Declaratii astazi ale lui Klaus, Hellvig si Ciolos

Dorelian Bellu (Mondorama și dexonline.ro):

Klaus a turnat aceeaşi zeamă chioară de cuvinte, cu joc prost de scenă şi cu accentul pus pe vorbe goale. În Hellvig vedeai un chiștoc de om care se visa star de baschet: s-a autoelogiat despre cât de mult a făcut cu puţinele resurse care i s-au oferit; la fel de suferind de importanţă şi găunos precum ocrotitorul său politic, Klaus.
Pe lângă cei doi şi nu numai, Cioloş arată a om cât se poate de normal. Răspunde la întrebări civilizat, vorbeşte egal, fără stridenţe chiar şi atunci când este atacat absurd. Câţiva oengişti zburliţi din principiu l-au numit zilele astea mâna tehnocrată a lui Big Brother. Omul a răspuns fără vreo pornire de harţă că i se răstălmăciseră declaraţiile: Am spus doar că vreau o dezbatere pe tema asta.

Nu doar astăzi, dar în general Cioloş pare dintr-un alt aluat în comparaţie cu mai toţi cei care fac politică. Nu dă cu paltonul de maşină indignat, nu-şi exhibă infantil patriotismul ţinând mâna la inimă când îi cântă imnul, nu-şi umflă pieptul ca un plutonier vorbind despre interesul naţional, nu suferă de narcisism punându-şi poza pe facebook la fiecare postare, nu-l auzi lăudându-se că a rupt statistica cu realizări economice şi nici că face o altfel de politică. N-o să-l compari cu Ponta pentru că oricine ar ieşi bine dintr-o astfel de alăturare, dar Cioloş pare o prezenţă atât reconfortantă pe lângă fanfaronada şi şmecheria agresivă cu care ne obosea plagiatorul de fiecare dată când era în faţa unui microfon.
Astăzi la şedinţa de bilanţ a ANAF-ului vorbea de nevoia de acţiune umană şi fermă deopotrivă. De fapt, asta e conduita pe care a părut să o arate mereu Cioloş.

Da, le are pe ale lui. Este adevărat că a acceptat în echipa guvernamentală câţiva oameni de nimic precum Dâncu, Tobă sau Curaj, că s-a trezit şi el aiurea să condamne ANAF-ul, la şedinţa parlamentului convocată de Antena 3, sau că a repetat în mai multe rânduri că doreşte ridicarea MCV-ului. Dar este greu să detectezi urme de intenţie malefică în aceste ratări.

În fine, să încercăm să ne închipuim ce ştiri ar fi venit dinspre guvern în an electoral, cu un pesedist sau un penelist premier, cum am fi auzit toată ziua despre creşteri de salarii, de pensii şi de alocări bugetare având în spate combinații partinice.

ciolos iohannis

(Foto: jurnalistii.ro)

Lumea se reasaza. Dupa Sharia.

Stau și mă uit, lumea scrie. Și scrie cu năduf, cu patimă, cu convingere. Diverse, de la planul cincinal la carne și ouă la plagiat, nu importă ce anume. Sînt lucruri serioase, nu am dubii.
Dar sîntem cumva rupți de timp și de spațiu. Un timp în care se produc orori, aici, la noi acasă, în Europa, și un timp pe care – ah, cît sper să nu fie așa! – e posibil să-l regretăm. Mai devreme sau mai tîrziu.

Am notat zilele trecute victimele atentatelor din Europa, cele făcute de islamiști. Și mi-a dat așa:

Spania, 2004 – 199 morti, 1467 raniti
Londra, 2005 – (cel putin) 38 morti, (cel putin) 95
Paris, ianuarie 2015 – 20 morti, nr. neidentificat de raniti
Paris, noiembrie 2015 – 129 morti, 352 raniti
Bruxelles, martie 2016 – 31 morti, 270 raniti

Total: 417 morti, 2184 raniti (plus neindentificati). Pe timp de pace!

Dar nu, terorismul nu e un virus letal. Numai ucigas, nu?!?

