Cu haosul la orizont

Dorel Șandor:

O temă oarecum marginală, plasată la nivel „virtual” în analiza de risc, tema haosului rămâne nu doar periferică dar și, inevitabil, ușor misterioasă. La limita science-fiction, ca o simplă utopie negativă, alungată din exercițiul colectiv curent, cel mult ținută la sertar în birouri din umbra, ca un ceas deșteptător pus pe „silent”.
Nu mai puțin adevărat, „tema apocalipsei” este utilizată, chiar se impune efemer, ca introducere, impuls, motivație în demersuri menite să răvășească și să restarteze lungi intervale de inerție, superficialitate, decadență. Apocalipsa însemnând în primul rând trezire. O trezire tardiva dar prin impact și efecte depline și definitive, scoate la iveală, fără milă și compromis, tot ceea ce în sens larg, atotcuprinzător, pe piața acțiunii directe și mai ales la nivel de implicare lasă de dorit, lasă baltă, o mlaștina cu extensie nelimitată, care produce mizerie colectivă, fraudă generalizată și un declin deplin al identităților. Absența oricărei reacții individuale sau de masa, menite să genereze un efort calificat de a „îndrepta lucrurile”.
A îndrepta lucrurile rămâne o etichetă pe cât de subțire, pe atât de vulnerabilă ca influență de a salva, în detaliu sau pe arii limitate, măcar o parte din normalitatea banală. O normalitate asociată specie umane, mediului accesibil și orizontului usual pentru cultura comună, cea de toate zilele. „Dă-ne nouă astăzi…”
Da, „homeland” poate fi o etichetă pentru nu puține dintre lumile pe care le livrăm și accesăm curent în intervale problematice, de fapt, inundate de probleme. Cum ar fi cel pe care îl parcurgem acum, la nivel local, national, regional și chiar global.
Ar fi, deci, un sindrom. Sindromul pozitionarii curente, confuze, marcată de inerție, cu ieșire în haos. Inițial, oricum abordarea pare ușor paranoică. Incumba chiar riscul unei tentații către senzațional cu intenția ascunsă pentru rating. Da, poate…
Și dacă nu?!
Dacă nu ați uitat, fie și parțial, de formă, din curiozitate, subiectul (haos), exilat în abstract în dicționare, în bibliotecă, să încercăm totuși o explorare preliminară în termeni ceva mai concreți. Chiar și pentru cele mai comode, sceptice percepții și judecăți, hrănite de un optimism natural, sănătos, robust și harnic, poate rămâne un simplu antrenament. La sală, vinerea…
Paradoxal, deși haosul se manifestă și semnifică tocmai o prăbușire amplă și definitivă a sistemului, a ordinii și funcționalității curente, haosul deci, nu este lipsit de o anumită „arhitectură”preliminara… Există o gramatică a intrarii. Un ansamblu de premise persistente, de corelații și funcționalități negative, ascunse sau doar ignorate, care provoacă, alimentează și susțin pe spații ample, până sau chiar și dincolo de limitele sistemului afectat, un ansamblu de stări critice majore, inițial disparate, de la un punct critic, de start, asociate într-o „armonie negativă” atotcuprinzătoare, cu o vitalitate de impact, reproducere și extensie nelimitate. Nelimitat, de neoprit, rămân atribute-cheie. Între noi fie vorba, haosul seamănă cu o capodoperă!… Este de neimitat, necontrolat, imposibil de plasat într-un depozit. Nu există colecționari de haos… Dispar odată cu piesa de colecție.
Revenind la „gramatică” și intrând în bucătăria virtuală a haosului, am putea contura câteva întrebări , stări preliminare și dezvoltări decisive, dincolo de care, ambiția analizei, a procurării de date, diagnostic și terapii rămâne lipsită de sens. Dacă le-am avea, nu am avea haos… Da, haosul, o colecție sinistră și definitivă de dezvoltări, nu poate face obiectul unei arhive, baze de date, muzeu. Doar o iluzie academică. Nu vom avea nicicând un „Muzeu al Haosului”. Nu scapă nimeni, nu rămâne nimic relevant. Iată de ce nu avem „academii” ale haosului. Doar revelații, amenințări, premoniții.
Nu e puțin. Culmea, acestea nu sunt de loc, nici ascunse, inaccesibile, nici dificil de înțeles. Doar ignorate…
Am o îndoială, o nedumerire. De ce sunt ignorate? O simplă întrebare. De ce sunt ignorate? Este haosul o simplă nenorocire venită de departe sau, de fapt, șocul nimicitor al unei lumi, realități, complet străine de cea în care viețuim, păcătuim, ne dăm mari?… Ori, poate este o complicitate… Avem aici, evident, un joc straniu între nivele de existență, percepție și dinamică profund disparate, haotic distribuite în lumea în care viețuim.
Gata cu speculațiile!
O analiză primară, sumară, din ceea ce realitatea curentă, critică, aberantă, sugerează bunului simț. În lumea în care trăim. Deci:

