoratului, de cînd poate numi așa un politician al cărui nume îl găsește  pe buletinul de vot.

Comportamentul public al diverșilor funcționari ai statului implică și declarațiile din afara sferei de activitate, asta ar trebui să știe în primul rînd ei. Ceea ce în cazul de mai sus nu s-a întîmplat, sporind astfel confuzia electorilor.

Justiția nu se poate decredibiliza decît ea însăși, ceea ce e pe cale să se întîmple. Nimeni, dar nimeni în afara ei nu-i poate face un rău mai mare.

dragnea liviu

(Foto: mediafax.ro)

Am cunoscut comunisti deprimati

Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

ciuperci

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)

Who’s Your Boss?

A spare day that you started the wrong way loses its structure and freedom completely. There is nothing you can do anymore. That day, you were not free, you were slave. That day served you no more, you served it instead: yes Master, and please Master, and right away Master.

The only way to deal with your spare day is win it or lose it right from its start.

A  spare day – or even worse, a holiday – has no basis in reality, it is a chimera, a most deceiving time-space configuration, a non-existent Promised Land which gets a lot of credit and raises a lot of interest precisely because of its implausibility.

There is nothing easier than missing the whole point of your long-awaited holiday. There is nothing more probable than collapsing in boredom, on your own money, on some exotic beach.

Waiting for your spare time to “do it for you” is like sitting and contemplating your wish lists; but wish lists do not carry any inner qualities, just more or less improper ambitions, and a huge disappointment potential. If your wish list makes you, you lose. If you master your wish list, there may be some hope for further strategic planning and action.

For a start, consider exercising freedom: win over your spare day. Be the master of your Sunday.

sundays

(Foto: webmania.ma)

Uciderea Farkhundei

Barbarie, atrocitate, sălbăticie, nu cred că sînt cuvinte în limba română care să definească cum și de ce a fost ucisă Farkhunda Malikzada. O tînără studentă de 27 de ani, acuzată pe nedrept de arderea unui exemplar din Coran. Acuzată de o mulțime de oameni – după ADN – ”acuzată”, și acest cuvînt impropriu folosit, fără nici ce-a mai măruntă dovadă, fără judecată, fără nimic din ce știm noi, lumea civilizată, că înseamnă adevăr și justiție.

Ucisă în mijlocul Kabulului, capitala Afganistanului, în anul 2015. Cu martori, sute de oameni, cu forțe de poliție implicate, și asta la mai bine de 13 ani de cînd forțele americane sînt acolo și încearcă să civilizeze acea țară.

Urmăriți filmul. Cine poate să-l urmărească. Conține scene de o violență extremă. Eu nu am cuvinte în continuare pentru ceea ce s-a întîmplat. Probabil pentru că nu ne aflăm, pur și simplu, pe același palier de civilizație – asta sigur – cu acei, repet, după ADN, oameni.

Și pentru că asta înseamnă, printre altele, islamul.

Update: Trecem linia Durand și ajungem în Pakistan. Unde, zilele trecute, o tînără de 16 a fost ucisă, prin strangulare și ardere, de – și aici țineți-vă bine – chiar de către mama ei, da! De ce? Crimă de onoare, el pashtun și ea pendjabi. Cazul – al treilea într-o lună – nu este nici pe departe  unic în Pakistan, unde sute de femei sînt ucise anual din aceleași motive. Ce este de-a dreptul șocant la acesta este faptul că mama victimei a fost autoarea ororii. Ceea ce ne face să concluzionăm nu numai ce spuneam mai sus, palierele absolut diferite de civiliație pe care ne află noi și se află ei, dar și dezumaninarea, în cazul în care umanizarea a fost realizată, și nu numai în sens cultural, cînd pentru o mamă -repet, o mamă! – contează mai mult o carte decît instinctele sale. Animalele, majoritatea animalelor sînt ocrotite de către mamă, ori așa ceva aici nu s-a întîmplat. Nici măcar rămășițele carbonizate nu au fost îngropate de către familie, aceasta refuzînd și să participe la înmormîntare.