Ce-ar mai fi de spus? Ce-ați făcut cu Europa mea, ce-ați făcut cu Europa noastră? Enorm! Enorm ar mai fi de scris. Cum am ajuns aici, în primul rînd. Dar nu acum. Acum ne trebuie acțiune, acum ne trebuie voință politică, acum ne trebuie oamenii aceia politici cărora să nu le fie teamă de consecințe, de vorbele de acum, de nimic. Care să ne reîntoarcă unde eram, unde am crezut că vom fi, unde ar fi trebuit să fim.

Acum, dar cu cine?! Nu, n-ai cu cine. Acum n-ai cu cine.

Acum nu ne-ar fi trebuit întoarcerea la trenul pentru femei, ultima găselniță a unei linii regionale germane. E rușinos, e grav, e primul semn de cedare. În fața unor nou veniți, chipurile ca să ne asigure pensia și să ocupe locrurile de muncă rămase libere. Ce minciună! Ce oroare de minciună! Încet, încet, peisajul Europei se modifică. Azi tren, mîine cine mai știe ce?! Îmbrăcăminte ”adecvată”, probabil.

Ușor, ușor, Sharia se impune de la sine.

sharia

(Foto: frontpagemag.com)

AS A MATTER OF TASTE

I’ve read an interview with Gianni Vattimo where he said that he would gladly let his kids in the care of someone who has read the same books as he did. I really liked the idea. Why? Well, mostly because everything I know I’ve learned from books. Life has been a terrible teacher to me. And I, in response, have been a lousy pupil, trying to do as little homework as possible.

I’m not a „bookworm”, no. And I don’t normally trust a bibliophile, particularly because I find his (or her) way of approaching books 1. too compulsive, 2. too submissive, and 3. too much of an alibi for overlooking his or her existential commitments.

Excessive reading is, at the end of the day, an excess. And, like any other excess, is not only less honourable (embarrassing at times), but also the sign of some, well, psychological mismanagement.

But who am I to put books before life and still escape from „bookworm” label? I dare defend myself this way: I make an intimate, deliberate option for every single book I read. I refuse to „feed” myself with books (as I often hear people saying), I refuse to „pass time” with reading, I refuse to „devour” good literature and essential theoretical writings with the guilty appetite of a lady on diet who has just found a brownie well-hidden in the fridge in a hot summer midnight.

I say NO to chaotic reading. For me, a book is an existential choice; neither an abstract, nor a compulsive requirement. It may sound like a lousy slogan, but a well-read good book is a chance for a better and more meaningful living. It’s the right antidote not only for a lazy mind, but also for a lethargic spirit that couldn’t, perhaps, prove itself in the comforting mediocrity of day-to-day living. This is another commonsensical observation, I know. But no less important.

Real life is not always designed to challenge its “owner”. And some of us don’t know how to change that.

However, most people wouldn’t dare life to its limits. A few have tried though. And most of them failed. And here comes the right book or the right author. Like, for instance, exposing yourself to extreme virtues and vices through Dostoevsky’s writings. Or get to the core of loneliness with Pessoa.  Feel the pain with Kafka, fear the time with Julien Green, or experience women’s labyrinthine reasoning with Montherlant or Nabokov. You’d have to live long and painfully in order to experience (and turn to good use) all those „living tricks” available in books.

An „uncultivated” person is, before anything else, someone who fails to recognise the subtleties of the world he lives in. Someone who, generically, does not understand. Someone who cannot put his finger on his less obvious experiences, and however cannot imagine anything that’s not obvious. He betrays himself by ignoring all those ingenious hints that life throws at him. He, instead, thinks that life is worth living when someone throws something tangible to him, something like a bone, a stone, or a party. All in all, he does not quite know how to handle the infinitesimal quantities of daily grace.

To come to an end, I think that people these days learn, read and write enormously – from blogs and Facebook posts to treatises, from huge exam materials to desiccated scientific magazines. It’s a kind of sick, static and fanatic interest for all possible „intellectual” actions. But any vocation is gone. And what a painful lack of criteria!

Indeed, the moment we forgot how to live, we forgot how to read.

Now change the word „book” with the word „music” in the above text. It’ll work just as well.

books

(Foto: knigoboz.ru)

‘E nevoie, oare, de teatru?’

