Descoaserea UE

Germania spune NU unui efort financiar comun de lupta impotriva crizei economice declansate de pandemie

Divergentele profunde din cadrul Uniunii Europene împiedică eforturile de a combate criza economică care se instaurează in Europa din cauza pandemiei cu coronavirus.

Săptămâna trecută, după cum se stie, liderii Uniuni Europene au avut două încercări de a ajunge la un Acord referitor la o strategie coordonată la nivel unional, menita sa sprijine financiar statele membre cele mai afectate de pandemie, precum Italia și Spania. Miniștrii de finanțe din țările care folosesc moneda euro s-au întâlnit marțea trecuta, dupa care a urmat joi o teleconferinta a tuturor celor 27 de lideri ai UE.

Ambele au eșuat în a ajunge la un numitor comun!

Conferința video de joi a durat șase ore și s-a încheiat cu o declarație comună jenantă și inutilă, care a plasat pe mai departe întreaga povară financiară aferentă momentului pe umerii fiecărei țări membre. Doar insistențele Franței și Spaniei au făcut în extremis ca situația să nu rămână definitv blocată. Un blocaj susținut de Germania și ranforsat de Olanda și Austria. Liderii UE au convenit finalmente să revină cu o propunere de plan comun în următoarele 14 zile, termen care a început să se scurgă, începand de joia trecută.

Țările UE au angajat sume enorme de bani în ultimele zile în sprijinirea afacerilor și a pieței muncii, deși recesiunea profundă pare acum inevitabilă, iar limitele UE privind deficitele bugetare au fost relaxate pentru a le permite statelor membre să împrumute mai mult. De asemenea, Banca Centrală Europeană a pompat sute de miliarde de euro (750 de miliare de euro !) pe piețe pentru a preveni șocul care deja tinde să declanșeze o nouă criză financiară de proporții.

Însă, în ședința de joi, nouă dintre cele nouasprezece țări din zona euro, inclusiv Italia și Franța, au dorit ca blocul comunitar să ia masuri mai robuste. Acestea au solicitat ca Uniunea Europeană să emită eurobond-uri („coronabonds” -s.n.), pentru a crea un fond-tampon accesibil pe termen lung pentru toate statele membre, pentru a ajuta la plata măsurilor de combatere a pagubelor provocate de pandemie.

„Argumentul pentru crearea unui astfel de instrument comun este puternic, întrucât cu toții ne confruntăm cu un șoc extern simetric, pentru care nicio țară europeană nu poartă vreo responsabilitate, dar ale cărui consecințe negative sunt suportate de noi toți”, au subliniat liderii celor nouă țări, inclusiv președintele francez Emmanuel Macron, într-o scrisoare adresată celor 27, concluzionând : „Suntem responsabili colectiv pentru un răspuns european eficient și unit”.

Cancelarul german Angela Merkel, susținut de liderii din Austria și Olanda, a declarat că Germania NU este de acord. Aceștia se opun de ceva vreme ideii emiterii de eurobonduri de teamă că această ar însemna în mod efectiv că plătitorii de taxe din țările lor, contribuabilii lor să subscrie cheltuieli de către statele membre mai sărace. „Am lămurit din partea germană acest lucru, dar și alții au procedat la fel. Deci, această (emiterea de eurobonduri -s.n.) nu este opinia tuturor statelor membre”, a declarat Merkel vinerea trecută, cu referire la apelul pentru emiterea de coronabonduri.

Unii economiști spun că există argumente clare pentru ca Uniunea Europeană să facă pasul fără precedent în emiterea propriei emisiuni de bonduri comune, având în vedere natura extraordinară a șocului actual. Toate țările UE vor atinge deficite bugetare uriașe în acest an, ca urmare a luptei împotriva împotriva pandemiei și a consecințelor acesteia, iar țări precum Italia și Spania – cu economii mai slabe decât Germania – vor trebui să poată împrumuta cu rate de dobândă rezonabile.

Angela Merkel, insa, și alți lideri europeni spun că UE ar trebui să puna la bataie cele 410 miliarde de euro rămase în Mecanismul European de Stabilitate (MES), un fond de salvare creat pentru a ajuta țările în timpul crizei datoriilor UE în urmă cu opt ani. Aceasta sugestie a înfuriat țările din sudul Europei care asociază MES cu condițiile dure de austeritate atașate împrumuturilor sale de salvare acordate Greciei, Ciprului, Portugaliei și Irlandei… „Cum putem crede că instrumentele dezvoltate în trecut, care au fost construite pentru a interveni în cazul șocurilor… asimetrice (!) în ceea ce privește tensiunile financiare ale țărilor individuale, sunt adecvate acestui șoc… simetric (!), cu un impact atât de devastator?”, a declarat pentru CNN o sursă din guvernului italian.