Ceea ce ar trebui să ne pună serios pe gînduri, avînd  în vedere faptul – și nu numai, acesta este doar ultimul – că în Franța, o chelneriță musulmană a fost bătută din cauză că vindea băuturi alcoolice în timpul Ramadanului. Unul dintre atacatori aflîndu-se fără acte, e cazul să ne întrebăm foarte serios încotro se îndreaptă Europa, cu peste un milion de migranți veniți aici numai anul trecut, cu hotărîrea decidenților europeni de a mai primi în continuare și cu, nu în ultimul rînd, încercarea permanentă de a ascunde faptele acestora.

islam

Sursa: nytimes.com. S-a întîmplat în 2015, eu acum am găsit filmul.

Postfata la “locale”, mai –iunie 2016…

Prăbușirea oarecum subită, masivă și de la sine a comunismului totalitar putea să pară unul dintre cele mai spectaculoase miracole ale istoriei oarecum recente. Desigur, tranziția către lumea liberă, ca succesiune rapidă de stări, deschideri, evoluții sinuoase, indică un proces ceva mai complicat decât o simplă și atotcuprinzătoare prăbușire…

La prima vedere, ieșirea din bipolarismul capitalism-socialism, la nivel de sistem, sfere de influență și pachet de confruntări strategice rămâne totuși o cotitură istorică majoră. Capcana stă în pachetul de iluzii și predicții grăbite, derivate dintr-o viziune liniară asupra modelelor de evoluție la nivel global.

Tocmai “noul globalism”, aparent dominant, uniform, prin setul de tendințe supranaționale, a generat o viziune sumară, potrivită pentru toți și la orice, despre potențialitatea evoluțiilor în lumea contemporană. Tensiunea între uniformitate, aliniere, cumulare, consecință a unei gramatici victorioase și dominante și dezvoltarea derivată oarecum dintr-un viitor pe cât de misterios pe atât de viclean, tinde să aprindă lumina în dormitor. Cultura victoriei capitalismului asupra comunismului totalitar, viabilă și performantă la finele secolului al XX-lea, pare să descopere cu surpriză, inerție și tot mai multe semne de întrebare riscurile singularității. Ca model, practici și finalizări. Ironie a istoriei, tocmai absența adversarilor (din Estul comunist) scoate la pensie profesioniștii bipolarității. Cine îi va înlocui?!
Interval gri.

Rămași singuri, învingătorii sunt tot mai nesiguri. Tot mai surprinși într-o confruntare cu o realitate de o complexitate explozivă, generatoare de incertitudine la scară mare și puternic productivă de factori, jucători și abordări haotice. “Pluraliști erați, acum să vedeți voi pluralism!!”…

O nouă hartă a problemelor explodează continuu pe toate meridianele. Tema romantică a “globalismului” devine tot mai obosită, obositoare, datorită fragmentării, izolării și desincronizării pe multiple spații, medii de existență și modele de operare.
Ne vom confrunta în anii următori cu un pachet eterogen, amplu și acaparator de stări, impasuri și răsturnări greu de imaginat în trecutul apropiat (victorios și globalist) într-o lume pe cât de liberă, pe atât de sumar definită.

O primă observație. Dezordinea apărea de obicei la periferie. Stăpânii intervin și refac status quo-ul. Acesta e modelul clasic.
Ce se întâmplă atunci când dezordinea, discordanțe majore se dezvoltă, se maturizează și face “poc” tocmai în nucleul intern, de bază, al lumii dominante, stăpânitoare global, singură și netulburată de competitori sistemici alternativi?! “The only one, but the best!” părea să fi devenit pentru câțiva ani, lozinca ce ar fi aruncat la gunoi “Proletari din toate țările, uniți-vă!” Succes incontestabil.
Cum gestionăm succesul?!

Vestea proastă este că după euforia succesului, rămâne răspunderea și efectul stăpânirii spațiului dobândit, a onorării așteptărilor și, mai ales, a pachetului contradictoriu de teme și probleme. Părea simplu și oarecum plăcut. Chiar era. Bucuria libertății, a liberei inițiative, a asocierii spontane și, desigur, a exprimării de sine, într-o bună parte a lumii, Europa de Est, va rămâne una dintre cele mai benefice experiențe istorice.
Revenind la prezent. La prezentul expus masiv unui viitor problematic sever, o nouă gramatică, tot mai complexă se conturează la orizont. Marcată de paradoxuri, sfidări, capcane. Alegem o portiță de intrare în labirint? OK!