Este Ziua Mondială a Teatrului – mai multe găsiți aici – și m-am gîndit că n-ar fi rău deloc să profit de traducerea realizată de Bogdan Budeș a mesajului rostit anul acesta de Anatoli Vasiliev, regizor de teatru și profesor din Rusia, fondator al Școlii de Artă Dramatică de la Moscova și profesor de teatru la Lyon.

De ce? Pentru că într-o lume din ce în ce mai nebună, cred că avem nevoie de teatru. Cred că teatrul este… Dar nu contează ce cred eu astăzi, să-l lăsăm pe Anatoli Vasiliev să ne spună. Eu am timp destul să vă spun ce și cum despre teatru, despre teatrul românesc în special.

Pentru că nu l-am găsit pe site și în traducere românească, m-am gîndit să fac un serviciu celor interesați și să-l traduc în română (din originalul rusesc, firește).

Mesajul lui Anatoli Vasiliev de Ziua Mondială a Teatrului:

E nevoie, oare, de teatru?

Întreabă mii de profesioniști dezamăgiți de teatru și milioane de oameni obosiți de el.

La ce ne trebuie?

În vremurile cînd scena e atît de neînsemnată prin comparație cu suprafețele orașelor și întinderile țărilor în care se desfășoară tragedii veritabile ale vieții reale?

Ce este el pentru noi?

Loje aurite, fotolii de catifea, culise murdare, glasuri stridente sau, dimpotrivă, cutii negre înecate în mizerie și sînge, pline de trupuri goale și turbate?

Ce poate spune el?

Totul!

Teatrul poate spune tot.

Și cum trăiesc zeii din ceruri, și cum se chinuie cei închiși în peșteri, și cum te înalță pasiunea, și cum te poate distruge dragostea, și cum nimeni n-are nevoie de omul bun, și cum domnește înșelăciunea, și cum trăiesc oamenii în apartamentele lor, iar copiii în lagăre de refugiați, și cum e să te întorci într-un pustiu, și cum se despart oamenii – teatrul poate vorbi despre tot.

Teatrul a fost și rămîne veșnic.

Iar acum, în ultimii cincizeci, șaptezeci de ani, e cu atît mai mult necesar. Fiindcă dintre toate artele publice, doar în teatru cuvintele trec din gură în gură, privirea e față către față, mîinile și trupurile se ating. El nu are nevoie de mijlocitor între om și om – e partea transparentă a luminii, nu e nici sud, nici nord, nici est, nici vest – e el însuși lumina care se revarsă din toate cele patru zări, recognoscibilă și de prieten, și de dușman.

E nevoie de diferite feluri de teatru.

Iar dintre toate diferite și nenumărate, cele mai cerute sunt formele arhaice de teatru. Teatrul formelor ritualice nu trebuie pus în opoziție cu teatrul popoarelor civilizate. Cultura laică e din ce în ce mai goală de conținut, iar „informația culturală” ia locul realităților simple și al întîlnirii cu ele.

Teatrul e deschis. Intrarea e liberă.

Dați dracului gadgeturile și computerele – mergeți la teatru, umpleți rîndurile la parter și la balcon, ascultați cuvintele rostite și priviți imaginile vii – teatrul e dinaintea voastră, nu-l desconsiderați și nu-l treceți cu vederea în graba vieții voastre.

E nevoie de teatru de tot felul.

De un singur fel nu e nevoie – de teatrul jocurilor politice, de teatrul capcanelor politice, de teatrul politicienilor, de teatrul politicii. De teatrul terorii zilnice – individuale sau colective -, de teatrul cadavrelor, și de teatrul sîngelui în piețe și pe străzi, în capitale sau în provincie, de teatrul bătăliei între religii și culturi diferite.

