Durerile, Fantomele

Am fost ieri seară la Teatrul de Artă să văd „Dureri Fantomă”, de Vasili Sigarev, ultimul spectacol din stagiunea asta, în regia lui Bogdan Budeș.

După primul sfert de ceas, în spațiul acela sufocant de mic, spațiul acela care te obligă să respiri povestea, nu doar s-o vezi, s-o crezi și s-o simți, în spațiul acela, zic, au năvălit fantomele.

Practic, îți răsuflau în ceafă. Ce a izbutit Bogdan Budeș să orchestreze – cu o regie onestă, empatică – este nu atât o poveste zguduitoare despre trei oameni necăjiți (redați desăvârșit de Mihaela Popa, Rareș Andrici și George Constantinescu), ci o poveste despre neputința – mea, a ta, a noastră, a tuturor, nu a rușilor, nu a Olenkăi – de a asuma durerea. În sensul propus de piesa lui Sigarev, orice durere neasumată reprezintă o amputare a sufletului. Orice traumă mobilizează o fantomă. Fantomele cheamă la ele alte fantome, sfârșind într-o cumplită orgie, într-o o obscenă stare de interșanjabilitate.

Sărăcie lucie, o fetiță de trei ani călcată de tramvai, un soț tăiat de freză, o soție și mamă care se smintește de durere, doi “oarecare” (unul cu scrupule, altul fără scrupule) care vor să profite de sminteala femeii, și, în fine, drama celui care ezită să intre în jocul fantasmelor și plătește cu viața încercarea de a asuma o durere care nu este a lui – tragedia este pe cât de complexă, pe atât de frustă, de o tranșanță năucitoare care, într-un fel, frizează ridicolul.

Amputare, sfârtecare, mațe înghețate pe zăpadă, pantofiori de copil, ochelarii strâmbi ai celui drag – urme atroce a tot ceea ce a fost viu, plin, bun și întreg, delimitează, de fapt, acea cumplită rezervație de fantome – un spațiu din care – odată intrat – nu mai poți scăpa cu mintea întreagă.

În drum spre casă mă gândeam că, în general, există ceva iritant și stânjenitor în durerea uriașă, atroce, a celui din fața ta. Nu numai Dima (Rareș Andrici), ci și spectatorii se vor fi simțit, la un moment dat, copleșiți de stânjeneala asta. Când e vorba de suferință, nimeni dintre cei născuți cu păcat n-a onorat de bunăvoie o invitație la asumare.

Într-un fel, s-ar putea spune că e aproape inexplicabil cum o poveste atât de neverosimil de cruntă poate avea, totuși, atâta forță de contaminare. Cred că îi datorăm lucrul ăsta regizorului care a reușit să repartizeze corect, discret, cu maximă pertinență, de-a lungul scenelor, un inerent exces de emoție.

Povestea își duce până la capăt povara fără strop de patetism, iar dacă ai plecat vlăguit de la teatru, înseamnă că și pe tine te-a durut ceva ce a încetat să mai existe.

teatru

(Foto: danandrei.com / Dan St Andrei)

In sprijinul decretinizarii. Condamnati la moarte

Cheie de descifrare. Cretinia se recunoaşte după efectele, sinistre, asupra societăţii. E de două feluri: structurală şi funcţională. Cretinia structurală înseamnă că, prin structura creierului, respectivii nu pot fi decît cretini. Sînt extrem de puţini. În cretinia funcţională, deşi structura creierului le-ar permite să fie necretini, ba chiar foarte inteligenţi, respectivii îşi umplu mintea numai cu cretinii şi funcţionează perfect cretin. Sau perfecţi cretini, cum preferaţi. Sînt fie foarte mulţi, fie clar majoritari. Cretinia funcţională e molipsitoare, dar reversibilă. Decretinizarea depinde, însă, EXCLUSIV de dorinţa individuală de decretinizare, prin acceptarea adevărului. Dorinţa aceasta e foarte greu să apară, adesea imposibil. Dependenţa de cretinie e tragic de puternică, iar sevrajul, insuportabil pentru cei mai mulţi. Totuşi, adevărul merită spus, în speranţa, oricît de iluzorie, a limitării numărului de victime omeneşti. Lectură plăcută.

E simplu. Ne-au condamnat la moarte. Aşa, cu de la ei putere, ca orice asasini. Ar trebui condamnaţi la moarte. Pentru asasini, e singura pedeapsă dreaptă. Raţională. Morală. Altfel, vor asasina iar. Şi iar. Şi iar. Data viitoare, poate nu cu dezinfectanţi diluaţi, tip Hexi Pharma. Poate cu medicamente. Cu alimente. Cu orice vor găsi. Şi vor găsi. E tot ce ştiu, fiindcă e tot ce vor: să facă munţi de bani, chiar şi asasinîndu-ne. Că altfel, cum? Ce-a mai rămas? Muncă cinstită? Haide, bre, zău!…

De altfel, cică o merităm. Fiindcă am fi proşti. Proştii merită să moară, nu? Iar noi, aparent, sîntem prea proşti. Dovada: îi credem pe cuvînt. Nu le punem întrebări, nu le cerem socoteală. Şi nu îi pedepsim. Drept. Raţional. Moral. Aşa că vor continuă să ne asasineze. În serie. În masă. Iar Statul, care ar trebui să ne apere, va găsi, iar, căi să nu vadă asasinii. Sau, dacă îi vede, să uite. Că ne asasinează. Ca orice Stat Asasin.