O privire preliminară asupra unui câmp problematic major. Regimul democratic, ca prezență efectivă, legitimă, rol determinant și ca reper major într-o lume “tot mai globalistă”…
Ceea ce nu a reușit comunismul în forme dintre cele mai radicale și ofensive, ar putea, cu blândețe, lene în gândire, hămesire consumeristă să provoace tocmai “capitalismul victorios”… La el acasă. Deci, aproape de țintă (“în pat cu victima”…), ca o derivată contradictorie a unui spațiu mult prea vast pentru a fi perceput, conceptualizat și procesat într-un viitor excesiv de complicat…
Lucrurile par ușor diferite… Luate la întrebări, ar putea mărturisi. Tensiunea între posibil și real, combinând doar trei dimensiuni, într-o matrice generatoare de combinații dinamice care se desfășoară, generează o diversitate de stări deja vizibile, cu care ne confruntăm în acești ani tot mai tumultuoși.

Să punem împreună, cu o pondere variată, prin repoziționări mai mult sau mai puțin aleatoare:
• Un leadership tot mai eterogen, cu identități-măști pe cât de clasice (social-democrați, liberali, naționaliști…) pe atât de relativizate în deceniile recente. Exprimat periodic, adesea efemer, prin mecanisme instituționale etichetate după limbajul clasic al doctrinei burgheze biseculare, acum puternic virusate de practici sumare.

• Valuri succesive de sfidări structurale, de contexte, derivate adesea aparent din politici locale hazardate și nu de puține ori de impactul unor tendințe cu largă răspândire la nivel regional.

• Un public, populație, grupuri dispersate, cu drept de vot, marcat de dependențe materiale, expus la schimbări haotice, nu de puține ori, orfan într-o lume a nimănui.

O matrice simplă dar severă a subminării democrației în “lumea liberă”, prin forțe proprii, în combinații dintre cele mai limpezi, la vedere și mai adânc instalate în viața publică și politică prin care hoinărim.

1. Să începem cu poporul. DEMOS…
O populație puternic marcată de abandonul statal, atotcuprinzător și autoritar din timpuri trecute. Partea nevăzută a eliberării, în lipsa unei culturi civice, menite să asigure beneficii efective ale vieții în democrație și piață liberă. De fapt, o lume confuză și vastă, lipsită de repere, ținte și oferte atractive. Într-un spațiu structural incert.
Tot mai puternică, răspândită și acută senzația că de fapt nu se întâmplă nimic!

Nu este surprinzător afluxul masiv de populație inclusă în exodul către Occident, acasă la capitalismul efectiv, adânc instalat. Un univers stabil, chiar rigid, dovedindu-se tot mai clar, nepregătit pentru asimilarea de grupuri sociale marcate de așteptări iluzorii, seduse de noul mod de viață promis, propagat și pus la bătaie după marele moment al victoriei asupra comunismului ca sistem.

Cei rămași acasă, din ce în cei mai străini în lumea în care trăiesc, într-o confuzie individuală și colectivă cvasipermanentă, fulgerată de crize, scandaluri, răsturnări de contexte, îmbrânciți către un comportament aleatoriu, superficial, către nicăieri…
Ignoranță, izolare, inerție.

2. Guvernările-surogat în spații structurale tot mai fragmentate, marcate de decalaje, conjuncturi nefaste și marginalizări aspre pe noile piețe. Regionale, europene, globale.
Un examen serios, adesea nimicitor, pentru “noile elite” – colecție de măști sau simpli executanți prin raportare cuminte la noii stăpâni ai lumilor în care au fost, aparent, primiți.
Greu de găsit o sursă mai viguroasă de diluare a credibilității publice, interne și externe, a noilor regimuri rătăcite în tranziție. O “democrație” falimentară prin definiție, menită să descalifice, voluntar sau prin neputință, valorile autentice mult peste ceea ce propaganda anticapitalistă a bolșevismului agresiv putea spera să opună și să submineze încrederea, speranța și înrolarea populară în cultura politică occidentală.