(c) pentru versiunea în limba română, Bogdan Budeș

Și în final, ce crede însuși regizorul și traducătorul Bogdan Budeș despre teatru. Cu aceeași ocazie:

Că tot e mîine Ziua Mondială a Teatrului…

Cred că scopul experimentului în teatru (ca în orice artă) e acela de a găsi mijloace artistice mai eficiente, adaptate poate unui anume context istoric (și tehnologic), de a reaminti oamenilor ce e omenesc în ei: că ne naștem, trăim o vreme, după care murim. Ideea e să lămurești ce e cu acest „trăim o vreme”, ce se petrece cu noi în vremea asta. E un teritoriu infinit fiindcă sufletul și mintea omului sunt mai degrabă guvernate de «geometrii» non-euclidiene.

Să pui o masă invers pe tavan sau să scrii mare «pula» pe un perete sau să bagi video la greu nu înseamnă experiment. Înseamnă doar că pui o masă invers pe tavan, că scrii mare «pula» pe un perete sau că bagi video la greu.

Dacă nu există motivația accentuării omenescului din om, rezultatul e, cel puțin, penibil. Ca să nu mai zic că uneori e pierdere de vreme (pe care nu ți-o dă nimeni înapoi!)

Nu cred că un spectator motivat și disponibil sufletește se va mulțumi cu o masă pusă invers pe tavan, cu un mare «pula» pe un perete sau cu proiecții stîngace. El vrea să vadă, chiar dacă nu și-o poate spune lămurit, oameni ca el sau ca ea acționînd din frică, din dragoste, din răzbunare, din lăcomie, din generozitate, din ambiție etc.

La așa ceva cred că se referă și Anatoli Vasiliev cînd zice undeva că atunci cînd e chemat să vadă ceva nou, el tot așteaptă să vadă ceva vechi. Nu la mijloace se referă, ci la infinita «banalitate» a omenescului.

Și atît. E Paștele catolic, e sărbătoare mare, e timpul să ne gîndim la cum ne ducem timpul.

12920503_1153035814720475_1627786051773783886_n

(Foto: Facebook/Bogdan Budeș)

Harta tragediei umane

Dorelian Bellu (Mondorama și dexonline.ro):

Aceste imagini nu pot lipsi dintr-un manual al prostelii şi al manipulării publice; ele sunt făcute să-ţi transmită că suferinţa şi îngrijorarea ta sunt meschine atâta vreme cât nu suferi pentru tot ce se petrece rău pe lumea asta.

Transpuse în vorbe, ilustraţiile încearcă să-i spună dispreţuitor locuitorului din spaţiul occidental: te dai afectat de ce li se întâmplă celor de la Bruxelles, Paris sau Madrid, dar nu-ţi pasă de tragediile din cornul Africii sau din Oceania.

De fapt, într-o primă fază, imaginile caută să-ţi provoace ceea ce se cheamă disonanţă cognitivă; tu ştii despre tine că ai sentimente fireşti, umane, că eşti afectat de dramele semenilor, dar harta îţi transmite că dacă nu poţi să fii la fel de marcat de toate crimele lumii, nu eşti atât de uman pe cât te crezi; suferinţa ta nu este autentică, plenară, ci determinată de apropierea geografică, de interesul politic, de aderarea la aceleaşi valori culturale, religioase etc…. prin urmare, mesajele de acest tip încearcă mai întâi să te facă să te gândeşti că nu eşti atât de uman pe cât te crezi, nu suferi „curat”, ci viciat de circumstanţele „meschine” enumerate.

Într-o a doua etapă ar trebui să încerci să rezolvi acest conflict începând să învinovăţeşti: uite cum sufăr pentru unii, în timp ce de ceilalţi nu-mi pasă… Dar să acoperi emoţional toate dramele planetei, aşa cum insinuează imaginile, nu se poate. Omul nu poate să trăiască doar cu suferinţă şi îngrijorare. Numai în ultima lună şi numai în legătură cu elemente islamice au fost 144 de atacuri, în care au murit peste 1300 de oameni şi au fost răniţi mai mult de dublu (vezi linkul). Este o medie de cinci atacuri şi de peste suta de victime pe zi. Dacă ai încerca să marchezi fiecare dintre aceste tragedii, momentele de reculegere ţi-ar ocupa toată ziua şi ar trebui să porţi şi pijamale de doliu. Omenesc nu este posibil;
Deci, dacă nu poţi suferi pentru toţi – şi aici ajungem la ce vrea acest tip de mesaj -, nu trebuie să mai suferi pentru niciunul. Exact aceasta e ideea: renunţă în spaţiul public la semnele de solidaritate, inclusiv la zilele de doliu naţional, renunţă la compasiune dacă nu eşti „om adevărat” să suferi pentru absolut toţi oamenii care sunt ucişi zilnic. Se încearcă astfel, relativ subtil şi absolut ticălos, determinarea oamenilor din spaţiul occidental să vorbească mai puţin despre atacurile teroriste şi, subsecvent, despre călăi.