Nu crede. Nici cu Miliţia.

E imposibil să nu fi ştiut. Chiar dacă spun că n-au ştiut. Iar noi, prea proşti fiind, îi credem. Şi ni se face milă. Şi îi iertăm. Nu? Creştineşte, chiar. Că vin, inevitabil, şi cu Biblia. N-au cum să nu vină. Cum intră în rahat, fuga la Dumnezeu. “Vedeţi? Scrie clar: «Să nu ucizi.» Punct. Condamnare la moarte? Nici Dumnezeu nu vă dă voie. Şi, oricum, nu vă dă voie UE. Ideea e depăşită. Primitivă. Barbară. Exclus.” Nu?

E simplu, dar greu. Simplu de înţeles ce au făcut. Greu, însă, de crezut că e adevărat ce au făcut. Pentru mulţi, imposibil de crezut. De-aia şi reuşesc să facă tot ce fac, alde Hexi Pharma şi Statul care îi patronează: fiindcă nu vă vine să credeţi că sînt ce sînt. Asasini plătiţi. N-au făcut-o pe gratis. Ci pe bani. Grămezi de bani. Asasinat înseamnă omor cu premeditare şi cu rea intenţie. Au premeditat. S-au adunat undeva, într-o cameră, la o masă, şi au hotărît să dilueze dezinfectanţii medicali. Cu bună intenţie? Sigur că nu. Ştiau că fac rău. Ştiau că vor omorî oameni. De unde ştim că ştiau? E simplu, extrem de simplu: fiindcă au minţit.

Dacă nu ştiau că fac rău, puneau pe etichete concentraţia reală. “Uitaţi, i-am diluat, dar n-are nimic. Nu trebuie concentraţii mai mari. Merge şi cu concentraţii mici. Extrem de mici. De fapt, aşa merge cel mai bine. Ce ziceţi? Că e o cretinie? Altceva aţi învăţat la facultate? Inclusiv din manuale străine, de prestigiu? Păi vedeţi? Tocmai asta e: străinii ne iau de proşti! Sînt lacomi. Prea lacomi! Bagă concentraţii mari doar ca să jupoaie poporul nostru de bani, cu marfă scumpă. Dar noi sîntem deştepţi. Cei mai deştepţi. Şi patrioţi. Cei mai patrioţi. Genii, ce mai! Nu, ce vă vindem noi nu e poşircă asasină, e sănătate curată. Viaţă, tată!!! VIAŢĂ!!! Hai, luaţi cu încredere.”

Da’ mă-ta?

Numai că n-au pus concentraţiile reale. Au pus concentraţii fictive. Cele recunoscute pe plan internaţional. Exact cît trebuie de mari ca să apere bolnavii de infecţii. Ştiau. Dar au hotărît să mintă. Cu cele mai rele intenţii cu putinţă. Sigur, rele pentru noi. Pentru ei, cele mai bune. Cele mai bune ţoale, cele mai bune maşini, cele mai bune hoteluri, cele mai bune orice. “Bă, da’ o să înceapă să moară viermii ăia. Cum facem atunci?” Chiar. Cum? “Sînteţi idioţi, sau ce? Deja mor pe capete de la infecţii, în mizeriile alea de spitale. Ei, şi-o să moară mai mulţi. Aranjăm şi statisticile, cum am aranjat şi controalele de calitate. Mare rahat! De parcă n-ar mai lua nimeni şpăgi!” Normal. “Băă, da’ dacă se îmbolnăveşte mama?”

Chiar. Dacă se îmbolnăveşte mă-ta, tac-tu, copilu’? “E clar, sînteţi oligofreni. Păi din mormanele de bani pe care le facem, nu-ţi ajunge, bă, să-i duci, în morţii mă-sii, la Viena, la Paris, la Londra, la New York? În morţii mă-sii!” “Drumul cu avionul durează, dacă e o urgenţă, ceva?” “Dacă e o urgenţă, ceva, ia-ţi dreaqu’ casă acolo, ţine-i acolo şi nu mă mai f… la icre. Ce, n-ai bani?” “Ei, normal că am.” Pam, pam! Asasini, patronaţi de un Stat Asasin. Ştiau exact ce fac. Cu premeditare şi intenţie monstruos de rea. Ne-au condamnat la moarte, pe toţi. Nu conta cîţi vor muri din prima şi cîţi vor scăpa, o vreme. Nu-i interesa aspectul. Normaaal. Monştri imparţiali.