Dezamăgirea Italiei a avut un ecou în poziția premierul spaniol Pedro Sanchez care a cerut Uniunii un „angajament financiar clar și convingător pentru a depăși criza”, inclusiv „propuneri concrete de finanțare pe termen mediu și lung”, potrivit unui comunicat emis de biroul său.

„În condiții normale, o întârziere de două săptămâni în stabilirea unui asemenea acord nu ar fi mare lucru”, scria Holger Schmieding, economist-șef la Berenberg Bank, cu sediul la Londra, într-o notă de informare. „Dar în actuala criză … dacă europenii se ajută sau nu reciproc în această situație de urgență acută, se pot formă percepțiile populare despre ceea ce reprezintă Europa – și asta pentru o perioadă lungă de timp”.

Amintesc, în încheiere, faptul că răspunsul la pandemia coronavirusului a fost fără precedent. Angajamentele guvernelor și băncilor centrale până în prezent sunt apropiate de 7 trilioane (7000 de miliarde) de dolari, potrivit unei analize realizate de CNN Business. Totalul include cheltuielile guvernamentale, garanțiile de împrumut și reducerile de impozite, precum și tipărirea banilor de către băncile centrale pentru a cumpăra active precum obligațiuni și fonduri bursiere.

Traducere, adaptare și comentarii de Dan Uncu, după „The EU can’t agree on how to help Italy and Spain pay for coronavirus relief”/ Mark Thompson/ CNN Business/ Updated 18:16 GMT (02:16 HKT)/ March 27, 2020, articol la care au contribuit în formă originală Chris Liakos, James Frater, Vasco Cotovio, Sharon Braithwaite, Valentina di Donato și Laura Perez Maestro.

Schita despre cum ar putea fi inlaturata nemultumirea

„O fiinţă activă este nemulţumită şi, de aceea, nu este atotputernică. Dacă ar fi mulţumită n-ar acţiona, iar dacă ar fi
atotputernică şi-ar fi îndepărtat de multă vreme, definitiv, nemulţumirea.” – Ludwig von Mises
În cele ce urmează mă voi adresa ființelor active, cărora voi încerca să le sugerez prin modestele mele mijloace, cum
să-și diminueze nemulțumirea, întrucât îndepărtarea sa le-ar aduce-n rândul ființelor inactive, scop complet străin
intențiilor mele.
Voi începe prin alt citat al aceleiași imense personalități, Ludwig von Mises: ”Nu există nici un mijloc de a demonta o
teorie eronată, altul decât de a o respinge prin raţionament discursiv şi de a-i substitui una mai bună” pe care mă voi
strădui să-l urmez.
Ființa umană este eminamente socială, acesta fiind cadrul în care își poate manifesta atributele umane. Izolată de
societate aceasta își pierde tocmai aceste trăsături definitorii. Existența în societate este posibilă datorită relațiilor
dintre membrii acesteia. Importanța relațiilor este crucială, de aici decurgând implicațiile calității acestora.
Calitatea relațiilor este determinată de ordinea socială instituită, respectiv de regulile generale de conviețuire
precum și de beneficiarii acesteia, omul obișnuit (majoritatea covârșitoare), minorități (diverse elite din medii
precum cel politic, economic, academic șamd), ori indivizi.
Ordinea socială are la bază unul dintre cele două crezuri: individualismul, sau colectivismul.

Individualismul

Noțiunea de individ o reprezintă pe cea de persoană, unica deținătoare a tuturor atributelor umane. Individualismul presupune două perspective:

– Cea personală: persoana crede că este capabilă să trăiască fără asistență din partea semenilor;
– Cea publică: persoana crede că majoritatea semenilor săi nu au nevoie de asistență.
Cele două perspective fac posibilă existența a două sfere:
– Sfera privată individuală, în care persoana poate acționa liber în limita regulilor generale de conviețuire;
– Sfera publică, în care persoanele se asociază voluntar în scopul satisfacerii unor interese comune.
Relațiile caracteristice sunt cele contractuale, respectiv înțelegeri liber consimțite între persoane individuale și/sau
organizate/asociate voluntar, desigur tot în cadrul acelorași reguli generale de conviețuire. Ordinea contractuală a
societăţii este o ordine de lege şi drept, un complex de drepturi care determină orbita în care indivizii sunt liberi să
acţioneze.
“… o societate bună este una în care fiecare individ ajunge la o stare bună din punctul său de vedere fără a înrăutăţi
starea altora. Aceste stări bune nu pot fi însă nicicum definite în mod abstract, pentru că depind de acel aici şi acum de
la care pornesc indivizii. Ele nu pot nici să fie atinse în mod izolat de către indivizi. Negocierile la nivelul colectivităţii sunt
ineluctabile. Ele permit înstructurarea instituţiilor în contextul cărora indivizii ajung la respectivele stări bune.” – James
M. Buchanan
“Filozofia numită curent individualism este o filozofie a cooperării sociale şi a intensificării progresive a reţelei
interdependenţelor sociale.” – Ludwig von Mises
Individualismul se află la baza creștinismului, a democrației și a liberalismului, valorile acestora adresându-se
individului. Implică încrederea de sine și în semeni. Se poate afla la baza statului minimal/esențial, cu atribuții și
dimensiune reduse, cu condiția aplicării unor politici conforme și compatibile.

Colectivismul

Colectivismul pornește de la premiza incapacității majorității ființelor umane de a-și decide scopuri precum și de a le
îndeplini. Are la bază eroarea atribuirii de însușiri individuale grupurilor, de parcă acestora le-ar fi foame, sete, cald, frig,
ar iubi, ar urî, le-ar place, ori displace șamd. Urmarea imediată, cu asemenea justificare, este asistențialismul, în forme
tot mai accentuate și domenii tot mai largi. Oamenii sunt considerați turme, cele două sfere (privată individuală și
publică) admise de crezul individualist sunt invadată (cea privată individuală), respetiv acaparată (cea publică). Nefericiții
neputincioși, constituiți în turme/mase sunt deposedați de propriile libertăți și siliți să se lase la dispoziția
autoproclamatelor atotștiutoare autorități în vederea promovării intereselor despre care deseori nici nu sunt conștienți.
Odată cu nevoile maselor precum și modaliatea în care urmează să fie satisfăcute se instituie prin decret și obligațiile și
sancțiunile, acestea fiind aplicate individual.
Asemenea intervenții în viețile oamenilor simpli neajutorați se cer planificate, sunt înființate numeroase organizații,
fiecare cu propriul specific conform scopului stabilit de către decidenți, cu regulamente concepute de către birocrația
dedicată, omnipotentă și indispensabilă. Astfel am ajuns în contemporaneitatea statului asistențial, a Big State-ului, cu
tendințe maximale.
Relațiile specifice sunt cele hegemonice, predominante fiind cele de subordonare. Treptat societatea este
transformată într-o mare organizație, cu ierarhie prestabilită, scopuri și reguli de funcționare decise de către stăpâni,
pretinși supraoameni, în propriul folos și în detrimentul majorității oamenilor simpli.
Ordinea socială se dezintegrează, cooperarea pașnică benevolă dintre cetățenii liberi este substituită de relațiile
conflictuale dintre războinici, deoarece în loc să tranzacționeze bunuri și servicii, se luptă unii cu alții.
“Ceea ce diferenţiază legăturile hegemonice de cele contractuale este măsura în care alegerile indivizilor
determină mersul evenimentelor. De îndată ce omul se decide în favoarea aservirii sale către un sistem hegemonic
el devine, în limitele activităţilor acestui sistem şi în intervalul de timp al aservirii sale, pionul acţiunilor directorului.
Supuşii acţionează doar pentru a-şi alege statutul de subordonaţi; odată făcută această alegere ei nu mai
acţionează pentru ei înşişi, ci li se poartă de grijă. În cadrul unei societăţi contractuale, membrii individuali schimbă
între ei anumite cantităţi de bunuri şi servicii, de anumite calităţi. Când îşi alege statutul de subordonat, în cadrul
unui corp hegemonic, un om nici nu oferă nici nu primeşte ceva specific. El se integrează într-un sistem, în care va
avea de adus indefinit servicii şi va primi ceea ce este dispus directorul să-i aloce. El este la mila directorului. Doar
directorul este liber să aleagă. Împrejurarea că directorul este un individ sau un grup organizat de indivizi – un
directorat – că el este un tiran maniac şi egoist sau un despot patern şi binevoitor este irelevantă pentru structura
de ansamblu a sistemului.” – Ludwig von Mises
Colectivismul nu permite existența democrației (alegerile sunt deseori aflate în afara domeniului de interes, ori
competenței cetățeanului), a libertăților (libertatea individuală este substituită de libertatea decidenților) și deseori
periclitează creștinismul (cultele sunt puse în relație de dependență față de decidenți). Se găsește la baza a
numeroase ideologii și doctrine politice, toate strâns unite împotriva libertăților și a democrației, chiar dacă unele,
în mod demagogic le proclamă.

