De ce Diaconescu si MRU sint sah mat si obligati sa-l sustina pe Iohannis in turul II

Ce se întîmplă dacă negocierile eșuează? Dacă cei doi și partidele lor nu primesc ceea ce-și doresc? Aruncă în aer unitatea dreptei și nu mai luptă împotriva lui Ponta? Păi și discursul lor de pînă atunci? Cum rămîne cu el? Și cum rămîne cu mandatul dat de alegători? Dacă Diaconescu sau MRU nu-l susțin necondiționat, fără negocieri, pe Iohannis în turul II, înseamnă că și-au mințit și trădat alegătorii.

Continue reading

Pe cine vor americanii presedinte la Bucuresti?

Culmea e că în timp ce alegătorului simplu îi cerem să voteze util și să facă complicate calcule geostrategice ale compromisului, de la americani avem pretenția să se țină ei de idealismele noastre și să susțină la prezidențiale tot felul de soluții fără șanse electorale.

Este decisiv numele viitorului președinte pentru influența americană în România?

România este membră NATO și partener strategic al Statelor Unite și nu există politician român cu putere reală, din mainstream, care să nu joace cu americanii. Să nu uităm că România a devenit membră NATO sub președinția lui Iliescu și a participat activ în războiul împotriva terorismului încă din 2001, sub Iliescu. Există politician român mai antiamerican și filorus decît Iliescu? În condițiile în care România s-a dovedit un partener controlabil și de nădejde pentru americani numele viitorului președinte nu e foarte important. Toți candidații cu șanse vin din zona mainstream a politicii și sînt controlabili. Mai mult, toți au trecut la un moment dat prin PSD și PNL și au fost aliați sau chiar amici. Implicarea americanilor poate fi doar una de acord fin, dacă alegerile sînt pe muchie și americanii îl preferă cu doi microni mai mult pe x decît pe y. Americanii s-ar putea implica masiv, s-ar putea ïntrebuința seriosla nivel diplonatic, informativ, logistic, mediatic și financiar doar dacă ar apărea un candidat naționalist și populist cu șanse, așa cum era Vadim în 2000 și cum ar fi putut fi Puricîn 2014.

Sînt dispuși americanii să-și investească resursele  de influență și credibilitate într-un candidat fără șanse?

Sînt dispuși americanii să meargă pe mîna unui învins, să piardă împreună cu el și să-și arate astfel limitele și slăbiciunea? Lăsînd la o parte diferențele minore dintre candidați (dacă nu ești parte a vreunei tabere politice sau de interese și iei o oarecare distanță, între Ponta, Iohannis, Diaconescu sau Predoiu nu-s mari diferențe).

Dar cum pot influența americanii alegerile prezidențiale?

Financiar, logistic și mediatic americanii nu se pot compara cu structurile de putere interne. La urma urmei, tot ceea ce pot face ei să dea semnale publice sau private care să influențeze politicienii români, serviciile și liderii de opinie. La rîndul lor, americanii iau decizii și fac evaluări în funcție de informațiile pe care le primesc de la sursele lor interne (politicieni, servicii, jurnaliști). Americanii nu pot inventa candidați și nu-i pot impune. Trebuie să lucreze cu materialul clientului.

Dacă americanii nu-l vor pe Ponta, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingă.  Dacă americanii nu-l vor pe Iohannis, îl vor pe candidatul cu cele mai mari șanse să-l învingâ. Nu are sens ca americanii să se concentreze pe un candidat fără șanse, doar pentru a-și îndepărta candidații cu șanse. Aptopi de „informațiile pe surse” despre pretinși preferați ai americanilor.

Pentru americani important e să investească influență în cîștigător, în viitorul președinte, nu să și-l îndepărteze susținînd vreun loser cu două, șapte sau zece procemte.  Ar fi pierdere de timp și energie.

Americanii îl vor președinte pe Ponta. Americanii îl vor președinte pe Maior. Americanii îl vor președinte pe Iohannis. Americanii îl vor președinte pe MRU. Americanii îl vor președinte pe Diaconescu. Sau pe oricine are șanse reale să cîștige și nu e un populist din afara establishmentului politic și informativ.

Iohannis sau MRU?

Candidații opoziției, în ordinea șanselor de a rezista cît mai decent în fața lui Ponta, în turul II, conform unui sondaj INSCOP comandat de Adevărul:

  1. Klaus Iohannis (PNL) – 48,3%
  2. Mihai Răzvan Ungureanu (PFC) – 43,4%
  3. Crin Antonescu (PNL) – 41,1%
  4. Teodor Meleșcanu (SIE/PNL) – 36,3%
  5. Emil Boc (PDL/PMP) – 34,2%
  6. Elena Udrea (PMP) – 30,4%

De Predoiu nu au întrebat cei de la INSCOP.