Dar nu sînt toţi aşa, ce Dumnezeu! La firmele producătoare, la spitale, la Agenţii, la Guvern, la Servicii, la Procuratură, nu sînt toţi asasini! Corect. Atunci, să nu mai tacă. Să nu mai pretindă că n-au văzut, că n-au ştiut. Să spună. Adevărul. Dacă nu sînt asasini. Dar unii sînt. Iar celorlalţi le e frică. Gen inclusiv de moarte. Tocmai fiindcă asasinilor nu le e frică. De moarte. Care moarte? Aia cu care nu-i poate pedepsi Justiţia? Statul de drept? He, he. Dreptul cui? Statul cui? Justiţia cui? Deci ciocu’ mic şi joc de glezne, că nu se ştie… Dacă vă calcă tramvaiul în lift? Că mare lucru n-ar fi.

Crăpaţi, ba, că oricum crăpaţi!

Dacă nu credeţi că monştrii există, dacă ezitaţi încă, atunci poate n-aţi înţeles exact în ce constă crima lor. Oroarea pe care au comis-o. Iată: dacă în flacoane puneau apă chioară, nu dezinfectanţi diluaţi, era incomparabil mai bine! Sînt bacterii si virusuri care mor la contactul cu apa chioară. Pur şi simplu, se umflă cu apă chioară pînă crapă. Iar apa chioară îi poate îndepărta mecanic. Evident, cei mai mulţi patogeni nu sînt deranjaţi deloc de apa chioară. Numai că există un echilibru între patogeni. În mod natural, cei mai periculoşi, cei mai nenorociţi, sînt puţini. Îi ţin în frîu ceilalţi, mai pămpălăi. Cu toţii concurează pe acelaşi teritoriu, pentru aceeaşi păpică. Apa chioară nu strică proporţia. Dezinfectanţii diluaţi, da. O modifică în mod catastrofal. Mai exact: criminal. Iar crima e în serie, şi în masă.

Dezinfectanţii diluaţi omoară, totuşi, nişte patogeni. Pe cei slabi. Pămpălăii mor şi lasă câmp liber nenorociţilor, care se înmulţesc masiv. Balanţa basculează, dezastruos, în favoarea celor mai ucigătoare exemplare. Totodată, dezinfectanţii diluaţi îi întăresc pe nenorociţi: sînt prea slabi ca să-i omoare, dar sînt suficient de tari ca să le declanşeze mecanismele de adaptare. Rezultă noi generaţii de agenţi infecţioşi extrem de nocivi şi de rezistenţi. Pămpălăii dispar şi rămîn doar nenorociţii cei mai nenorociţi. Unii sînt imposibil de distrus. Iar dacă pacientul se infectează, nu există tratament. ABSOLUT NICI UN TRATAMENT. Şi în fine…

O nouă peliculă românească de succes

Dezinfectanţii diluaţi formează o peliculă pe suprafeţele şterse – de la podele, pereţi şi chiuvete, la aparatură şi instrumentar medical. Pelicula reţine agenţii infecţioşi. Cît să le dea şanse maxime să se se răspîndească – şanse pe care nu le-aveau fără dezinfectanţii diluaţi. Apa chioară nu forma pelicula protectoare pentru patogeni. Apa chioară nu declanşa mecanismele de rezistenţă. Apa chioară nu înclina balanţa în favoarea celor mai periculoase tulpini. Apa chioară nu selecţiona, artificial, agenţi infecţioşi care pot fi de neoprit. Evident, apa chioară n-ar fi rezolvat mai nimic. Dar n-ar fi făcut răul cumplit declanşat prin dezinfectanţi diluaţi. Sau prin dezinfectanţi din străinătate, absolut ineficienţi, cumpăraţi în cadrul aceleiaşi mascarade criminale, cu aceleaşi consecinţe ca şi în cazul produselor Hexi Pharma.

Rezultat: enorm de multe morţi inutile. Mii de asasinate. Căci bolnavii aceia, omorîţi de infecţii intraspitaliceşti, au fost asasinaţi. În serie. Şi în masă. Urmează alte asasinate. Patogenii rezistenţi îşi fac cuib peste tot, în tencuială, în canalele de cabluri, în zidărie. Sînt foarte greu de eliminat. Uneori, imposibil. Ar trebui dărîmată clădirea. Dar, vedeţi, problema nu se rezumă la spitale. Patogenii mortali, nou selecţionaţi, sînt luaţi, involuntar, de personal, de bolnavii externaţi, de vizitatori, pe haine, pe mîini, pe piele, pe orice, şi răspîndiţi pretutindeni. Oriunde ajung purtătorii, şi în ţară, şi în străinătate. Chiar şi cei sănătoşi-tun riscă să se infecteze după o banală viroză care le slăbeşte imunitate, sau după un accident cu sîngerare. Nu mai vorbim de cei şubreziţi de boli cronice. E o sinistră loterie a morţii. Spitalele româneşti au ajuns, efectiv, uzine de arme biologice. Oricine, oricînd, oriunde se poate întîlni cu moartea. Poate scapă. Poate nu. Eu am scăpat. Bolnavul operat în sala de alături a luat un clostridium. După o lună, rămînea internat, în ghearele infecţiei.