1.Acumularea sistemică de masă toxică atinge praguri maxime. Devine deplină. Nu mai este loc pentru erori, dificultăți, distrugeri. Inițiative la vârf și la bază, în discordanță deplină cu logica declarată și asumată formal, generează un spațiu saturat de nonsens și devine prizonier al unui blocaj generalizat. Ceea ce înainte părea excepția de la regulă, infractiune și scandal devine stare curentă, dominantă. De la un punct, atotcuprinzătoare. Acaparează chiar și viitorul posibil, aproape sigur la nivele și câmpuri de operare de prim plan, dar și în adâncime. La surse și pe piața dezvoltărilor curente. Oricare dintre reacțiile anterior , sofisticate și influente în spațiul instituțional și de operare curentă, se dovedesc a fi depășite, descalificate și nu de puține ori abandonate din start de jucători de top, altfel legitimați și instalați, recunoscuti a se opune, influența cu susținere curentă. Nimic. Nu lipsesc criticile, protestul și chiar reacții care exprimă „normalitatea”. Cu impact sumar, incidental, episodic. Ușor eroic… Confruntarea rămâne disproporționată. Riposta efectivă, palpabilă apare brusc a fi iluzorie, formală, fără ecou colectiv și deci, fără susținere. Masa toxică devine copleșitoare.

2.Inerția masivă instalată la nivel colectiv, reprezentativ și operațional. Nu este doar o reacție de panică publică, în spații administrative, de comunicare sau acțiune directă, este o stare profund infiltrata în realitatea curentă. Prăbușirea oarecum subită, în România, a comunismului ceaușist sugerează câteva elemente semnificative… Iluzia înnoirii generale și speranța naivă a accesului subit și gratuit la „lumea liberă” au împachetat elegant un eșec istoric de proportii. Rămâne să privim cateva sute de kilometri la est pentru a înțelege cum s-a întâmplat și se întâmplă si la alții. Ucraina și chiar Rusia, chiar China resimt în profunzime, pe toate planurile, costurile prăbușirii de sistem. Acolo unde iluzia a funcționat, adică trecerea subită la lumea liberă, economie de piață, libertate de expresie și altele, acceptarea răului banal, decăderea pe parametrii de primă mărime și relevanță a vieții individuale, private și colective, într-un spațiu haotic, poleit cu lozinci ale capitalismului invingator au generat un spațiu primitiv, neautentic și păgubos, fără motor interior, dependent în primii 1000 indicatorii de Occident. Un Occident expus la rândul său la transformări sincopate, inerente și mai nou cu expunere directă la o invazie sui generis. Refugiați, imigranți, teroriști…
Împăcarea cu „fie ce-o fi”, „merge și așa”, „să vedem”, „asta e”, „la noi nu se poate” ș.a.m.d. devine articolul nr. 1 din constituția reală a spațiului postcomunist. Ș.A.M.D. asumă tocmai complicitatea cu acceptarea unor false ieșiri către normalitate. Ieșire spre ce? Ieșirea în patologic este o iluzie.
Expansiunea masivă a patologiei sociale, evoluției sistemice în parametri profund aleatori sunt calea spre haos. Calea scurtă, parcursă pas cu pas, într-o contaminare colectivă și, de la un punct, de neoprit. O lume îmbrancita sau sedusă, asumând din senin un hedonism demonic, hrănit cu marfă de mâna a doua, de un consumerism primitiv, cinic distribuit într-o țară săracă. Numai bună de jefuit. Ce paradox ieftin.

