Listen here, dummies!

Protestele pașnice au sens atâta timp cât reprezentații noștri sunt dispuși să asculte. Poate au urechile un pic înfundate și trebuie urlat ca să priceapă. Dar majoritatea parlamentară actuală nu mai e compusă din reprezentanți ai poporului, ci din prădători încolțiți. Amenințarea este debalansată. Pentru ei pericolul e clar și iminent, își pot pierde libertatea și averile. Pentru noi, mai ales pentru cei cu ochelari de cal, amenințarea e difuză și decalată în timp; sigur, trăind într-o țară coruptă, am putea la un moment dat să murim din cauza unui malpraxis, să rămânem fără un loc de muncă sau să dăm faliment. Dar deocamdată treaba pare că merge. Stomacele sunt încă pline, bani pentru mers la clinici private mai sunt și magazinele încă pline ochi. Așa că ei, prădătorii, nu mai pot fi opriți pe cale pașnică. Încercați să fluturați o pancartă cu un hashtag pe ea în fața unui urs turbat și o să vedeți dacă vă ajută la ceva. Prin proteste pașnice noi sperăm de fapt în sufletul nostru că altcineva va prelua mesajul și va aplica forța indirect sau în ultimă instanță, direct. Că e președintele, că sunt americanii sau Uniunea Europeană. Singura speranță pe care o mai avem este că mai ales Statele Unite, pe de-o parte având conștiința noțiunilor de libertate, lege și democrație și pe de alta, din interes, vor aplica forța diplomatică necesară ca să ne scoată din belea. Dar cuvântul cheie este „forța”. Noi ne-am dori ca altcineva s-o aplice in numele nostru că noi nu suntem în stare. Nu mai avem nici spiritul, nici antrenamentul sau curajul să aplicăm forța noi înșine. Cert e însă că, în lipsa unei intervenții ferme a vestului, violența e un deznodământ cert. Că se va întâmpla mâine, sau peste 25 de ani.

De aceea e important ca, dacă scăpăm și de data asta, să aducem în spațiul public discuția despre dreptul la auto-apărare al cetățeanului și metodele legale și practice de introducere în Constituția României a dreptului cetățenilor de a avea arme. Scopul nu este să avem insurecții armate odată pe an ci să avem posibilitatea legală de a ne apăra împotriva abuzurilor puterii. O populație înarmată înseamnă conducători mai precauți care se vor gândi de două ori înainte să calce o țară întreagă în picioare. Violența nu e o soluție decât în cazuri extreme, dar amenințarea violenței e cea mai bună garanție a libertăților noastre. Poate sună radical, dar dacă judecați la rece s-ar putea să constatați că radicalul se transformă în firesc.

Ca disclaimer, prezentul text nu e o chemare la proteste violente. Violența, dacă va veni, va veni din partea puterii, ceea ce ne-ar crea (cu un preț mare) ascendentul moral să continuăm lupta așa cum credem de cuviință. În continuare sper că nu vom ajunge acolo și că vom fi scăpați și de data asta. Dar după ce se termină tărășenia asta, trebuie să avem o discuție serioasă despre cum înțelegem să ne apărăm drepturile și libertățile.

Aveți două opțiuni, alegeți!

Ipotetic vorbind, trăiți într-o țară aflată în pragul colapsului urmând un model deja cunoscut. Să-i spunem acelei țări Whathefuckya. Filmul pe care îl vedeți vă este grețos de cunoscut. Vi se rupe inima și pentru voi și pentru restul concetățenilor voștri. Sunteți frustrați, furioși și oscilați între defetism și îndârjire. Tot ipotetic, sunteți într-o poziție de relativă putere, instăriți și aveți posibilitate să preluați puterea în țară. Ceea ce vă lasă cu două opțiuni.

1. Opțiunea El General:

Considerați că oamenii din țara voastră nu sunt în stare să se guverneze singuri, că nu înțeleg natura puterii și a libertății și că vă aflați în fața unui colaps ireversibil. Înțelegeți că odată prăbușită, țara își va reveni doar în câteva zeci de ani (dacă își va reveni vreodată) și că urmează represalii, suferință, moarte și minim trei – patru generații compromise. Așadar decideți, împreună cu câțiva apropiați, să preluați puterea și să instaurați o dictatură limitată în timp care să repună țara pe făgașul normal (așa cum îl vedeți voi ca fiind normal). Vă asumați responsabilitatea unei epurări a sistemului, care (sperați voi) va salva câteva generații prin niște sacrificii de câțiva ani. Înțelegeți că dictatura voastră chiar dacă va pune țara pe picioare, se va solda inevitabil cu oameni morți, schinguiți, abuzuri, etc. Vă asumați și faptul că și în situația în care aveți succes și țara își revine veți fi blamați, urâți și probabil încarcerați. Mai sunteți conștienți și de faptul că veți avea morți pe conștiință, lucru cu care va trebui să trăiți și să muriți și pentru care, dacă sunteți credincioși, știți că veți răspunde și unei instanțe superioare.