Și cum spuneam, mesajul îl vizează în primul rând pe cetăţeanul occidental. Pentru că la fel de bine ai putea să le reproşezi etiopienilor că dau atenţie mai mult tragediilor din Cornul Africii, de exemplu, sau algerienilor că sunt preocupaţi în primul rând de victimele din spaţiul Magrebului. Nu o faci dacă eşti om normal şi nici etiopienii sau algerienii nu-şi reproşează astfel de priorităţi emoţionale. Este ca şi cum i-ai imputa unui om că este alături doar de prieteni, de rude, de vecini, în loc să sufere zilnic pentru fiecare mort de la rubrica de decese din ziar sau pentru tot pomelnicul de la biserică.

Din păcate, în spaţiul occidental, ticăloşia câtorva şi logica hipsterească, de referinţă cel puţin în online, lucrează eficient, iar unul dintre rezultate este acest tip de imagini perfide.

12033142_988134987890837_3021570218408925142_n

 

Ce ar mai fi de spus?!

Ce spuneam acum un an despre Iohannis:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822486634488677″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822450604492280″ mbottom=”50″]

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/822445767826097″ mbottom=”50″]

Ce spun astăzi: nimic. Ce mai e de spus?!

iohannis 1

(Foto: Facebook/ Pagina Klaus Iohannis)

 

Puciul de la Uniunea Scriitorilor. Analiza cantitativa.

Am fost admonestat: „Domnule Aligica, dumneavostra cu cine tineti in confruntarea epica, istorica, dramatica de la Uniunea Scriitorilor?” Raspuns: Normal ca tin cu dizidentii, pucistii, revolutionarii. Cu fortele insurgente separatiste. In primul rand, e poza. Doi: felul lor de a fi. Trei: ideea in sine. Patru: numerele. Sa explicam pe patru, ca restul e de la sine inteles cand vezi poza.

Pe de o parte avem 22 de insurgenti, plus 6 din provincie care nu au putut veni – motivat  – dar au dat procura de insurgenta. Total 28. Din astia, cum e obiceiul la romani, cam 25% sunt infiltrati de la alte partide. Deci ramanem cu 21. Plus unul de la SRI, unul de la SIE, unul de la aia de la politie – ca nu se poate face insurgenta sau puci in tara asta fara sa fie institutiile informate de la sursa. 21 fara 3, suntem la 18. Hai sa mai adaugam unu de la rusi – ca asa e la noi la puciuri, traditional. Si inca unu, maxim doi, care nu stiu nici ei ce e cu ei acolo, dar au plecat oamenii de acasa dimineata si au ajuns la puci – presedinte la sectia de tineret a puciului, secretar general cu probleme de femei, garda la telefon, chestori etc. etc. Din nou: vorbim aici pe traditie si precedent, statistic verificat. In fine. Tragem linie si ramanem fix cu 15. Cincisprezece.

Pe de alta parte, care e forta cu care se confrunta? Nici pana acum nimeni nu poate sa spuna exact cati membri are Uniunea asta. Decat ca e „puternica”. Unii ca in jur de 2000, altii ca spre 2500, altii ca poate mai mult, altii ca mai putin. Estimari. Incercati sa aflati un numar mai exact: e imposibil. Si e normal: Sunt literati. Nimeni nu se asteapta sa aiba acolo pe caiet, notat, sa verifice. Uite la data cutare suntem atatia, dintre care platitori de cotizatie la zi atatia samd. Nu. „Cati sunteti, mai, voi la Uniunea asta a voastra?” „Cata frunza si cata iarba, voinicule.” Asta e raspunsul anticipabil. Adica o metafora. Si e normal. E uniune de scriitori, nu de economisti. E „puternica”.