3.Absența unui leadership autentic, inspirat și responsabil. O dominantă cu prea puține excepții, adesea instabile și contradictorii cu perspective sumbre în viitorul accesibil. Are România lideri?! Dincolo de complexe, de dosar, limite de aptitudini și mai ales de implicare, suntem în afara pieței leadership-ului global. Care, din păcate, nu stă prea bine. În capitole de top, asistăm la comedii jalnice, expresie ale unei reproduceri tot mai falimentare a mecanismelor decizionale, strategice și de comunicare, o lume bântuită de torente obscure care generează o expunere la dezvoltări haotice, regresive și acut lipsite de orizont. Care ar putea fi sursele acestui deficit? În plan cultural, desigur, organizațional și până la urmă demografic? Nu se mai nasc lideri în această țară?! De ce avem tot mai puțini, sau de loc, oameni, bărbați și femei, tineri și maturi, deja formați, cu experiență și expunere publică seminificativă, motivati și determinați să iasă pe piața reprezentării, în domenii-cheie, în spatii critice pentru proba viziune, capacitate, curaj?! Viziune pentru a agăsi calea, competență pentru a elabora soluții viabile și desigur, curaj pentru a înfrunta sfidările, nu puține, trezind încredere și susținere la nivel public. Sunt prea complicat?! Atunci tragem apa…

4.Un prezent aglomerat cu scandaluri, știri-bombă și dezvoltări halucinante definește un fals prezent. O capcană ieftină, adică pe bani, derivată dintr-o raportare superficală la globalizare, pentru a asigura, asuma și practica desprinderea tot mai amplă de identitatea națională, de traditie, de o lume pe căt de autentică, pe atât de vulnerabilă în tavalirea consumeristă care răvășește viața curentă. Mult peste agresivitatea bolșevismului tradițional care a nimicit o bună parte din Europa și Asia si Cuba la inceputul secolului trecut. Da, un nou început de secol. De fapt, un „The End” al civilizației autentice în diversitate și complementaritate. Oarecum paradoxal, globalizarea conține implicit vechea tentație totalitară a uniformizării, desigur pe alte valori și indicatori, cu criterii, principii și mijloace, pe cât de sumare , pe atât de agresive în raport cu existența curentă. Mai rămâne piața vastă a trăirilor individuale și colective. A trăirilor finale… Sau, de ce nu, a trezirii?…

5. În derularea toxică a evoluției pe diverse niveluri, sisteme și mecanisme, izolarea la nivel individual și colectiv a devenit sursa principală a inerției, ca reacție de adaptarea prin multiplicare până la saturare, o sursă de fals echilibru, ușor patologic, in lumea curenta. Izolarea, ca alegere instictivă, se impune ca adaptare primară și primitivă, ușor animalică la tendința generală de fragmentare a lumii în care trăim. Telefonul mobil, comunicarea IT, o mass-media tot mai sumară și aparent spectaculoasă, nu sunt decât surogatele atotcuprinzătoare prin care orice capcană este de neevitat. Dincolo de izolare, mult mai gravă, alături de fragmentare este derivata complementară a desincronizării. Surprinzător, deși par în permanent conflict, oamenii lumii de azi zac în izolare.. Deci, fragmentare, izolare, desincronizare, la pachet, domină trăirea curentă, inhibă reacții de bun simț, alimenteaza stări jalnice, riposte. Anuleaza resursele și mecanismele unei treziri colective de substanță, robustă, creativă. Doar rutina, consum, somn colectiv, un somn adesea agitat prin halucinatii contrafacute. Somn aproape mortal pentru o trezire autentica. Izolarea este un ecou al morții, abandonului și cea mai bună veste pentru haos. Bună ziua, haos!!