Found in translation

Efectiv, ne-au condamnat pe toţi la moarte. Sigur, nu deodată, ci pe rînd. E marfă pentru toată lumea!!! Şi-atunci? Monştri ce pedeapsă merită? Condamnare la viaţă? Toată în puşcărie, dar viaţă? “Da, da! Exact! De altfel, scrie şi în Biblie, nu doar în legislaţia UE.” Tocmai, că nu. Nu scrie deloc aşa. Dar deloc. Greşiţi fundamental. Consultaţi ediţiile mai recente, în limba engleză. Veţi constată că, în Cele Zece Porunci, nu scrie: “You shall not kill”. Ci altfel. “You shall not murder.” Murder. Crimă, asasinat. “Să nu asasinezi.” A fost o serioasă problemă de traducere, pe care anglofonii au îndreptat-o, însă, prin raportare la sursele cele mai vechi, în ebraică. Problema s-ar tranşa uşor şi la noi, dacă “a omorî” şi “a ucide” n-ar fi sinonime.

În ce priveşte pedeapsa pentru asasinat pe care trebuie să o dea Justia, şi DOAR Justiţia, Biblia e fără echivoc: moartea. Păcat capital, pedeapsă capitală. Iar Biblia, oricît se mint unii că n-ar fi aşa, e baza Legii în Occident. Adică în Civilizaţie. Faptul că prea mulţi au întors spatele Moralei Absolute din scriptura creştină, unica raţională, îmbrăţişînd relativismul moral, n-a dus decît la catastrofe. Adevărul acesta e pretutindeni în jur. Îl puteţi rata numai dacă doriţi. “Totuşi… Asasini? Arme biologice? Tabloidism ieftin! Cine ştie care-i adevărul?”

Care anume? Acela că se moare inutil în spitale, de la infecţii foarte grave, care nu apar din senin, ci doar prin acte criminale? “Dar dacă apar din senin?” Desigur. Pe vremea lui Mincu, în cazul Calinciuc, fetiţa îmbolnavită după naştere cu HIV-SIDA, cu mama perfect sănătoasă, mafia în alb a negat, în mod dezgustător, că ar fi fost infectare din culpă medicală. Sugerînd că poate copilul a luat SIDA din aer! “În fond, de ce nu? Nu?” Mda. Conform relativismului moral, “nu există adevăr absolut, adevărul e doar relativ.” Dacă vă concentraţi un pic pe acest enunţ fondator, care a generat, integral, dezastrul în care supravieţuim, veţi realiza, destul de uşor, că e o cretinie totală. Absolută. Dar, cum spuneam la început, e strict o chestiune de dorinţă individuală. O aveţi? Poate n-ar strica. Sigur că adevărul absolut există şi poate fi cunoscut. Concret: asasinii există şi pot fi identificaţi. Toţi. Lucrurile au ajuns oribil de departe. Catastrofa trebuie oprită. Cu pedeapsa cuvenită. În situaţii excepţionale, legile capătă şi excepţii. În cazul acesta, ar fi obligatoriu.

dezinfectanti spital

Diluare si suprasaturare

Imediat după dispariția lui Dan Condrea, piața media românească a fost invadată cu știri. Sau ”știri”. Știm că natura are oroare de vid și-l umple, dar natura umană a dus la suprasaturarea fenomenului. Nu se întîmplă numai la noi, nu e o noutate, mai ales în asemenea situație.

Și întrebări, singurele firești, într-o asemenea situație. Era chiar culmea să nu existe întrebări într-un asemenea moment. Eu am două. Care îmi zdruncină încrederea că ar fi fost un accident. În favoarea căruia sînt destule elemente, printre care: mașina în care ar fi murit, starea depresivă despre care vorbesc mai mulți apropiați, chiar ce li se va spune mai devreme sau mai tîrziu copiilor. Nu, tata nu s-a sinucis, a murit în accident de mașină.

Întrebările, acum:

1) Cum se face că nu există nici un fir de sînge la locul accidentului? Nu-i vorba că nu l-am văzut eu, că nu e  vizibil în nici o înregistrare difuzată – cel puțin pînă acum – dar este și declarația martorei care a ajuns la fața locului imediat după impact. (Martorul a mai spus că Dan Condrea nu era urmărit de nimeni, căci nu mai era nimeni pe șosea și că nu a văzut sânge.)

2) La IML, reconstituirea feței a durat 3 ore. Ei bine, nevastă-sa ori ce-i era asta a doua, l-a recunoscut după lobii urechilor si două alunițe. Două alunițe, la locul lor după trei ore de reconstrucție facială! Ce miracol! Chiar așa?!