 

Concluzii

Nemulțumirea face parte din viață, este atribut firesc al ființei umane active, neresemnate. Problematic este nivelul la
care se manifestă, respectiv cel vital, care periclitează însăși existența, ori cel calitativ, care vizează dorința de mai bine,
de sporire a performanței. Nivelul vital se manifestă în cvasitotalitatea aspectelor existenței, puținele satisfacții
presupunând mari eforturi presărate de compromisuri, aproape înecate-n oceanul de neîmpliniri. Cel calitativ are baze
solide grație cărora satisfacțiile devin predominante și cotidiene, nerealizările suportabile, însă întotdeauna există loc
pentru mai bine.
Evidențiind caracteristici ale celor două crezuri, fără pretenția exhaustivității, însă cu nădejdea suficienței, am
argumentat imperativul renunțării la colectivismul ademenitor, un soi de fata morgana, și acordarea atenției singurei
alternative, respectiv nearătosului – după tirul bisecular concentrat la care a fost supus nici n-ar putea arăta altfel –
individualism. Am avea șansa, nicidecum garanția – întrucât aceasta nu există – reevaluării relațiilor dintre noi, ființele
umane, de importanță esențială și de neînlocuit.
Constrângerile zămislite de către inginerii sociali, proiectanții incontestabili ai vieților milioanelor de neajutorați – în
accepțiunea celor care-și arogă asemenea rol – trebuie înlocuite cu cele contractuale – schimbul liber de voințe –
spontan și benevol consimțite de către oamenii simpli – care-și vor descoperi subit abilitățile – după modestele lor puteri
și resposabilități. Resursele umane constituie un dat în timp și spațiu. Acestea nu pot fi modificate prin decretul unor
entități, deoarece nu există asemenea creaturi umane omnisciente și omnipotente. Singura întrebare care poate fi pusă
ar fi care este mediul cel mai prielnic manifestării resureslor umane existente: condițiile libertății individuale – singura
posibilă – ori cele ale servituții față de entități inexistente? Dacă admitem superioritatea ordinii sociale a libertății
individuale, în sprijinul căreia găsim – pe lângă argumentele pur teoretice – nenumărate experiențe, rezultatul oricărei
deliberări poate fi doar adoptatea acesteia.
Orice politică – în propriul sens de rezolvare de probleme, specifică acțiunii umane – bazată pe colectivism este sortită
eșecului, întrucât operează cu concepte improprii firii umane, chiar împotriva naturii sale, generatoare de conflicte
ireconciliabile și de amploare crescătoare. Stăpânirea Marii Societăți își creează propriile structuri, respectiv birocrația,
care i se datorează și prin care stăpânirea este posibilă. Nu poate exista stat minimal, ori esențial și nici taxe mici în
asemenea condiții. Nici domnia legii – stat de drept, state of law – deoarece legea este invadată prin procesul de
legiferare de către un legislativ omnipotent, nu poate exista altundeva decât în visele naivilor. Nu va exista libertate, nici
democrație, nici etică, nici moralitate.
Dacă orice politică bazată pe colectivism este în afara oricărei soluții, nu orice politică bazată pe individualism este
sortită succesului. În primul rând acest crez trebuie temeinic înțeles și asimilat. Apoi este inevitabilă adoptarea unor
politici conforme precum și aplicarea neabătută, asumată fiind inexistența vreunei garanții. Tot ce avem este șansa, iar
aceasta depinde de resursele umane implicate. Cei care au suficientă încredere de sine și în semeni sunt datori să
încerce.

O lingurița de rahat intr-un butoi cu lapte

Textul următor nu va fi ”înghițit” de mulți. 
Dar cum niciodată nu mi-a păsat de părerea gloatei, am să-l scriu. 