6. Logica „turning point-ului” este simplă. Presupune o cădere subită, masivă și definitivă a surselor mecanismului și practicilor normalității și, concomitent, o extindere exponențială, subită și acaparatoare a stărilor, reacțiilor și practicilor falimentare, în sistem uzate, atacate sau doar contaminate cu evoluții patologice atotcuprinzătoare.
Totusi, să nu cădem în ”The End” Vorbim despre haos, e prima dovadă că nu a avut loc. Rămâne întrebarea. Sâcâitoare, incomodă, nu lipsită de detalii. Cum ar arata „Momentul de răspântie” la doi pași de calea „proastă”? Sau poate, de câte ori am trecut „pe lângă”? Sau de ce, totuși, oare, am putea să-l evitam ? Again, again…
Întrebarea la zi ar fi, în ce stare ne aflăm azi, în România-2016, la nivel individual, colectiv, comunitar și sistemic și, desigur, prin poziționare adesea aleatorie la mediul extern ?! Un mediu comun, marcat tot mai profund și agresiv de expuneri la stări și evoluții haotice? Nu de puține ori surprinzătoare, chiar pentru factori de top ai lumii. Surprinzătoare prin noutate, complexitate și, mai ales, prin dificultatea de a fi gestionate.
Lumea delanșărilor de stări haotice acut păguboase și, element esențial, cu o disponibilitate de conexiune, contaminare și amplificare aparent spontană, domină deja de decenii piața riscului. Ne confruntăm cu un nou interval. Cunoastem și înțelegem sumar logica. Dispunem de mijloace și resurse oarecum adecvate unor contexte anterioare. La nivel de jucători? Pe cine contăm? Oare am intra măcar în joc? Puțin probabil. Cu cine?!

7. Să ne ocupăm atunci de un haos „de mâna a doua”… De implicații pentru țara în care trăim. Care încă se mai cheamă România, stat național, independent, integrat (parțial) în UE, membru NATO, ș.a.m.d. Care vor fi costurile și consecințele unei absențe elementare într-un campionat sever și agresiv, un lipsit de aranjamente de culise?! Se preocupă cineva?! În România care este…
Dincolo de Apocalipsă, ce facem cu țara în care trăim, sau la care ne raportăm, fiind ceva mai departe… Departe, dar în același spațiu fluid, marcat de hazard, expus la un viitor ciudat. Cel puțin ciudat.
Care este lista primară a amenințărilor asumate? Nivelul de incertitudine asociat. Care sunt sursele, mecanismele și impulsurile negative, deja active și care ar putea fi dezvoltarea lor în viitorul apropiat? Ce capacitate operațională efectivă avem acum, în 2016 și după un an electoral confuz și sumar, în 2017, la nivel instituțional pentru a identifica, asuma și răspunde în mod efectiv la presiuni și dezvoltări negative? Îi pasă cuiva? Cui?!
Dacă nu, avem o colectie de dezvoltări negative complexe, ruinătoare și dificil de gestionat, care în absența unei riposte flexibile și calificate ne poate livra o dinamica haotica, masiva imposibil de gestionat.

8. The end… Deci, cum ar arăta haosul? Falsă întrebare. Un haos autentic, deplin și definitiv nu ar avea martori, deci nu va putea fi descris, nu vor fi doctorate, aniversari si cuvantari, nici macar cimitire. Pentru moment doar se lafaie la orizont.

Scuze pentru deranj. Noapte bună.

(Foto: openclipart.org)

Iohannis – Spiegel Online

1. Sper ca va dati seama de implicatiile externe ale aparitiei articolului despre Iohannis in Der Spiegel*. Cum este privit omul in occident si ce inseamna asta pentru noi, in cea mai grea perioada geo-politica regionala si globala de dupa 1989.

De unde necesitatea de a ramine Ciolos la Palatul Victoria, avem nevoie de un om responsabil, priceput si hotarit la virful ierarhiei politice, inclusiv cu competente de reprezentare in exterior. Ce spun nu-i scuza anumite greselisi anumite prezente in cabinet, de imbunatatiri e loc oricind. Nu si oricum, avind in vedere actuala componenta a parlamentului care, asa cum l-a validat, asa il poate da jos.

2. Sper sa nu uitati ca una din liniile de constructie a mitului Iohannis a fost tipologia opusa lui Basescu. Non-conflictualul, cel care nu depaseste limitele Constitutiei si asa mai departe. Cum totul se dovesteste a fi fost o minciuna, mare atentie la oameni si promovari, respectiv pe contra, si nu pe pro.

Basescu, daca e sa cada, cade si singur, neajutat de nimeni. Oricum, nu el, oricit de loiali i-ati fi, (mai) conteaza acum. E un fost presedinte, fost, cu bune si rele, dar fost, ne intereseaza prezentul si viitorul.
Tot in categoria fosti se incadreaza si inamicii lui politici, unii condamnati intre timp definitiv in justitie. Care, daca ar fi fost aici probleme in privinta dosarelor in care au fost condamnati, si-ar fi gasit dreptatea la CEDO.

3. Nu in ultimul rind ca importanta, in privinta deciziei CCR, daca este o asa de mare catastrofa, astept in continuare o reactie a ambasadelor occidentale la Bucuresti. Pentru cine stie si isi aduce aminte, reperul este vara anului 2012, cind au reactionat imediat.

Later: Precizare. De ce mi-am permis să scriu ”Der Spiegel”*. Pe Hotnews apare ca fiind revistă, ca fapt divers.

”Spiegel Online (SPON) is one of the most widely read German-language news Websites.[2][3] It was founded in 1994[4][5] as the Web offspring of the German news magazine, Der Spiegel, with a staff of journalists independent from the magazine. Today, Spiegel Online is the most frequently quoted online media product in Germany.[6] Spiegel Online International, an English section featuring articles translated into English, was launched in autumn 2004.[7]”

Latest: Acum fix un an, lumea nu era atît de deranjată de porcăriile apărute în presa străină, referitoare la România, pe cît este acum hotărîtă să minimalizeze importanța articolului apărut în SPIEGEL ONLINE. Referitoare la un alt președinte, mai precis.

Ziceam atunci așa:

Însă eu vă întreb acum, domnule Preşedinte Iohannis, în cazul în care nu aţi văzut interviul publicat, cînd veţi dezminţi afirmaţia gazetei că predecesorul dumneavoastră a fost „pro-rus”, restabilind astfel adevărul? Iar în cazul în care aveţi deja cunoştinţă de afirmaţia respectivă, chiar nu vă este ruşine?

(Foto: Facebook)

On Idiots (III)

All idiots are actively and enthusiastically idiots.

Imbecility is, among other things, a profession de foi.  Especially for the educated ones. They all live with the illusion of depth and omnipotence. So they talk loud and a lot. For the most part, they talk sports, nutrition trends, entertainment and sexist subtleties. They also love to exchange inconsistent arguments and re-launch clichés about life, health, and politics.

Commonly, they are vocal and critical about everything and everybody.

When they have to confront someone who is very different from them, they remain perplexed.

For a moment, the change of perspective is the end of the world. A conversation with someone who is inexplicably uninterested in their views comes as a shock. „The Otherness” leaves them in a short, but tragic state of frustrated speechlessness.

But once they overcome the initial difficulties, they have a new goal in life: to nullify that enigmatic difference between them and The Other!

For this grand purpose, they show some teeth and muscles. They laugh, bark, sniff, fawn, drool, snarl, yelp, bite. They’ll do literally everything that’s humanly and doggingly possible to affirm their status as qualified holders of  power and knowledge.

Once they start to make threats, there is no way you can escape their violence. Because one is not stupid enough if not malevolent enough.

Active, enthusiastic vileness makes a dummy grow into a fully stupid man, into someone who aggressively plucks you out of yourself and puts you in the shoes of his victim.

But how do they do it? After all, they are idiots.

All educated idiots have developed sly manners of getting what they want.

For instance, they insistently ask you the wrong questions until you end up playing a part that has never been yours. They instinctively RE-organize YOU in a manner that suits THEIR goals. They turn you into an „erroneous something”, into a kaleidoscopic monstrosity with indistinct opinions and weak arguments, into someone saying „no” when meaning „yes”, and „yes” when meaning „no”, into someone who has no longer access to one’s essential concerns, into someone who can safely be called a bleeding, pitiful prey.

They enslaved you with their vileness. And so there’s no other victim worthier of pity than the victim of an idiot.

Trust me with this.

(Foto: taurusarmed.net)

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)

On Suffering

Giving wrong meanings to your suffering is a terrible (and dangerous) thing to do. The lack of meaning is often better than false meaning.

Actually, dealing with your misery is the most significant and crucial occupation you’ll ever have. Some say there is some kind of „existential dignity” in dealing with it „in style”. Well, I personally am not that sumptuous.

I believe that the only justified exigency in hard times of misery is to try to assess its actual depth, consistency, impact, and limits.

The planet as a whole may be a lot happier than a single person. But only a single person can be a lot more miserable than the whole planet.

Indeed, our capacity to suffer is monstrously great, incommensurable even. And we rely on it. We take advantage of it; we even manipulate our own enormous ability to suffer. We play with it; like kids playing the doctor game.

So every day, we make false claims of unhappiness. But God knows we’re slightly happier than we believe; and a lot unhappier than we let others know.

(Foto: dy0719.com)

NATO vs Merkel?

Este inevitabilă întrebarea în urma declarațiilor contradictorii ale Comandantului NATO în Europa, Generalul Philip Breedlove, pe de o parte, și ale cancelarului german Angela Merkel, pe de cealaltă parte.

Împreuna, Rusia și regimul lui Bashar al Assad folosesc în mod deliberat migrația ca armă pentru a încerca să copleșească structurile europene și să înfrângă determinarea europeană. (Hotnews)

Și ISIS ”se răspîndește precum cancerul” a declarat ieri, printre altele, în fața Congresului American, Generalul Philip Breedlove, Comandantul Suprem al Forțelor Aliate NATO în Europa (NATO Supreme Allied Commander Europe (SACEUR) and Commander of U.S. European Command.). Mai mult, în The Guardian.

Nu cred că mai e nevoie de vreo discuție, clarificare, nuanțare. Cred că trebuie, ne (vă) place sau nu, să acceptăm realitatea. Spusă de la cel mai înalt nivel al singurei forțe, singurului aliat și singurului reper pe care îl mai avem. NATO.

Cu atît mai mult – și cu atît mai grav, după părerea mea – dacă ținem cont de cele declarate de Merkel într-un interviu acordat postului public german ARD. Din care, de reținut:

Refugiații vor fi în continuare bineveniți în Germania, pentru că ”guvernul condus de ea aplică singura strategie logică”. ”Nu are niciun sens să cred că pot rezolva problema prin închiderea unilaterală a granițelor”, a precizat Merkel. Cancelara refuză și stabilirea unei limite superioare a numărului de refugiați – metodă la care a recurs Austria și pe care ar prefera-o creştin-socialii din Bavaria și chiar unii creștin-democrați din propriul partid. Dar, în viziunea lui Merkel, singura rezolvare sustenabilă a crizei refugiaților stă într-o Europă solidară.

De ce ar fi Europa solidară cu o situație creată și perpetuată de Germania, și care se dovedește, pe măsură ce trece timpul, periculoasă atît pe termen scurt, cît și pe termen mediu și lung? De ce, mai ales, în absența recunoscută a unui plan B? De ce, cînd realitatea contrazice toate motivele invocate de Angela Merkel, începînd de anul trecut, pentru deschiderea granițelor europene, cu încălcarea unilaterală a acordurilor Dublin și Schengen? De ce, cînd nu există nici măcar un plan de gestionare a fluxului migrator, preconizat a ajunge la 3 milioane și jumătate de oameni pînă în anul 2020? De ce, cînd în locul forței de muncă invocate ca unul din motivele primirii a peste un milion două sute de mii imigranți, anul trecut, se dovedește nu numai că integrarea în bazinul de resurse umane este imposibilă, dar și că e nevoie de marcaje grafice pentru ca nou veniții să nu-și facă nevoile în bazinele destinate înotului sau în cele destinate igienei? De ce, cînd diferența civilizațională infirmă fără echivoc integrarea acestor oameni în spațiul european, cel puțin pe termen scurt? Și mai ales acum, de ce, ținînd cont de cele declarate de Generalul Breedlove?

În ce mă privește, consider că Merkel ori nu mai știe ce spune și ce face, ori știe și a știut de la bun început. Cale de mijloc nu există. Sau există, dar e tot dramatică: femeia nu poate să recunoască, pur și simplu, că a greșit. Și merge mai departe. Cu orice risc și cu orice consecințe.

(Foto: businessinsider.com)

O oaza de civilizatie, de normalitate inteligenta si talentata

Paul Dragoș Aligică scrie:

Dupa toata circoteca de prost gust creata artificial in jurul ceremoniei decernarii premiilor Oscar, se pare ca strategia de PR si marketing (care a mers anul acesta pe manufacturarea unei controverse speculand sensibilitatea publica curenta la chestia corectitudinii politice) n-a prea dat roade. Ratingul a scazut. Evident ca nu stim cum ar fi fost numerele in absenta noii formule de bataie de joc in stare agravata si continuata la adresa maselor de gura casca, luati de sus, prin definitie, ca masa de manevra si sursa de extractie financiara. In fine. Kitsch. Institutionalizarea marketingului, PR-ului si manipularii publicului, sub acoperire „artistica”. Altfel spus: circoteca. Vechea formula, in forme noi, postmoderne, industrializate, digitalizate. Distractie, cum se spune pe romaneste.

E momentul sa ne reamintim ca existe alte forme, net superioare: intelectual, estetic, artistic, uman si social de a ne investi timpul si interesul. Teatrul este una dintre ele. Si ca sa nu para ca discutam in abstract, o sugestie concreta:

ȘI VENI BĂRBATUL LA FEMEIE de Semion Zlotnikov
Cu Mihaela Sarbu și Lucian Pavel; Traducerea și regia: Bogdan Budeș
La Teatrul de Artă București.

De cate ori vin in tara incerc sa ma opresc pe acolo. Nu e vorba doar de experienta intalnirii in parametrii normalitatii inteligente si talentate cu spectacolele, actorii si regizorii de acolo. Este vorba de a descoperi o comunitate de spectatori cu anumite afinitati elective, intr-un spatiu de nisa. O oaza de civilizatie, un loc unde se poate respira: inainte, in timpul si dupa spectacol.

Sunt sigur ca mai exista in Bucuresti si in tara si alte astfel de locuri.

Daca am dedica acestor locuri si comunitatilor de artisti si spectatori asociate lor macar a zecea parte din atentia noastra pierduta pe circoteci precum cea intretinuta pe sute de milioane de dolari aseara de mogulii kitschului global, in mod cert viata noastra ar fi mai bogata, mai interesanta, mai inteligent folosita si infinit mai putin expusa abuzului si kitschului industrializat si mediatizat la scara planetara.

Eu am scris despre spectacolul acesta, ”Și veni bărbatul la femeie”, acum mai bine de un an, timp în care am fost norocoasă și am mai prins la Teatrul  de Artă București cîteva reprezentații de excepție, în timp ce prin alte părți, de aici, de pe la noi, lucrurile stăteau, în ce privește teatrul, cu totul altfel. Iar despre cum altfel și de ce teatru independent intenționez să mai scriu.