”Cutia craniană era făcută bucăți, iar din figura victimei nu se mai înțelegea nimic. Era, practic, de nerecunoscut. Un personaj fără chip. De aceea, timp de trei ore, specialiștii în medicină legală au cusut la fața omului de afaceri. I-au reconstruit-o cu migală și i-au redat figura pentru a putea fi identificat”, au adăugat aceleași surse judiciare. Abia atunci, când trupul soțul ei fusese refăcut complet, Uliana Ochinciuc a fost primită în sala de autopsii și rugată să ducă la bun sfârșit procedura de identificare. Fără să ezite, ea a spus că cel întins pe masă și acoperit doar cu un cearșaf este soțul ei, Dan Condrea. Lobii urechilor bărbatului și două alunițe de pe obrazul drept al acestuia ar fi ajutat-o.Libertatea

Aveți mai jos o fotografie cu Dan Condrea. Acele două mici excrescențe de pe obrazul drept să fie alunițele? Și atît de bună reconstituirea încît să poată fi recunoscut după ele? Tocmai mi-am dat seama că eu nu aș putea identifica pe nimeni după lobii urechilor. Ca să nu mai spunem cum sună fraza ”I-au reconstruit-o cu migală și i-au redat figura pentru a putea fi identificat.”

Mai sînt două aspecte asupra cărora m-am oprit. Ambele legate de femei.

Prima soție, ori unica soție, nici acum nu se știe sigur dacă a fost căsătorit legal cu a doua. Există fotografii de la o nuntă, din Republica Moldova, dar se pare că ceremonia de acolo nu a fost urmarea unui certificat de căsătorie. Revenind, primei soții, scriam mai devreme pe Facebook, cine i-a dat drept de vizitare a copilului fără însoțitor, a greșit amarnic. Sau nu i s-a mai făcut vreo evaluare de mult. În cheia asta citiți declarația că dacă mai rămînea cu ea, nu murea. Am aflat ulterior că nu avea drept de vizitare a copilului decît în prezența bunicii. S-a mai vehiculat în presă și o sumă, 3000 de euro pe lună, pe care ar fi avut-o de plătit fostului soț, sumă care mi se pare colosală pentru un medic de familie, cum este ea.

Femeia este cel puțin tulburată, după ce spune. Așa că prezența pînă la epuizarea fizică reclamată într-un platou de televiziune mi se pare de neconceput, iar cele spuse luate cu rezervă maximă. Deși nu este deloc onorabil, ba dimpotrivă, să inviți pe cineva în emisiune, să o lași să vorbească, iar după ce pleacă să întrebi ceilalți invitați rămași dacă sau cît cred din ce-a spus. Ai chemat-o la evaluare, cumva?! Și un ”amănunt”, copilul. Femeia declară că nu și-a mai văzut fetița de duminică, ceea ce e de-a dreptul halucinant, în situația asta. Unde e copilul? La ea și a fost ocupată să spună peste tot ce știe – vorba vine – despre el, la el, unde e copilul? Copilul, o fetiță de zece ani, care acum mai bine de o săptămînă întreba ce o fi pățit tatăl de nu apare. Acum, nu mai știe nici de mamă.

Despre cealaltă femeie mi se pare suficient acum, cel puțin, pe lîngă linkul de mai sus, să vă redau ce scria Cătălin Tolontan în 5 mai curent:

Amenințări cu rackeți
„După ce a venit Uliana de la Chișinău, chiar nu mai suflă nimeni în firmă! Unul dintre oameni a vrut să reclame ceva la autorități și i s-a spus, calm, că Uliana știe niște rackeți care pentru 5.000 de dolari…”.

Uliana a apărut în firmă cu o verișoară, doi frați gemeni, toți angajați între timp, și cu promisiunea că aduce, dacă e nevoie, și pe amicii pastilați. Nimeni nu s-a îndoit de cuvântul ei și n-au mai existat discuții.

”Hexi Pharma e o firmă care a văzut scene de violență în existența ei. Condrea nu glumește”angajat al grupului Hexi

Unul dintre planurile lui Condrea e să capete cetățenie din Republica Moldova. Deocamdată însă, planul s-a amânat.

Și Emilia Șercan, pe Facebook, în 6 mai 2016:

Uliana Ochinciuc este asociat minoritar la Hexi Pharma Co. SRL, cu un procent de 6,25%. Restul partilor sociale sunt detinute de Dan Alexandru Condrea. Firma are anual zeci, poate chiar sute de contracte cu spitale de stat. Aceste contracte au facut ca firma sa aiba in 2013 un profit de 7,8 milioane de lei, iar in 2014 un profit de 1,8 milioane de lei. Cifrele pentru 2015 nu sunt inca disponibile.

Uliana Ochinciuc este de profesie medic oftalmolog. Ea mai este asociata cu 20% parti sociale si in firma Hexi Med SRL (tot impreuna cu Dan Alexandru Condrea), firma care detine Clinica Medicala Hexi Med, aflata pe Bulevardul Octavian Goga, nr. 14, foarte aproape de ‪#‎Colectiv‬. Uliana figureaza ca angajata la Clinica Hexi Med ca medic oftalmolog.