Cînd mergeți la vot, pe 27 septembrie, să aveți mască indiferent ce spun autoritățile. Pentru că veți avea nevoie. 

Ei, și s-a gîndit (vorba vine) PNL-ul! S-a gîndit muuult. Mult și prost, din păcate. 

Cum să adune dreapta la alegerile locale din septembrie? Sigur, coagularea dreptei în România postdecembristă este un deziderat în care s-au împiedicat mulți. Acum, a venit rîndul lui Ludovic Orban. 

Care, nici mai mult, nici mai puțin, a făcut alianță numai cu USR Plus, în detrimentul PMP. 

Pentru PNL, PMP ce o fi? Partid de stînga? 🙁 (( Dar știe oare PNL ce presupun dreapta și stînga în politică? Și dacă nu știe, nu are gură să întrebe?

Se pare că nu, din moment ce au anunțat cu satisfacție vădită alianța cu… stînga. Pe care, cu elan și voie bună, ne-o prezintă ca fiind ”alianța dreptei”.

A cărei drepte, a fi prima dintr-o serie lungă de întrebări. Dar nu îl mai chinuim pe prim ministru cu chestionarul. Îi povestim, mai bine, ceva.

Ceva ce pare a-i fi scăpat în ultima vreme. 

Domnul Orban,  văzîndu-se cu un partid parcă mai curat decît alte dăți, a vrut să-i dea aromă. Și dacă ne aducem bine aminte, o linguriță de rahat într-un butoi cu lapte face laptele… necomestibil, da!

Asta trebuia să-și amintească înainte de a semna alianța ”dreptei”. Și a face partidul nevotabil. Dar nu! Nu numai că nu și-a amintit la timp, dar candidatul lor se pare că se teme și de Traian Băsescu. Că ce să facă și adevărata dreaptă, face ce poate, candidează adică cu ce are. Și are!

Cum va rezolva fobia lui Nicușor Dan nu e treaba noastră. Poate domnul Barna să-i spună domnului Băsescu să se astîmpere și să stea la Bruxelles, dacă îi dă mîna. 

Pot să dea și HG, tot degeaba. Băsescu are dreptul constituțional să candideze și va face uz de el. Iar noi vom avea pe cine vota, în sfîrșit!

 

 

STATUL COMUNIST, GROPARUL NOSTRU

Statul neo-marxist (model folosit cam în toate statele dezvoltate din UE și SUA) aruncă banii noștri aiurea, pe ideologia sexo-eco-islamo-marxistă.

Exemple autohtone:

1. Mașini electrice, hibride plug-in. Subvenții mergând până la aproape 10’000 de euro (mai mult decât în marile economii europene), fără de care aceste mașini scumpe nu s-ar vinde nici măcar de o cotă de piață de 1%. Evident, aceste mașini sunt cumpărate de oameni din segmentul superior al veniturilor, de obicei pentru „virtue signaling”.
Oare de ce îi ajută „progresiștii” pe cei care au mult mai mulți bani decât majoritatea plătitorilor de biruri?

2. Mărirea continuă a salariului minim (11 trepte de salarizare, introduse de „campionii egalității”), într-un ritm de cel puțin zece ori mai mare decât creșterea productivității, impusă de către stat tuturor firmelor, chiar și în plină criză!
În timp ce marile firme își permit să dea salarii mai mari, datorită cifrelor mari de afaceri (volume peste cele critice) și a automatizării (ce permite concedieri și economii de scală, micile afaceri (și mai mici datorită „pandemiei”) nu pot ține pasul – ba mai mult, statul face concurență neloială, dând nejustificat salarii mult mai mari decât antreprenorii.
Oare de ce comuniștii de la vârf ajută corporațiile și distruge micile afaceri și viețile angajaților din mediul privat?

3. Tone de fonduri date ong-urilor, mass-mediei (ca la lăutari) și instituțiilor statului pentru a ne „educa” copiii în plan sexual (din perspectivă lgbtqetc., opusă creștinismului ce ne-a ridicat ca nație), pentru educarea „eco” (prin manipularea mincinoasă a „științelor” subordonate ideologiei și nu adevărului), pentru facilitarea impunerii paraziților islamiști (migranți ilegali, economic, nicicum „refugiați”) care ne omoară cu ajutorul propriilor noștri bani, acapararea educației și alinierea ei la minciunile neo-marxiste.
Oare de ce oamenii inteligenți tac si devin complici mutării de la credința în Dumnezeu, libertate, familie și nație către satana (incluzând sclavie, sociopatie, internaționalizare)?