Pînă atunci însă, și pînă cînd va fi anunțată premiera spectacolului în pregătire (și pentru care crowdfundingul continuă), ”Cînd timpul stă pe loc”, pe 3 martie este următoarea reprezentație ”Și veni bărbatul la femeie”, aici, în București, și pe 10 martie la Brașov, la HOF CAFE. Cum spectacolele în afara Bucureștiului sînt, din păcate, foarte rare deocamdată, brașovenii, zic eu, nu au voie să-l rateze pe acesta.

Așa că aștept impresii. Deopotrivă din București, după 3 martie, și din Brașov, după 10 martie.

Iar ca în afară de cele două recomandări de mai sus să vă fac și poftă de teatru, cîteva instantanee și muzica, aici:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/bogdan.budes/videos/1132975666726490/” mbottom=”50″]

(Foto: Bogdan Budeș – Facebook)

On Idiots (Part II)

One of the most serious challenges a writer encounters is that of creating a credibly stupid character.

Curiously, it takes less talent and less wit to make a character act, talk and look smart.

Just to think how difficult it is to place a comma or to write a good dialogue! Everything you lay on your piece of paper is so miserably hard that it borders on the impossible.

Under such terrible circumstances, when everything stands or falls with whether or not this comma or that word should really be there, plausibly depicting an idiot borders on geniality. A genius writer has to master those hundreds of little nuances that would tell nothing by themselves, but eventually would show the reader a genuine idiot, in full bloom.

Indeed, there is nothing naive or shaky about the process of making a fictional idiot talk and act like a real one.

Every delusional writer can write witty sophisms and lovely essays about life, death, love, or sex. But digging right in the middle of the „crater”, where the most tragic human mystery lies like a sleeping monster waking up starved every time you try to get close to him, that is hard. That takes some serious narrative voice.

Besides, the more you explain stupidity, the less you’ll illustrate it. And the more you let it „talk” by itself, the less you’ll have it noticed by your readers.

It is hard to create (and nurture) an alliance with your readers when you intend to depict an idiot. Most of them do not feel like giving extra-thoughts to anything involving idiots and idiocy; some of them are afraid of not ending up identifying themselves with someone’s stupid behaviour, so they purposely fail to engage in deep analysis of certain fictional scenes.

If this was the case in regard to good literature, something extraordinary happens in mediocre literature: everyone acts, talks and looks smart – from sparkling quick comments made by some main male character to the dumb depth of some professional blonde, everything transpires epistemology.

The mediocre fictional world is poisoned with wittiness, just like the Hollywood movies are poisoned with beauty. As expected, both are fakes.

The mediocre writer shows his readers a world free of idiots. Building one, is beyond his mastery. Needing one, is beyond his reasoning and belief. That is why the alliance between the mediocre writer and his readers functions perfectly. Between beautiful minds, there are no misunderstandings.

All in all, I think there are two conclusions to be drawn from this Sunday’s text:

  1. The smart guy of a mediocre novel makes the perfect idiot for a respectable novel.
  2. Much like in real life, if you want to earn a reputation as a reliable idiot, you really should be looking for a reliable audience.

Do you see what I mean?

(Foto: yellowrosesgarden.com)

Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Media bate mediul academic

Abilitatea de a transforma albul în negru – pentru că este o abilitate, trebuie să recunoaștem – stimulat sau firesc scăpată de sub control, îl transformă invariabil pe posesor în negru. În negru real. Și în ridicol. Pentru că modelînd realitatea pentru alții, după placul sau interesul său, manipulînd perpetuu prin diferite tehnici, manipulatorul ajunge să se închipuie dumnezeu. Și cum nu este, făcătura expusă are numai darul de a apărea în întreaga-i micime și caraghioșenie.

Simularea sau copierea înălțării și a umilinței este bătaie de joc la adresa sacrului. A sacrului generator de viață, a sacrului născător de om. Prin urmare, blasfemie și bătaie de joc la adresa propriei ființe.

Media bate mediul academic. A ajuns să-l plagieze – și implicit să-l maimuțărească – pe Dumnezeu.

a3-6

Cum spuneam și cu altă ocazie, situația e complexă și prezintă multe aspecte.

(foto: captură ecran)