Dilema asumării graduale a noilor modele culturale și procedurale (libera concurență, inițiativa privată, reforma economică, privatizare ș.a.) cu riscul unor evoluții modeste, chiar mediocre (“sindromul tergiversării”) sau evoluții rapide, ușor hazardate, generatoare de prăbușiri pe cât de costisitoare structural și material, pe atât de productive în deompensare instituțională și decredibilizarea noilor jucători. Noile crize! Proaspăt căzuți de la balcon …

3. Noul machiavellism. Centrarea pe politicianismul ordinar, confruntări de culise, criminalitatea politică organizată pe găști, “aripi”, baronizarea teritorială, asocieri oculte prin structuri externe sau infiltrări corporative hrănite printr-o corupție multilateral dezvoltată la orașe și sate, o metastază generalizată în administrația publică, toate la un loc, instaurând un regim sui-generis imbatabil între cele două epoci istorice.
Dispreț profund, exprimat prin inițiative ascunse, de la un punct, pe față, față de populație, interesul public și cerințele materiale, structurale aflate în pragul unor evoluții critice.
O autoinvazie prin forțe proprii, generând pagube materiale și nedreptăți sociale greu de egalat de atacuri externe sau catastrofe naturale.
Una dintre cele mai paradoxale surprize ale eliberării de etatism, monopartidism și conformism ideologic.
Un spațiu haotic, agresiv, distructiv, acaparat de “minorități” iresponsabile, puse pe căpătuială rapidă, cu orice preț.
Prețul va fi mare.

4. Capcana “liberei inițiative”. Face fiecare ce poate, uneori ce vrea, foarte adesea răstălmăcind tot ce poate fi rânduit imediat pe o “piață” efervescentă, îmbibată cu improvizații, ilegalități și jefuirea aleatoare a tot ce mișcă. Oportunități nemăsurate prin dispariția statului autoritar. Statul degeaba în instituții autorizate a devenit practică uzuală. Inițiativa înseamnă adesea, hoția măruntă sau majoră, mica șmecherie sau marile lovituri date proprietății, resurselor. Demontarea vechilor industrii prin creșterea producției de fier vechi, terenuri pentru industria imobiliară, mall-uri și spații de parcare reprezintă “noua revoluție industrială”.

Munca la negru exprimă unitatea de nezdruncinat între noii îmbogățiți și viitorii năpăstuiți. Înstrăinarea externă masivă a terenurilor agricole pentru clienți de pe toate meridianele poate deveni subiect de doină. Doinitul la români a trecut masiv în industria manelelor. Și blocajul amplu, atotcuprinzător în relansarea infrastructurii exprimă cel mai direct ruptura dintre interesul național și înstrăinarea deplină, probabil definitivă a avutiei nationale ar putea fi menționat printre primele articole are unei Constituții readoptate explicit.

Între piața muncii și economia de piață apare un teren viran folosit pentru depozitarea deșeurilor. Da, avem recent, import de deșeuri!
A mai auzit cineva de sindicate?! Dialogul social menit să pună împreună nevoi, resurse și strategii într-o agendă publică responsabila și cuprinzătoare a devenit o utopie tragi-comică.

5. Abolirea reprezentării rezumă demolarea pilonului principal al democrației efemere practicate în România ultimelor decenii. Câte dintre așteptările care marchează adânc, persistent, adesea acut diversele grupuri sociale se regăsesc în oferta politică, în programele electorale, în misiunile asumate de cei aleși, numiți, rătăciți prin instituțiile statului la diverse niveluri?!

Cui îi pasă?! Ruptura dintre alegători și aleși exprimată subit și acut în 5 iunie 2016 se constituie ca un faliment al democrației la orașe și sate. Câștigători prin majorități încorpite în minoritatea celor prezenți la vot, 30% din 20% = Victorie!!

Rămân doar complicități ordinare ale populismului universal, prin dispariția cvasideplină a diversității identitare, ideologice (unde sunt social-democrații, unde sunt liberalii, țărăniștii, ecologiștii, naționaliștii????!) Unde sunt abordările alternative, menite să exprime idealuri, credințe, valori, într-un spațiu de joc pluralist, competitiv, dinamic?
“Dictarura proletariatului” nu s-ar putea mândri cu o performanță comparabilă în secarea de trăire, înrolări și prezențe în care tocmai ne lăfăiam, savurând telenovele pe toate canalele… La canal cu noi, burghezi nenorociți!…

6. Raportarea falimentară la sfidările structurale inerente tranziției și mai recent derivate din crize globale.
Un beneficiu strategic al democrației vine din capacitatea de a selecta competent și responsabil răul cel mai mic. Pentru populație, pentru resursele naturale, pentru avuția națională, pentru viitorul posibil, aproape sigur.