4. 350 milioane de euro date industriei HoReCa, bazat pe indicatori precum numărul de angajați/fond de salarii.
De ce „ajută” statul/UE tot mari companii și ceva evazioniști? Nu ar fi mai simplu să lase toți antreprenorii în pace, să deschidă când vor și să nu mai reglementeze excesiv?

5. Câteva miliarde de euro de la UE (1,5 mld. prin React-UE plus 3-5 mld. prin SURE) … Mai că te-ai bucura că te ajută birocrații neo-marxiști.
Însă sunt convins că împărțirea bucatelor se va face între prietenii abonați la banu’ statului (adică banii noștri, furați ca de obicei).

6. Programul de finanțare a start-up-urilor România Start-up Plus, care dă minim 40’000 euro persoanelor fizice pentru a demara o activitate economică. Chiar credeți că oameni săraci, fără „pcr”, vor ști să acceseze aceste fonduri nerambursabile?

7. Babilonia IMM Invest – cică doar 1’000 de firme (nu cred nici măcar acest număr), după două luni și 40’000 de aplicații par a se putea împrumuta de la bănci cu garanția statului. Bani aruncați pe fereastră, sub bagheta profesorului Cristian Păun.

Antreprenorii nu doresc „ajutorul” statului, ci doar să fie lăsați în pace.
Când statul comunist intervine, sunt îngropați micii patroni și fondurile statului (repet, banii noștri) sunt majoritar sifonate de firmele „de casă”, conectate cu politicienii.

Domnul Soros, un nou chix?

Rasism, rasism, negrii răcnesc,

Sărind pe albi o sută. 

America e în flăcări. La propriu. Președintele Trump a petrecut ceva timp în buncărul Casei Albe, noaptea trecută. 

Totul a pornit, oficial, de la moartea  ”blîndului” George Floyd, sub genunchiul asupritor al polițistului alb Chauvin, în Minneapolis. 

Anunțul președintelui Trump, de scoatere a grupului de stînga radicală Antifa în afara legii a făcut mai mult rău, ni se spune. 

Cine spune? Cei care cochetează cu ideile stîngii, în primul rînd. 

Din punctul meu e vedere, de exemplu, este exact mișcarea care trebuia făcută, Antifa nefiind la prima manifestare de sălbăticie. 

Revin. ”Blîndul” Ben nu fusese blînd deloc, după cum arată cazierul(vedeți mai sus). 

46 de ani, la data morții, luni. Pînă atunci, un cazier frumușel și o mutare sud-nord, de la Houston la Minneapolis. Mai mult, o femeie a declarat că el și ucigașul ar fi lucrat împreună, asigurînd securitatea localului ei. Asta ne poate duce cu gîndul la o afacere între cei doi, rămasă nerezolvată, dar zic să nu ne grăbim. 

Pe mine, de exemplu, nu m-ar mira ca ei să fi ”jucat” scena asasinării. Ca să obțină ce? -veți întreba. Bani, mulți bani. Sigur, polițistul nu mai are nevoie de bani în pușcărie, dar poate are familie, copii de făcut un viitor, părinți bolnavi, nu știu. 

Ce știu e că nu este exclus. ”Blîndul George” nu a mai cîștigat nimic după moarte, dar nu știm înainte. Și, probabil, nici nu vom afla. 

Ce mai știm este că distrugerea orașului Minneapolis a început foarte repede după ce s-a anunțat decesul lui George. Și că așa zișii protestatari nu erau localnici. Dar erau acolo, asta conta. Și dacă tot erau acolo, au și început să distrugă. Cu foc, cu ciocane, cu ce avea fiecare. Minneapolis în flăcări. La propriu. 

Poliția i-a reținut. Pe care a reușit. Ca mai apoi, persoane din staff-ul lui Joe Biden să-i ajute să plătească cauțiunea pentru a fi eliberați. Și suflete miloase de la Hollywood. Elita liberală a țării. 

În momentul de față, anarhiștii, că nu-i putem numi protestatari, distrug în continuare ce le iese în cale. Nu contează munca oamenilor care au investit acolo, nu contează nimic. Nimeni și nimic nu le stă în calea distrugerii, deși Garda Națională patrulează pe străzi de ieri. 

Ciudat este că ei spun că își manifestă revolta pentru moartea lui George. Sigur, revolta cu brațe pline de lucruri furate din magazinele făcute țăndări. 