Asa ca daca luam numerele vehiculate si adaugam o marja de eroare, ca la sondaj – sa zicem una generoasa, de +/-30%- rezulta ca sunt undeva intre 1400 si 2700 de membri. Minus aia 15, fortele insurgente separatiste. Si mai exacti de atat nici ca putem fi, date fiind conditiile. Asadar: cincisprezece contra 2000 +/-30% minus 15. Si atunci despre ce vorbim aici!? Ce suflet sa ai sa nu tii cu insurgentii?! Si cu asta am clarificat si ratiunile acestei optiuni personale atat de controversate.

uniunea scriitorilor

(Foto: pressone.ro)

Atentat la Bruxelles. Numarul conteaza.

E iad. In Bruxelles e iadul pe pamant.

Este statusul pe care l-a postat Ramona Strugariu în această dimineață, pe Facebook. E în Bruxelles și asta spune totul.

Pînă la această oră, 14, nu știm mai mult. Ce-am putea ști mai mult?! Numărul victimelor? Între 26 și 35 de morți și peste 130 de răniți. Asta se anunță la diferite posturi de radio și televiziune.

Ce știm, însă, e cu totul altceva. Ce știam de la început, de cînd a început valul migrator să penetreze în voie Europa. Că:

1. avem cea mai proastă garnitură de oameni politici de la al doilea război mondial încoace;

2. cine a spus că primitivism, că rasa albă, că nu ne pasă de alții, că nu ne putem opune, că nu avem ce face, că asta e situația, mai mult, că nu sîntem în acord cu vremurile, că sîntem înapoiați, că sîntem xenofobi, că sîntem un grup minuscul care cîrcotește aiurea, că nu ne putem apăra drepturile NOASTRE, ale celor care au muncit generații pentru ele, că cine mai știe cîte imbecilități la adesa celor care am spus, de la bun început, că numărul contează, și contează enorm, să tacă!

Și punct. Cu această situație ne confruntăm, cu această situație ne vom confrunta de acum încolo. E greu de înțeles pentru unii, dar asta e: numărul contează.

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/1022437961160209?notif_t=feedback_reaction_generic” mbottom=”50″]

brx

(Foto: twitter.com)

 

Ziua in care a fost interzis fumatul

Am rezolvat-o și pe asta! N-avem fumători în restaurante.

În weekend-ul care a trecut, mari mase de oameni ai muncii, de la orașe și sate, au putut, în sfîrșit, să ia masa împreună! Ce fericire! Ce rai! Ce frumusețe! Ce n-a văzut Parisul! Încă, nu se știe ce le mai trăsnește și lor, după ce-au văzut imensul succes al celei mai dure legi anti-fumat apărute vreodată.

Gata, fericirea va curge lanț. Oamenii muncii de care spuneam, și care doreau din tot sufetul lor de copii să-și ia și copiii cu ei, la restaurant, mai ales după ora 9 seara, pot să o facă liniștiți. Ce dacă la ora respectivă dorm copiii?! Nu-i nimic, care-i problema, îi ținem treji și-i luăm cu noi, să sărbătorească evenimentul. Marele eveniment! Epocalul eveniment! Nu știm ce facem și după. După eveniment. Cînd o să vrea și oamenii să iasă fără copii la restaurant. Dar de ce să ne gîndim acum?! Avem timp.

Adevărul e că mi-e silă să scriu despre asta. Mi-e silă acum, cînd văd bucuria tîmpă a nefumătorilor, cînd văd cum se bat ei cu pumnii în burți pentru că au rezolvat o problemă gravă a omenirii. Poate cea mai mare, nu știu. Așa aș zice, ținînd cont de ce văd.

Sau poate e mai gravă totuși încălzirea globală. Dar acolo nu ai ce face, încă nu ai ce face, nu poți spune oamenilor – acelorași oameni cu copii în brațe, ținuți seara, după 9, voit în restaurant, ca să sărbătorim legea – că e cald, cînd afară sînt 0 grade. Sau poate că da, cine știe?! Poate atît sînt de încîntați de legea asta, încît ar putea și crede. De ce n-ar face-o, în fond?!