În turul I situația ar fi asta:

  1. Victor Ponta – 39,9%
  2. Crin Antonescu – 20,1%
  3. Mihai Răzvan Ungureanu – 12,4%
  4. Elena Udrea – 9,6%
  5. Cătălin Predoiu – 7,2%
  6. Corneliu Vadim Tudor – 4,1%
  7. Kelemen Hunor – 3,4%
  8. Dan Diaconescu – 3,3%

În comparație cu lunile trecute, Ponta crește și Antonescu scade. Deasemenea, și MRU crește.

Conform acestui sondaj, există doar două variante decente și viabile pentru prezidențiale: Iohannis și MRU. Restul candidaților ies din discuție. Aceștia pot, vorba comentatorilor sportivi, face o figură frumoasă și pierde onorabil. Sau chiar ar putea cîștiga, deși șansele sînt minime.

Dar ca să aibă șanse, unul dintre cei doi trebuie să ajungă în turul II. Aici e mai greu. Iohannis nici măcar nu e candidat, iar MRU nu are partid.

În schimb, apropiații lui Băsescu ies complet din orice discuție serioasă despre prezidențiale. Nici Predoiu nu se simte prea bine, însă în cazul lui nu avem date privind situația din turul II, împotriva lui Ponta (o fi supărat vreun mare baștan politic sau din servicii, de e pus acum la index). Cel mai rău lucru care li s-ar putea întîmpla lui Iohannis și MRU e să fie susținuți vocal de Băsescu sau PDL. Asta sigur le-ar îngropa orice șansă prezidențială.

Și un fapt interesant, remarcat de Barbu Mateescu la întrebarea ”Care credeți că ar fi cel mai potrivit candidat din partea (partid)?”

PSD

  1. Ponta  – 44,8%
  2. Niciunul – 32%
  3. Geoană – 17,8%
  4. NS/NR – 5,4%

PNL

  1. Iohannis – 37,9%
  2. Niciunul – 32,9%
  3. Antonescu – 22,8%
  4. NS/NR – 6,4%

PDL/PMP/PFC

  1. Niciunul – 40,9%
  2. MRU – 26,7%
  3. Udrea – 8,7%
  4. Boc – 8,4%
  5. Predoiu – 8%
  6. NS/NR – 7,3%

Astfel, cel mai potrivit candidat din partea partidelor de dreapta ar fi Niciunul.

De remarcat și totalul faliment politic al grupărilor Băsescu/Blaga. Candidații impuși sau doriți de cele două grupări rivale, cea condusă de Băsescu și cea condusă de Blaga, nu au nicio șansă, sînt toți mîini moarte. Udrea, Boc și Predoiu sînt respinși cu veselie și entuziasm de electorat. Sau popor, cum îi place lui Băsescu să spună. Deci întoarcerea la popor nu a reușit pe partea dreaptă.

Poate că cei doi mari lideri mici și triști ai dreptei, Băsescu și Blaga, chiar decid să se întoarcă la popor. Să se întoarcă pe bune și să lase locurile libere. Poate vor să se ducă la pescuit și să-și crească nepoții. Ambii sînt din ce în ce mai rupți de electorat, decență și realitate. Dar insistă în continuare, pe principiul ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”.

SURSA: ADEVĂRUL

sondajul integral

Iohannis, aparatorul statului de drept si PSD, agentul schimbarii

Să începem prin a pune la punct cîteva mituri.

Băsescu nu a fost scos din mînecă în 2004. Abia cîștigase cel de-al doilea mandat de primar al capitalei, era președinte al PD, copreședinte al Alianței DA și candidat al acesteia la funcția de prim ministru, era recunoscut ca cel mai important opozant al lui Năstase. Avea notorietate și era adversar politic al pesediștilor de 12 ani, din 1992.

Și încă ceva, Băsescu venea din postura celui care schimbă, după patru ani de mandat prezidențial ai lui Iliescu și patru ani de mandat de premier ai lui Năstase.

Acum agentul schimbării e Ponta, nu candidatul/candidații dreptei. Nu de altceva, dar la Cotroceni de zece ani e Băsescu, nu Ponta sau alt președinte al PSD. PSD va fi partidul care va veni cu un mesaj de noutate și schimbare (cu atît mai mult cu cît și-a schimbat garnitura la vîrf, are lideri tineri și noi, ceea ce nu putem spune despre dreapta, care defilează de ani de zile cu aceleași figuri prăfuite și obosite). Încă nu au trecut decît doi ani de cînd guvernul e condus de Ponta, prea puțin ca oamenii să fie sastisiți și exasperați de Ponta și PSD și oricum, în joc e funcția prezidențială, funcție pe care PSD n-a mai deținut-o din 2004. Poate părea paradoxal pentru un partid care la europarlamentare are un mesaj conservator să vină la prezidențiale cu un mesaj de schimbare, însă PSD este în opoziție în ceea ce privește Președinția și are un candidat tînăr (42 de ani), de fapt cel mai tînăr prezidențiabil cu șanse, și încă foarte mari, din 1990 încoace.