Cu toate ca este femeie de afaceri de succes si lucreaza ca medic oftalmolog in propria-i clinica, Uliana s-a angajat in cursul anului trecut la Spitalul Militar Central, unul dintre cele mai bune spitale din tara, la Cabinetul oftalmologic din Ambulatoriu. Inainte ca Uliana sa se angajeze la Spitalul Militar Central, in schema de personal la cabinetul oftalmologic din Ambulatoriu era prevazut un singur post.

Ca sa i se faca loc Ulianei, un post care era destinat personalului militar a fost transformat in unul pentru personal contractual civil, iar apoi a fost atribuit cabinetului oftalmologic din Ambulatorul Spitalului Militar. Sursele mele sustin ca cel care a semnat toate aceste permutari de posturi si care a semnat si validarea concursului este generalul Catalin Zisu, amicul lui Gabriel Oprea, academician in Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale si cel care are in subordinea sa intreg sistemul medical militar.

Spitalul Militar Central a avut in ultimii ani o serie importanta de contracte cu Hexi Pharma Co, pentru achizitii de dezinfectanti. Toate contractele pe care le-am vazut eu in diagonala pe e-licitatie.ro au fost atribuite prin incredintare directa, selectie de oferte sau negociere. Nicio licitatie. Valoarea pe care am calculat-o rapid pentru cele cateva contracte pe care le-am vazut se ridica la doua milioane de lei.

Concluziile pe repede inainte sunt urmatoarele:
1. Daca dupa angajarea Ulianei Ochinciuc la Spitalul Militar Central s-a incheiat fie si un singur contract de livrare de dezinfectanti sau alte produse cu Hexi Pharma Co, vorbim despre un urias conflict de interese. Am facut solicitare Ministerului Apararii, care sper sa raspunda rapid.

2. Daca esti femeie de afaceri de succes si lucrezi deja la propria ta clinica medicala, de ce ti-ai dori sa lucrezi si la stat?

Și mai există o femeie, Flori Dinu, despre care puteți afla amănunte despre cum ”lucra” de aici, tot din dezvăluirile lui Tolontan.

Asta pentru a avea, cît de cît, imaginea unei lumi tenebroase și sordide, cu racheți, moldovence, offshore-uri și bani, mulți bani, o lume posibil a corupției transfrontaliere, despre care, după acest caz, nu ne mai rămîne decît să ne întrebăm: mai sînteți, mă, mulți așa?

dan condrea

(foto: AP/ Andreea Alexandru)

 

Un gest de sanitatie absolut necesar

Toate scenariile, toate ipotezele, toate suspiciunile referitoare la moartea lui Condrea sînt absolut firești acum. E o tensiune a momentului, tensiune care a atins o culme paroxistică, tensiune care trebuie să se reverse și să se dilueze. Nu e absolut nimic blamabil aici.

Sînt persoane care încă mai cred că Băsescu a lovit un copil la Ploiești, că americanii au dat singuri jos Turnurile Gemene, că niciodată nu s-a asenelizat, de exemplu. Abia aici avem o problemă, în funcție de procentul din populație care mai crede încă așa ceva.

Ce se întîmplă acum este rezultatul firesc nu numai al situației în sine, al accidentului, ci al stării de spirit induse populației de aproape doi ani. Toate poveștile cu acoperiți, cu descoperiți, cu serviciile care sînt peste tot, care fac și desfac, cu justiția care favorizează pe unul și îl persecută pe altul, cu toate conspirațiile posibile și imposibile nu puteau avea alt rezultat. Este, repet, normal, cît se poate de normal. Asta alimentînd, de fapt, firea umană care caută răspunsuri plauzibile. Nimic altceva decît răspunsuri credibile.

Ce nu este și nici nu va fi vreodată normal este întreținerea acestei stări de fapt, perpetuarea ei, astfel. Bancurile, poantele, glumele au rostul lor și sînt pe deplin justificate la momentul săvîrșirii unui fapt, al întîmplării în sine, dar sub nici o formă mai tîrziu. Starea de depresie permanentă indusă populației, conspiratita cronicizată, sila de tot ce se întîmplă duc, în final, la slăbirea încrederii în instituțiile statului. Și aici e pericolul cel mai mare. Fără încredere în instituțiile statului ne tîrîm, nu mergem, indiferent de direcție. Fără această încredere sîntem vulnerabili la maximum, ceea ce convine de minune unora sau altora, în nici un caz prieteni.

Orice instituție este formată din oameni, iar oamenii pot greși. E un adevăr incontestabil, dar instituția nu este suma greșelilor, ci suma realizărilor ei. Cu cît realizările sînt mai multe, mai numeroase, mai importante în economia spațiului în care se desfășoară, cu atît instituția însăși capătă vigoare și greșelile pot fi înlăturate mai ușor. Exacerbarea greșelilor e nu numai păguboasă, cît nerealistă. E semn de boală societală.

Să plecăm de la această premisă și în cazul Condrea. E un gest de sanitație absolut necesar. Adevărul iese, mai devreme sau mai tîrziu, la suprafață. Să ne lăsăm spaimele, fricile, depresiile personale în spațiul destinat lor, cel personal, și să încercăm măcar să avem – cu rezervele de rigoare, dar prudent afișate – încredere în instituțiile statului. Pentru sănătatea noastră mintală.

sanitatie

(Foto: pressalert.ro)

Moartea domnului Condrea

Cristian Mungiu a luat premiul pentru regie, ex-aequo, la Cannes. Pentru filmul ”Bacalaureat”.

Acum rulează ”Moartea domnului Condrea” pe toate canalele de televiziune din țară.

În apropierea Bucureștiului s-a găsit o mașină. Pe un drum absolut drept, fără nici o urmă de frînare, o mașină făcută bucăți, adunată din bucăți, izbită de un copac de pe marginea drumului. Copacul, mai rezistent, a supraviețuit. Camere de filmare nu există în zonă. Doar un biciclist, martor. Se pare că sînt doi. Martori.

Ca urmare, se vor pune garduri de protecție pe toate drumurile țării. Și camere de supraveghere, mă atenționează, pe Facebook, Bogdan  Glăvan.

Nici marca mașinii nu am auzit-o încă. Dar era a lu ta-su, mă!
În afara ei a fost găsită o persoană cu leziuni incompatibile cu viața, extrem de grave.
Nu a fost nevoie de descarcerare.

La IML, cadavrul a fost declarat într-o stare prea avansată de descompunere pentru a mai fi analizat. Și cum spune David Augustin, tot pe Facebook, ”Maine dimineata cand deschidem presa o sa aflam ca deja a fost incinerat conform traditiei familiei sale.”

Lîngă mașină s-au găsit actele. Nici un bilet de sinucigaș. Atenție să nu fie găsite două!

L-a recunoscut nevasta, de care divorțase acum trei ani. După haine, se prefigurează o sinucidere din amor.

Va urma testul ADN. Dacă vor mai avea din ce.

Și acum gata cu scenarita, premiile la Cannes tocmai ce s-au acordat. Atenție ca nu cumva să cadă guvernul Cioloș. Asta e foarte serioasă!

condrea

 (Foto: click.ro)

Coruptia sinucide

Când am postat zilele trecute ceva* despre Dan Condrea (Dumnezeu să-l ierte) si am spus ca intre el si Hitler nu e nicio deosebire, ca sunt facuti din aceeasi plamadeala, ca sunt doi necrofili cu destine intersanjabile, lumea nu s-a inghesuit cu like-urile. Comentariile la postarea respectiva gravitau in jurul ideii de coruptie, lacomie, ingoranta, delasare si alte – sa le spunem – scuze. Chestia asta m-a pus pe ganduri. Cred ca familiarizarea cu practica indelungata a coruptiei ne-a facut pe noi romanii extrem de toleranti la ideea de coruptie. Suntem aproape incapabili sa ne indignam sincer in fata coruptilor (dosare penale ale politicienilor, doctorate plagiate ale unor oameni iubiti si votati de tot poporul etc.). Cand mergem la spital sau avem de-a face cu vreun hop administrativ, dam noi insine spaga. Pe de alta parte exista oameni inteligenti si cultivati care sunt obsedati cu ideea asta de coruptie, asa ca pun semnul egal intre coruptie si rau. Orice alta specie a raului e nesemnificativa prin comparatie cu asta. Si limitele astea de perceptie si interpretare a raului sunt tot un rezultat al expunerii indelungate la practica coruptiei.

Si ca sa inchei cu ce am inceput, pana la urma si Hitler s-a sinucis.

*”Care este diferenta dintre Hitler si Dan Condrea? Gravitatea consecintelor ticalosiei lor? N-as zice. Sunt doi necrofili, cu destine intersanjabile.”

masina

What Goes Around Comes Around

A couple of weeks ago I bought my first pair of leather pants in 17 years. Behind the curtain in the changing room, I felt strange, almost like I was tricking myself into believing I am not ridiculous.

By the time I am 50 I will probably be looking for my very last pair of leather pants.

And my daughter will buy her first.

It is unlikely I will see her wearing her second pair.

The circularity of fashion is some kind of tactical, delicate approach to two of the women’s most pressing questions: „What am I going to wear today?” and „Is my body still good enough to successfully meet my growingly complicated requirements for graceful living?

When you wear that denim shirt you used to love in high school it is like you are trying to resume your position in the whole universand the role you play in your own life project.

Sadly, by wearing that denim shirt that became fashionable again you cannot quite get the consistent look you want. However, the trying alone is enough to make you feel strangely connected to the present world; yet hopelessly disconnected.

There are no fashion choices that are not in accordance with an internal drive. All fashion choices actually try to fulfil a real or an imaginary agenda.

After all, you do mix fashion edicts with existential choices. You have this instinct for blurring the distinctions between the first and the second, so that you will not get too affected by these two terrible antipodal threats: the lack of meaningful progress in your existence and the excess of structure and predictability of fashion. Very few of us women know how to control such de-phasing without erasing it.