2. Opțiunea „So Long, and Thanks for All the Fish”

Porniți de la aceeași considerație. Concetățenii voștri au dat-o în bară, țara se duce de râpă, o să fie jale. Dar vă gândiți. Cine sunt eu să-mi asum responsabilitatea asta? Cine sunt eu să-mi permit responsabilitatea asta? Și mai presus de toate, dacă nu lăsăm oamenii să învețe lovindu-se singuri cu capul de pragul de sus, vor învăța vreodată să aibă grijă de ei înșiși? Dacă populația unei țări oscilează tot timpul între dictatori și „conducători providențiali” cum vor pricepe oamenii ce înseamnă libertatea și exercitarea puterii? N-ar fi mai bine să lăsați totul să ardă cât de tare și de mult natural, ca din rămășițe să renască o societate mai inteligentă, reașezată pe o fundație moral și politic sănătoasă care să reziste sute de ani? Odată ajunși la concluzia asta, vă urcați în primul avion și nu vă opriți până în Belize, unde vă inchiriați o casă cu cablu TV ca să puteți privi dezastrul la Digi24.

Aveți aceste două opțiuni. Pe care o alegeți?

Să nu ne mai căutăm scuze

În ultimii zece ani, încercările mele de a lansa discuții serioase pe teme politice s-au lovit de rezistență exprimată vehement prin replici de genul: “Nu discutăm politică în familie!” “Hai să nu ne băgăm acum în politică”. “De ce insiști să politizezi orice discuție?” Sau pasiv, printr-un interes de complezență și, într-un final, abandonul discuției.

Înțeleg că nu putem fi toți pasionați de politică. Nici nu trebuie și nimeni nu are pretenția asta. Însă corelând lipsa totală de interes pe care unii dintre voi o manifestă pentru politică cu direcția în care o ia România ultimilor trei ani, îmi permit să vă pun niște întrebări:

Când ar fi momentul oportun să discutați despre politică, acest lucru abstract și îndepărtat care ne afectează aproape fiecare moment al vieții? Când o să rămâneți fără loc de muncă? Când o să vă închideți afacerea din lipsă de clienți sau din cauza taxelor prea mari? Când n-o să mai puteți plăti creditele? Când o să trebuiască să tremurați în stradă cu săptămânile? Când o să înceapă să moară oameni? Nu de alta, dar toate astea s-au întâmplat deja și totuși dezbaterea politică serioasă este cvasi-inexistentă în România.

De ce?

Indolență.

“Nu vreau să mă cert.” Sau “Nu mă pricep”, “Nu am timp” sau “Suntem prea mici, nu contăm, toți sunt la fel, etc.” Toate acestea sunt scuzele indolenței.

Nu vreți să vă certați?

Trebuie să faceți un efort susținut, să vă documentați, să vă mențineți la curent cu evenimentele, să ascultați ce au de spus interlocutorii și să formulați păreri pertinente. Iar dacă se ajunge totuși la ceartă, certați-vă! Fuga la nesfârșit de conflict echivalează cu măturarea mizeriei sub covor. Problemele ignorate nu dispar de la sine ci cresc și devin dezastre. Conflictul, cu măsură, e un mecanism de decantare a adevărului. Așa că aruncați-vă ideile (și pe voi cu tot cu ele) în arenă și susțineți-le sus și tare până când cineva vă dovedește că greșiți.

Credeți că nu vă pricepeți?

Gândiți-vă la toți atârnătorii incompetenți ai guvernărilor din ultimii ani. Ați făcut mișto de ei în piață și pe Facebook. Nu credeți că puteți gândi soluții mai bune decât ale lor?

Suntem prea mici și nu contăm?

Se pare că alegătorii PSD-ului nu au fost de aceeași părere.

Nu aveți timp? Faceți-vă.

Toate aceste scuze (pe deplin justificabile în capul nostru) nu sunt decât mofturile unor copii care bat din picioare că e tema prea grea. Da, e greu să avem job, familie, probleme și în același timp să mai stăm și cu ochii pe tâlharii de la putere. Dar nu avem opțiunea să ne luăm vacanță pentru că o luăm pe banii, viitorul și viețile noastre. Nu ne putem nici culca pe o ureche sperând că va veni cineva să se ocupe de problemele noastre, DNA-ul, americanii, jurnaliștii sau experții, oricare ar fi ei. Ei vor face, cine ce poate, atât că le permit circumstanțele și interesele.

În rest lucrurile depind numai de noi.