De ce n-ar crede de acum încolo tot ce li se spune? Nu asta și voiau? Să li se spună, ca să aibă și ei ce crede. Că de-asta au net – și ce viteză, pînă și Bernie Sanders, candidatul democrat – ultrasocialist la președinția Americii știe – să li se dea o temă, să-i ardă la ficați, să dea în tot ce mișcă pe net, să spună ei cum e să ieși la ora 9 seara cu copiii la restaurant!

O fericire, asta e! Fericirea asta de-a fi în trend. Că de asta avem net. Să zbierăm toți, fără discriminare, ce ne trece prin cap. Și ne trece. Dacă nu ne-ar trece, am avea mai mult discernămînt cînd postăm ceva pe net. Dar ne trece, cum ziceam.

Sigur că am să revin asupra subiectului. Și-am să revin cînd bucuria asta se va mai domoli. Am să revin la toamnă, de exemplu. Cînd va începe să se lase frig, și va fi din ce în greu mai greu să ieși afară. Și cînd oamenii întregi la cap își vor da seama că n-au ce să caute cu copiii noaptea la restaurant. Dacă nu cumva, pînă atunci, toate celelalte probleme ale omenirii vor fi rezolvate. Cine știe?! – e posibil, doar avem două rînduri de alegeri anul acesta, alegeri prezidențiale la americani, atentate aproape zilnice, cu care ne-am obișnuit repede însă, flux de migranți bătînd la porțile noastre oricînd, și cîte și mai cîte!

lege anti-fumat

(Foto: feedyournerd.com)

Broken Wisdom

Clever words, sayings, mind blowing, penetrating ideas and sophisms – they circulate everyday on social platforms. They’re un-dignifyingly called „inspirational quotes”. Bits of brilliant knowledge that, for years and centuries, were kept prisoners between the covers of books and magazines, hidden deep in strange, dark places like archives and libraries when no man ever set foot without a certain sense of purposefulness and commitment. They were made for few eyes; and for even fewer minds.

Now they’re everywhere, coming and going like clouds in a windy spring day. Sometimes they make you read them twice and mumble to yourself „good one this one!”. So you „like” it or „retweet” it. And then you move on to a YouTube jam and then you play FarmVill, and then you go shopping.

We like sophisms and „inspirational quotes”. We like them precisely because they were taken out their original context. Someone did the dirty job for is, kindly removing the trash out of our way, so that we can savor the pure beauty of some words of wisdom. Who needs context when we can have the essence? Who needs the story when we can have the plot? Get to the point, say it quick, say it smart! Don’t get entangled in a web of branchy explanations!

We have no time and no respect for broader, cumulative perspectives and, to be honest, we don’t even understand that s**t. It is hard to get, therefore irrelevant. That complicated stuff is not inspirational, it just give you a headache. Again, get to the point. Say it smart. Hit it hard. Be yourself an inspiration or find an inspirational quote to hang out there, on your wall.

You and your followers will forget it minutes after they liked it anyway.

And, in the large scheme of things, these quotes mean nothing. They change nothing and no one. They live gloriously a couple of minutes, hours, a few days at the most. Like insects. Like scattered ashes of some great man.

The internet is indeed the medium that glorifies the choice; anyone’s choice. It is the medium of all non-stake options, of false hierarchies, of derivations, and of everything that is irrelevant and reversible; a refined thinking is one click away from an obtuse debate and all platforms promote, as a rule, an abstinence from meaning. Good, bad, and neutral values, news, polemics and pieces of information are meeting and merging together forming a swarming orgy that not even a strong, ascetic mind could successfully dominate.

The use of online resources – inherently lacking in precision – easily leads to the “infantilisation” of us all: we have grown accustomed to ask more and more questions about everything, without taking the time to examine the profound nature of the answers we receive.

We have grown accustomed to wait for the inspiration to come in the form of some quotes coming from a great book written by a great man we know nothing about. We rely on nothing, but broken wisdom.

(Foto: darpanmagazine.com)