Va reuși dreapta să vină cu un candidat care să fie agentul schimbării, după zece ani de Băsescu la Cotroceni? Și ce înseamnă schimbare? Cum va prezenta dreapta această schimbare? Și cum se va împăca schimbarea cu suportul lui Băsescu și al grupării sale? Orice mesaj de susținere din partea lui Băsescu, a grupării sale sau a PDL-ului pentru candidatul dreptei în turul 2 va submina mesajul acestuia de schimbare, de înnoire.

Cel mai probabil dreapta va merge pe mesajul ”Nu dați toată puterea PSD-ului!”.

Una dintre soluții ar putea fi Iohannis. Are suflet de uselist, soluția Iohannis fiind premergătoarea USL-ului, a fost de partea PSD/PNL și împotriva lui Băsescu atît la prezidențialele din 2009 cît și la măsurile de austeritate din 2009 și lovitura de stat din 2012. Ar fi interesant ca bătălia în turul 2 să se dea între doi susținători ai loviturii de stat din vara lui 2012, unul fiind candidatul apărătorilor statului de drept. Johannis vine oarecum din afara politicii, e relativ nou în PNL, e neamț și are succes la indeciși, apolitici, hipsteri și alți alegători de pe margine.

Și mai are o mare calitate. Ți-l poți imagina la fel de bine candidat prezidențial din partea PSD. Dealtfel, nici nu m-ar mira să fie candidat prezidențial din partea PSD. Așa cum nu m-ar mira să fie candidatul dreptei. Rămîne de văzut care e diferența dintre Iohannis alesul din partea PSD și Iohannis alesul din partea iubitorilor statului de drept. Ce-i desparte pe cei doi Iohanniși, cel care ar fi ales sub sigla PSD și cel care ar fi ales sub sigla apărătorilor statului de drept? Bine, veți spune că susținerea din partea apărătorilor statului de drept îl va obliga să se comporte ca atare și să lupte pentru statul de drept și împotriva corupției. Dacă e așa, păi atunci haideți să-l susținem pe Ponta, că oricum are șanse mai mari la prezidențiale și susținerea noastră îl va obliga să lupte pentru statul de drept și împotriva corupției.

Cea mai bună soluție ar fi ca Iohannis să fie candidatul PSD-ului și să devină președintele pro-occidental, apărător al statului de drept, susținător al idealurilor dreptei și luptei anticorupție, pe resursele, munca și finanțele pesediștilor.

Am intilnit si nemti idioti. Azi, Klaus Iohannis.

Klaus Johannis: „Deocamdată scăderea salariilor bugetarilor cu 25 la sută va avea două efecte: nemulţumirea profundă a bugetarilor va fi primul şi o diminuare substanţială a veniturilor la bugetul de stat va fi al doilea. Aceasta fiindcă toţi bugetarii plătesc impozite la bugetul de stat şi sunt o sursă sigură. Dacă vor apărea şi alte efecte vom vedea după” (Hotnews)

Să recapitulăm. Notaţi şi băgaţi la cap:

  1. Scăderea salariilor bugetarilor duce la scăderea impozitelor plătite de aceştia şi deci a veniturilor la buget.
  2. Impozitele plătite de bugetari sînt sursă sigură de venit pentru buget.

N-am să comentez aceste nestemate ale gîndirii, ca să nu vă jignesc. O asemenea declaraţie nu arată că Johannis nu ştie economie, ci arată că Johannis e pur şi simplu idiot. Nu-i de mirare că s-a înţeles atît de bine cu Geoană şi Antonescu. Nici nu vreau să-mi imaginez ce discuţii de taină aveau cei trei, ce strategii politice şi economice puneau la cale, cum decurgea argumentaţia, ce demonstraţii logice îşi făceau reciproc sau ce bijuterie de umor e o divergenţă de opinii pe teme economice între Geoană şi Johannis, de exemplu.

Deşi am decis să adoptăm soluţia ediţiilor (la 6.00, la 15.00 şi la 20.00), atunci cînd e cazul vom interveni şi cu cîte un breaking news. Iar o asemenea declaraţie, la care nu ştii ce să faci, să te tăvăleşti pe jos de rîs sau să te îngrozeşti la gîndul că Johannis ar fi putut fi azi prim-ministru, merită un breaking news.

Imaginaţi-vă o Românie condusă de trio-ul Geoană-Antonescu-Johannis. Nu e doar o expresie. Chiar vă rog să v-o imaginaţi, cît mai detaliat, dacă se poate.

PS. Citiţi vă rog, la articolul de pe Hotnews, şi comentariile cititorilor. Merită.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc