Allahuakbarita, o noua boala psihica

Allahuakbarita este pe cale de a deveni o nouă boală psihică. Se manifestă prin depresie bruscă – aparent – și puternică, mergînd pînă la cazuri de suicid în locuri publice. Exclusiv in locuri publice, aceasta fiind una din constantele bolii. Cînd pacientul a ajuns la apogeul bolii, și toate celelalte condiții au fost întrunite, el se detonează, împușcă sau omoară cu cuțitul – ori maceta, depinde de posibilități – în locuri aglomerate. Cu cît mai multe victime, cu atît mai bine pentru el. În cer, îl așteaptă virginele promise.

Boala se manifestă preponderent în anumite zone ale globului și afectează toate categoriile de vîrstă, cu predilecție fiind afectați bărbații între 19 și 25 de ani. Allahuakbarita a fost sesizată și la copii și femei, în grup și individual, de unde și concluzia puternicei capacități de contagiune. De asemenea, manifestări puternice ale bolii s-au observat la pacienți care, inițial, nu au trăit în condiții specifice de manifestare, dar au luat, într-un fel sau altul, contact cu cei afectați de boală.

Cauzele bolii sînt în curs de cercetare, cu fiecare nou caz apărînd și elemente de noutate. Lipsa unui cămin stabil în copilărie, nemulțumirea față de condițiile de trai, ori dimpotrivă, presiunea familiei pentru studii înalte, absolvite cu brio, dar, mai ales, lipsa bomboanei din copilărie, aceea pe care a vrut-o, dar nu i-a putut fi sau nu s-a vrut a-i fi oferită, pot fi cîteva cauze ale bolii. Practic, tot spectrul cauzalității bolilor psihiatrice se regăsește aici, așa că nu e cazul să le înșirăm.

Aria de răspîndire devine din ce în ce mai mare, cu cît posibilii transmițători de boală se infiltrează în comunități diverse, de preferință germane și suedeze. Cum pacienții sînt, la prima – chiar și a doua, a treia generație chiar – vedere tineri, sănătoși, dornici de muncă și de viață, inclusiv de relații sexuale cu persoane al căror accept nu-l solicită, oricine poate fi afectat de boală, fără ca aceasta să dea cea mai mică urmă de bănuială. Nici măcar familiei, dacă au, ori anturajului, dacă acesta există.

Allahuakbarita este pe nedrept considerată încă o boală rușinoasă, de unde și încercarea de ascundere a fenomenului, de cîte ori el devine vizibil. Cum s-a întîmplat ieri, de exemplu, în gara din Munchen, unde un pacient a atacat absolut subit, cu un cuțit, mai multe persoane care nu-i făcuseră nimic. Declanșarea bolii a făcut ca CNN să nu precizeze strigătul care marchează vîrful crizei, la fel cum, de altfel, s-a încercat cenzurarea jocului de copii mari, taharrush gamea, practicat într-un mod absolut nevinovat în noaptea anului nou, la Koln și în alte localități ale Europei. Unele, mai pudice din fire, nici nu l-au raportat autorităților, tratîndu-l fără să știe, în acest mod, cît se poate de corect. Politic.

Pînă cînd cercetătorii se vor pune de acord în privința întregului ansamblu de cauze și condiții, asupra factorilor determinanți, a celor de risc, a complexului de reacții ale organismului supus agentului cauzator, și pînă la includerea în DSM a bolii, foarte important de precizat este că aceasta nu are absolut nimic de-a face cu islamul, o religie a păcii, armoniei și bunei înțelegeri între oameni. O dovedește chiar noul primar ales al Londrei, Sadiq Khan.

PS: După cum se poate observa din fotografie, numai la lungimea mînecilor ar mai fi ceva de modificat.

musulman

(Foto: forums.marokko.nl)

Primii zece ani in UE

Amintiți-vă România aflată, după comunism, la porțile Uniunii Europene. Cozile la vize și absența libertății de mișcare pe piața internă a muncii. Mobilitatea academică aproape de zero. Taxele suplimentare pe produsele importate. Sentimentul general că, trecând granițele, treceam dintr-o lume într-alta.

De aproape 10 ani, suntem membri ai Uniunii Europene. Am primit fonduri nerambursabile cu care s-au făcut drumuri, s-au reparat școli, s-au perfecționat multe categorii profesionale, au fost restaurate sute de obiective patrimoniale. Studenții noștri au intrat în rutina schimburilor universitare. Ne facem vacanțele unde dorim, călătorind cu buletinul. Milioane de români și-au găsit joburi (inevitabil mai bine plătite) în toate statele-membre.

Ce ne-a dezamăgit trebuie căutat mai curând în ograda noastră, unde atâtea nu merg cum se cuvine. Europa e într-un moment mai dificil: criza migrației ilegale, criză financiară, fracturi interne în jurul marilor valori fondatoare.

Avem deci simultan datoria morală și interesul de a o sprijini pentru că, fără ea, am fi o frunză plimbată de vânturile istoriei într-o zonă geopolitică neclară. Nu trebuie să fim europeni doar de 9 mai, de Ziua Europei, ci mereu, spre binele nostru comun.

PS: Vedeți și ”9 mai, Ziua Europei. Ce a însemnat pentru România aderarea la UE. 20 de miliarde de euro primite ca ajutor de dezvoltare, 60 de miliarde de euro investiții străine. Vedeți aici originalul declarației Schuman.”

ue

(foto: dw.com)

Dreams

There must be so many cowards hiding behind their dreams!

A life full of dreams is just as full and just as empty as a newly freed hotel room: thousands and thousands of absences floating around, filling the corners, thrilling the bed sheets. Everyone‘s in there and no one‘s to be found.

“Never give up your dreams!” is a dangerous modern edict. And – as perplexing as it sounds – a humiliating ideology, an insult to our intelligence and adaptation abilities.

No, we cannot do anything. And no, not everything is possible. There is nothing positive about “positive thinking”, and the idiotically positive views on “personal growth” have made more losers than winners.

Optimism is not about ignoring the bad, but about acknowledging the slightest form of anything remotely good that comes your way. How can you detect it if you never pay attention to reality? And how can you pay attention (and respect) to what is yet to come if you are too busy refining our dreaming skills, building up on air?

A most beautiful dream is no more than a very absence. The more extensively dreamt, the more absent and pressing would become. Until it will swallow you in. And then, it will no longer be you working on a dream, it is going be the dream working on you, haunting your rooms, switching your lights off, sucking your powers, turning you into a zombie ready to throw out of the window for the sake of his master.

There’s no higher existential “savoir-faire” than managing your ideals; that is, knowing when and how to give up your dream for saving your reality. For a start, never check in a double room, if single. It will only double the absence. 🙂

dreams

(Foto: inpluvia.deviantart.com)

Refacerea si recuperarea. Lor.

Spuneam în articolul ”Doamne, pupați-aș mîinile că i-ai făcut proști. Sau poate nu.” că dacă după șase luni de la demisia din funcția de prim-ministru, Ponta revine ca președinte la deputați, asta este echivalentul – nici mai mult, nici mai puțin – unei avansări. De la numărul 4 în stat la numărul 3. Și că mișcarea este de o mîrșăvie fără seamăn, avînd în vedere că l-au protejat prin căderea de atunci a guvernului.

Asta au și făcut, îmi pare din ce în ce mai mult. (Sînt sigură, de fapt, las și eu o portiță de scăpare.) Pentru că astăzi, debutul campaniei electorale pentru alegerile locale a început sub semnul furiei. Furiei pe care orice om din țara asta, conștient de ceea ce se întîmplă, o simte la citirea investigațiilor lui Tolontan privind dezinfectanții folosiți de peste zece ani în spitale. De peste zece ani, să ne înțelegem, nu de ieri, de azi.

Pentru astăzi, s-a anunțat protest pe Facebook. Protest care se numește ‘Haideti sa facem ceva!’, moment din care am devenit curioasă ce anume vor să facă participanții. În afară de a da jos – asta face dinamica miscarilor stradale, oricum – pe cineva. Și dacă da, pe cine și de ce? Situația fiind veche de atîția ani, e răspunzător actualul guvern pentru ea? Sau e cazul să-i dam o șansă, poate o rezolvă? E drept că Ministrul Sănătății a greșit acum, că Institutul Oncologic din Cluj a avut contracte cu firma Hexi, cea incriminată în scandalul dezinfectanților diluați, dar e momentul demisiei sau nu?

Pentru că dacă reușesc să-l dea jos pe Achimaș, vor trece la Cioloș. Așa cum v-am mai spus, guvernul ăsta le stă în gît. Pentru ei și-a făcut treaba, acum, că vin alegerile, trebuie să plece. Să le organizeze ei. Și Ponta la Cameră, da.

Și știți de unde îmi dau seama întotdeauna că e în avantajul lor? Pentru că nu strigă nimeni PENTRU privatizarea sistemului medical. Cu asta a început sfîrșitul, în ianuarie 2012, manifestările pro-calafatiene – cu distrugerea centrulului Bucureștiului, printre altele – în fapt împotriva adoptării legii sănătății care prevedea intrarea și a altor operatori pe piața serviciilor de urgență.

Apoi am aflat, Craciun & comp participă activ la protestul de astăzi.  Aș vrea să știu cînd NU mai participă. Putea fi un protest al oamenilor sătui de nenorocirea din sistemul medical, dar prezența grupului activ încă de la începutul anului 2012 în piață, la orice manifestare îi avantajează, este destul pentru a ști de ce sînt acolo. Pentru impunerea propriei agende, aceea care coincide cu a PSD, poate și PNL. Dragostea dintîi nu se uită niciodată.

Guvernul Cioloș, mai abil sau mai puțin, trebuie să rămînă. E singura noastră garanție, în momentul de față, împotriva agresiunii interne și externe. Care agresiune externă? Cea despre care se va vorbi la summitul NATO de la Varșovia, din vara acestui an. De ce e singura garanție? Uitați-vă la președinte numai. Da, de asta.

UPDATE: în timp ce scriam articolul acesta, a murit un fotbalist de la Dinamo, pe teren. A căzut și a murit. După ce a fost luat de o ambulanță și dus la spital. Ambulanța nu avea echipament de resuscitare. Ăsta-i statul, pe care toată lumea îl vrea reformat, nicicum privatizat. Acolo unde se poate și se cere, bineînțeles.

ianuarie 2012

 (Foto: stirileprotv.ro)

Doamne, pupa-ti-as miinile ca i-ai facut prosti! Sau poate nu.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1056664807737524″ mbottom=”50″]

Asta scriam ieri pe Facebook. ”Sufletește și pragmatic”, știm deja că Dragnea îl dorește pe Ponta președinte al Camerei. Dar, în prostia lor – pentru că altfel nu pot să-mi explic mișcările – s-au grăbit. Întîi l-au dat afară din PSD pe Zgonea, în urma unui schimb de replici care țin de regnul animal, Discovery Channel și poezie, apoi s-au gîndit să-l înlocuiască de la șefia Camerei Deputaților. De fapt, s-au gîndit la ambele deodată, doar ordinea au greșit-o. Și astfel, cum regulamentul prevede că președintele Camerei nu poate fi schimbat decît la propunerea partidului din care face parte, manevra s-a blocat. Zgonea nu mai este membru PSD din 27 aprilie curent.

Problema nu e rămînerea sau debarcarea lui Zgonea, cu tot jihadul anti-justiție de care vorbește, ci posibila aducere a lui Ponta în fruntea Camerei. Pentru că dacă asta se va întîmpla, e cea mai josnică, cea mai mizerabilă mișcare din vara lui 2012, de la tentativa de lovitură de stat încoace. Dacă după șase luni de la demisia din funcția de prim-ministru, Ponta revine ca președinte la deputați, asta este echivalentul – nici mai mult, nici mai puțin – unei avansări. De la numărul 4 în stat la numărul 3.