All in all, you get to wear the same trendy piece of clothing at least three times in your lifetime. Then you just stop being trendy because you either stop caring to adjust to the new spring collection, or because, well, you die.

You’re too young. Then you’re too old. And in between, you think you’re being fashionable 🙂

fashion

(Foto: ro.pinterest.com)

Presedintele Bande Dessinée

Bande dessinée, ori BD, asta este. Ieri după un an și jumătate de exercitare a mandatului, a dat măsura a ce poate:

”În momentul în care primim informări, le citim și ne considerăm informați.”

Din ce fund de țară poate veni așa ceva, din ce minte poate gura pronunța așa ceva și, mai presus de orice, de ce ne luăm de popor, cînd ăsta este nivelul la cel mai înalt palier al politicii românești?

Cum să învinuiești poporul cînd la conducerea statului se află așa ceva? Cum să învinuiești oamenii aceia care au stat, în turul II al alegerilor prezidențiale, în frig, vînt și ploaie, în condiții inumane, cîte o jumătate de zi, ca să-l voteze? Cît de mare trebuie să fi fost pericolul Ponta pentru ca o asemenea mobilizare de forțe să aibă loc!

Și totuși, cînd de mai bine de o lună, în țară sînt cele mai aprinse discuții despre una – din ce se pare – din cele mai grave situații cu care ne confruntăm de zece ani, la nivel de populație, sănătatea, tu spui așa ceva?!

Ei da, spui. Și spunînd asta, ai dat și răspunsul domnului Liiceanu, care considera că nu ne-am implicat destul în treburile cetățenești. Și că sîntem toți vinovați pentru asta. Nu! Ne-am informat, prin diverse canale mass media, am aflat și ne-am considerat informați. Asta este. Răspuns mai bun nici că putea obține cineva.

Ce-am făcut după ce ne-am informat? Ce mai contează?! Uraaa, sîntem informați! Visul nostru ăsta a fost, să fim informați. Acum poate fiecare să-și vadă de treabă. Ca și pînă acum.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/UtopiaGrup/videos/1007619439315732/” mbottom=”50″]

klaus iohannis

(Foto: secundatv.ro)

Denise Rifai, vedeta localelor

Era deja cunoscută prin celebrele ”nu s-a dovedit că erau musulmani în spatele Al Qaida” și ”putea fi prevenit acest cutremur?”, dar nimeni nu-și închipuia că poate ajunge la performanțele din această campanie electorală.

Avînd în vedere antecedentul, propun ca temă de campanie: cum să prevenim cutremurele?

Și acum:

1. Sloganul plagiat sau cum se ceartă fetele.

2. Șinele de tramvai sînt murdare. (Postat de Vlad Petreanu)

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/vlad.petreanu/videos/vb.680774298/10154119515939299/?type=2&theater” mbottom=”50″]

3. ”Domnule Nazare, ce slogan e ăsta?” (Postat de Ionuț Cristache)

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/ionut.cristache.1/videos/vb.100000750884129/1052764648091888/?type=2&theater” mbottom=”50″]

4. Piesa de rezistență de pînă acum, ”ce este acela un document?”. (Postat de Ionuț Cristache)

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/ionut.cristache.1/videos/vb.100000750884129/1052715781430108/?type=2&theater” mbottom=”50″]

Va urma, cu siguranță va mai urma.

Și a mai urmat.

5. Cîte CET-uri are Bucureștiul și de ce nu mai circulă tramvaiul 101? (Publicat de Vali Petcu)

”Și legat de tramvaie… În piața Bucur Obor se află această fîntînă.”

(sursa: refresh.ro)

denise rifai

 

Comunismul. Ce sa facem cu el.

Comunismul este o idee bună, dar prost aplicată. Comunismul are conducători proști și populiști. Numai conducători proști și populiști. Comunismul are dușmani peste tot. Masoneria, capitalismul rău – că bun nu există – și feroce, grupul Bilderberg, corporațiile, sistemul financiar mondial, rîul, ramul la nevoie se unesc pentru a distruge acest minunat sistem politic.

Noi nu îl merităm. Noi nu înțelegem binefacerile lui, noi nu vrem egalitate, noi nu avem idealurile lui mărețe, noi vrem piață liberă, să ne zbatem pentru traiul zilnic, nu să ni se dea, sîntem obscuri și recalcitranți, retrograzi uneori, vrem proprietate privată, concurență și domnia legii, vrem să trăim liberi și după cum ne duce capul, vrem legi cît mai clare și stat cît mai puțin.

Și atunci de ce nu punem noi comunismul ăsta undeva, pentru vremuri mai bune și condiții în care să se desfășoare plenar? Legat cu șapte sigilii, promitem să nu ne atingem de el, să-l păstrăm proaspăt și nealterat de vreun atom de capitalism, pur și nevinovat, așa cum l-au făcut mama și tatăl lui, Marx, Engels și Lenin, în vecii vecilor, amin!

lenin

(Foto: emlii.com)