“Tehnocrația la români”, un volum antologic publicat recent de o editură obscură din “ținutul secuiesc”, spune multe (deja știute) despre abilitatea nețărmurită a guvernărilor recente de a asuma și duce până la capăt cele mai păguboase abordări. Guverne efemere (78 de zile), guverne aparent nemuritoare, guverne virtuale ș.a. au măcinat în gol, realități tot mai dense, în negativitatea lor. În paguba colectivă nemăsurată, neasumată și nedocumentată adusă averii publice. Atâta câtă mai este…
Iată de ce, putem spune cu seninătate senilă că România actuală este un “runaway train” gonind în necunoscut cu echipa de ceferiști conversând prețios, la vagonul restauranat.

7. Toate bune și frumoase. Programul de guvernare prezentat, asumat și aprobat de Parlament, cu o majoritate covârșitoare, susținută de o populație harnică și entuziast angajată, pentru valorizarea cât mai profitabilă, în deplină legalitate și responsabilitate, a unui pachet de oportunități structurale care se aștern în calea neamului românesc. Vis frumos de cartier…

8. Ușor altceva. Câteva întrebări:
– cu ce vor veni pe piața ofertelor principalii jucători politici pentru testul electoral din toamnă?! Identități probate prin fapte, raportare la electorat, căi de urmat asumate clar, concret, calificat.

– care va fi masa critică instalată și posibil în dezvoltare pentru intervalele următoare la nivel economic, în contexte externe tot mai zdruncinate, cu resurse financiare tot mai drămuite, ca spațiu de joc, cu intervale critice majore?

– care vor fi principalele decalaje între așteptările, speranțele și temerile populației rămase acasă, tot mai expuse la dezovltări critice și posibil, tot mai abandonată de demagogi falimentari nominalizați pentru burse de studii și editare de cărți în spații elevate pentru detenție?!

Ar fi, deci, opt (8) dezvoltări negative posibile, deja instalate, oarecum acceptate, larg tolerate sau pur și simplu de neatins, prin care liberi și neatârnați, românii de azi, alegători și aleși, o lasă moartă cu democrația.
Asta e…

postelectorale

Stati linistiti la locurile voastre

Pînă vă calmați. De asta e și vizita în Luxemburg a președintelui foarte bine venită în context:

Cred ca este bine intr-un fel ca am avut aceasta vizita de stat imediat dupa alegeri si pana ne intalnim cu totii o sa fim iarasi foarte calmi si o sa analizam la rece toate rezultatele – Mediafax

Pe ăsta noi l-am ales, stînd la cozile acelea ucigătoare în străinătate. Și acum, după un an și jumătate, vreți să mai iasă lumea la vot?! Voi vă dați seama ce le cereți oamenilor? Și pe cine să voteze, mai ales?!
Zic să fim raționali și să vedem lucrurile așa cum sînt, nu cum ne-ar plăcea să fie.

Stați liniștiți și cu sectorul 1, renumărarea voturilor lui Clotilde Armand. Nu neapărat pentru că sper că vă dați măcar seama că ”o corelație negativă puternic semnificativă (-0.555, nivel de semnificație 99%)” seamănă bine de tot cu ”s-a constatat o extorsiune al unui degajament într-o apă”, ci și pentru că:

El a adăugat că USB a avut inițial delegați în toate secțiile de votare din Sectorul 1, dar că nu a fost vorba de membri de partid, ci de persoane care și-au oferit ajutorul. O parte dintre acestea s-au retras, inclusiv pentru a participa la concertul Maroon 5, care a avut loc duminică seara în București. – Agerpres

Adică voi vreți revoluție, lume în stradă pentru că ăstora le-au plecat oamenii din secții de la alegeri la concert? Păi atunci ori sînt foarte proști, și atunci m-am lămurit și cu stînga caviar, ori nu, chiar foarte deștepți.

Alegerile locale sînt duse, oricît scandal ar face acum Nicușor Dan & comp. Mai bine facem viitorul guvern, zic.

Sau admirăm poze, că de-asta le și face, le și postează, altfel de ce ne-am trezi cu ele în news feed?!

carmen iohannis

Postată acum 10 ore. Știu, nu e contul ei. Ea doar intră în conversație. Vedeți aici.

(Foto: Facebook/Carmen Iohannis)