Carevasăzică, tot circul de atunci, cu consultarea societății civile, cu nu știm pe cine vom avea prim-ministru, cînd numai cine nu voia nu știa, a fost nu doar inutil, dar posibil o mascaradă de proporții orchestrată de PSD. Încercarea lui Piedone de a candida – stopată, între timp – la alegerile locale e nimic pe lîngă mîrșăvia asta. Poate însemna că Ponta a fost retras, în scopul protejării, din funcția deținută pînă în noiembrie trecut, ceea ce echivalează cu un machiavelism de care numai PSD-ul poate fi capabil. Poate însemna orice, de fapt. Batjocura societății care a umplut străzile atunci, batjocura morților și răniților din Colectiv, batjocura ideii de, cît de cît, aer salubru în politica românească. Mai rămîne să revină în politică și Oprea, și e ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat vreodată.

Și pentru că iarăși sînt proști, Gabriela Vrînceanu-Firea, candidata PSD pentru Primăria Municipiului București, declară:

Ei (Liviu Dragnea şi Victor Ponta-n.r.) trebuie să ia decizia, dacă domnul Ponta îşi doreşte această postură pentru (…) şapte luni dintre care două de vacanţă parlamentară, practic de patru luni şi jumătate de activitate la Camera Deputaţilor, sau să vină pe această postură, direct, în noiembrie, pentru un mandat de patru ani” – Mediafax

Dar poate că nu sînt, de data asta, proști deloc, și, în absența unei opoziții real credibile, știu de pe acum că pot face ce vor în politica românească.

ponta dragnea

(Foto: gandul.info)

De ‘Ziua mondiala a libertatii presei’

Să ținem minte:

1. – Nu (mai) avem presă. Nici măcar presă aliniată, presă părtinitoare – pe față -, presă de partid. Motivele, multe și diverse, au măcinat presa de-a lungul vremii.

2. – Au mai rămas cîțiva jurnaliști pur sînge cărora să le urăm sănătate, curaj, viață lungă și spornică. Și atît.

3. – S-au înmulțit platformele online. Nu știu cîte din ele se pot numi presă, deși multe pretind a fi, dar s-a schimbat clar peisajul a ceea ce numeam presă înainte vreme. Rămîne de văzut care va rezista și care nu, cum se va poziționa fiecare, pe ce se vor baza, cu ce oameni vor lucra și așa mai departe. Cuvîntul la ordinea zilei este adaptarea. Cert este, acum, că fenomenul duce la o fragmentare a societății din acest punct de vedere, fiecare aproape găsindu-și bucățica lui preferată. Pentru că ne aflăm într-un moment în care fiecare exact asta își dorește, să-și citească gîndurile, presupunerile, ideile. Nu sînt mulți cei care să suporte alte puncte de vedere, să încerce să înțeleagă mai întîi, să judece apoi dacă nu cumva ce tocmai a citit ar putea fi măcar o ipoteză de la care să plece o discuție, nu mai există un dialog social real.

4. Este momentul să ne gîndim la cei căzuți făcînd presă. Și nu sînt puțini deloc, 112 oameni în 2015, conform Reporters without borders. Și la libertatea presei în sensul cel mai profund al termenului ”libertate”, anul 2016 debutînd cu cenzura televiziunii de stat, în Germania, a știrilor privind agresiunile sexuale de la Koln, din noaptea noului an. Cenzura este, într-un fel sau altul, provocarea momentului, cred eu. Noi pe ei sau ei pe noi? Așa se va pune, printre altele, problema, de acum încolo. Paradoxal, avem internetul, acest uriaș spațiu de desfășurare, dar e posibil să nu mai avem libertatea de a spune ce gîndim. Ori, mult mai grav, libertatea de a spune ce se întîmplă, aici și în lume. ”Ziua Mondială a Libertății Presei” să nu devină, așadar, ”Ziua Mondială a Presei” și atît.

libertate presa

Marti, trei probleme grele. Bonus, Ponta la Camera.

De care dintre ele credeți că se va ocupa mai întîi și mai întîi prim-ministrul Cioloș?

1. – criza – aproape, dacă nu chiar criminală – a dezinfectantelor diluate din spitale;

2.- demisia ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu;

3. – situația plagiatelor, atît de mult timp amînată.

Bonus. Să plîngi, nu alta! Liviu Dragnea, președinte PSD:

Eu, sufleteşte şi pragmatic, mi-aş dori ca Victor Ponta să devină preşedintele Camerei Deputaţilor şi să mergem împreună în campania electorală, cum am fost atâţia ani de zile. (…) Am stabilit cu Victor, zilele trecute, ca după Paşte să ne vedem să discutăm şi asta şi alte lucruri, pentru că funcţia de la Cameră nu e importantă în sine, avem de discutat mai multe lucruri, despre reimplicarea lui în partid, pentru că avem nevoie de el, el are nevoie de noi şi România are nevoie de refacerea echipei dintre noi doi. O să mă văd cu Victor şi o să discutăm” – realitatea.net

thinking

(Foto: notable.ca)

A terminat soldatii!

După un și jumătate la Palatul Cotroceni, președintele ia hotărîrea să petreacă Învierea Domnului într-o zonă de conflict în care avem militari. Sîntem, deci, pe drumul cel bun. Împreună cu doamna, desigur. Care, într-o rochie de dantelă, simplă, de bun gust și perfect asortată evenimentului, a strălucit, cu discreția-i binecunoscută, la evenimente.

(Al ei, de acasă, e lemn.)

carmen iohannis

(Foto: stiripesurse.ro)

Garry Kasparov despre Rusia, de la sfirsitul Razboiului Rece si pina azi.

Pentru două generații cel puțin, Garry Kasparov este nu numai formidabilul șahist, este, cel puțin de la jumătatea anilor 2000, și luptătorul pentru Rusia. Am să-l numesc așa, pentru Rusia, pentru că toate ideile lui converg către o Rusie modernă, către o democrație adevărată, către ceea ce nu este acum și, probabil, ceea ce nu se întrevede a fi prea curînd. Omul nu vorbește din cărți, ci din experiență directă, din arestări, din persecuții, din activism, din tot ce înseamnă cu adevărat luptă. Cu un sistem corupt, dictatorial, cu un președinte care crede despre sine că își poate permite orice. Și da, își permite, atîta vreme cît statele Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii sînt la cel mai slab nivel al puterii și influenței lor politice.

Discuția mai este axată, așadar, și pe Statele Unite ale Americii – pentru că balanța trebuie să aibă două talere – ceea ce putea, ceea ce trebuia să devină și ce nu a reușit, după momentul 1989. Foarte important, rolul administrației Clinton în context, avînd în vedere etapa istorică străbătută.

Poate nu veți fi de acord cu tot ce spune Garry Kasparov în film, dar cu statusul acesta de Facebook nu puteți, nu aveți voie să nu fiți de acord. Preambul la film.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/GKKasparov/posts/10154026469573307″ mbottom=”50″]

Și acum, filmul. De asemenea, îl puteți citi pe Kasparov pe The Daily Beast.

What is Truth?

Lies. We live with them. Depending on the occasion, social circumstances and spiritual availabilities, we tolerate them, we ridicule them, we ignore them, we underestimate them, we detest them, we cherish them, we refine them and, if we really must, we fight them. Often than we realize, we take all the above necessary “psychological actions” at the same time.

No one has a comfortable relationship with one’s lies; yet, we’re grotesquely profuse in fables, misstatements, disinformation, near-truths, partial-truths, exaggerations, calumnies, tricks, well-intentioned untruths, subterfuges, false colours, and other stories. We’re a breathtaking parade of voluntary and involuntary distortions. We display a fascinating representation of misery and excess, an irresistible lack of equilibrium and dignity, a tumultuous propensity to dissipation and abuse.

Indeed, we often are what we lie. Just as we are best defined by our goals – that is, by our yet-to-be’s -, we are also defined by our lies; that is, by our most synthetic could-be’s.

We often end up living our lie as if it is our most painful and crucial truth.

I’ve seen liars who would gladly let themselves be crucified for their lie. They would know all the answers to Pontius Pilate’s questions.

truth

(foto: theroadtofaith.com)