Cine sînt și de unde sînt acești indivizi? Cum e posibil ca ei să ajungă atît de repede în orașul crimei? Sigur, dacă înainte s-ar fi stabilit ceva… 

Dar știu. Pînă la urmă, tot noi, cei care ne gîndim la asta, vom fi nebunii. 

Iar eu v-am spus, asumîndu-mi riscul. 

PS: Gruparea Antifa este susținută financiar de George Soros.

Deschideti bisericile. ACUM!

Covid 19 este o amenințare serioasă la adresa sănătății noastre, a tuturor. Dar asta nu înseamnă să tolerăm măsurile uneori arbitrare și excesive ale guvernului. 

Putem merge la supermarket, acolo unde ne întîlnim cu zeci, dacă nu sute de persoane. Asta este permis. Dar nu putem, în continuare, să mergem la biserică, acolo unde distanțarea socială este respectată. De ce? Ce lege, ce articol de lege ne îngrădește dreptul la hrană spirituală? 

Deschideți bisericile. ACUM!!

Bisericile nu sînt cluburi, și activitatea desfășurată în interiorul lor nu este una recreativă. Bisericile sînt parte importantă a culturii noastre și ne susțin ca indivizi și ca nație. 

Prin Constituție, avem dreptul la hrană, fără ca aceasta să fie împărțită în hrană fizică și spirituală. Și atunci, dacă ne permit să ne facem aprovizionarea, asigurîndu-ne hrana, de ce nu ne permit să accesăm și hrana spirituală??

Repet: care este justificarea legală a guvernului privind această încă restricție? Covid 19, știu. Cîte drepturi vom mai accepta să ne fie luate, pentru a doborî acest inamic nevăzut? 

A venit momentul să spunem guvernului: 

Deschideți bisericile. Acum!!

Speriații #stațiacasă nu au de ce să se teamă. Nu îi va lua nimeni din case să-i ducă, împotriva voinței lor, la biserică. 

Biserica este pentru noi, credincioșii. Și este, repet, hrana sufletului nostru. 

Cum își pot permite niște guvernanți efemeri să ne lase fără această hrană? 

Biserica este o farmacie duhovnicească, unde fiecare găsește leac pentru sine împotriva săgetărilor păcătoase. – a spus Sîntul Ioan Gură de Aur. 

Iar Sfîntul Iustin Popovici a spus: 

Prin firea sa Dumnezeiesc-omenească, Biserica este, fără îndoială, un oeganism fără asemănare în lumea pămîntească. În această fire a ei este și sfințenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeiesc-omenesc  al sfințirii oamenilor, și al sfințirii prin oameni, a celorlalte zidiri. 

Deschideți farmaciile inimii. Deschideți bisericile. Acum!

Dacă preoții care s-au împărtășit și au slujit (fără mască) alături de ÎPF Pimen, nu s-au îmbolnăvit, ce îi mai oprește să ne lase în biserici, cu toate măsurile de precauție luate? 

Deschideți bisericile! ACUM!!

 

 

 

Va fi bine. Și mai bine!Chiar daca va fi putin mai rau

Spre deosebire de colegul meu, Claudiu Băcanu, viziunea mea asupra viitorului este chiar foarte optimistă. Asist senină și serenă la zvîrcolirile hidrei socialiste de pretutindeni, fără cel mai mic regret, fără cea mai măruntă părere de rău.

E drept, și despărțirea de dușman poate fi dureroasă uneori, dar nu este cazul meu acum. Singura mea grijă este să fie pregătite generațiile viitoare pentru cînd se va relua lupta.

Dar deocamdată, cu doi piloni înfipți strașnic în conservatorism, Donald Trump, pregătit să cîștige al doilea mandat, și Boris Johnson, premierul abia instalat în funcție al Marii Britanii, nu avem a ne face griji.

Faptul că aici, pe Blogary, aveți discursurile primului, nu este întîmplător. Acestea – discursurile – vă arată și către ce ne îndreptăm, și cu cine.

Demența neo marxistă așadar, este învinsă în momentul de față. Atîta vreme cît nu poate face ce vrea unde vrea, din cauza sau mai degrabă datorită alegerilor populare, sîntem salvați.

Această parte introductivă a fost scrisă înainte de apariția pandemiei Covid 19. Ce va schimba aceasta? Lucrurile se vor desfășura cu rapiditate, mult mai accelerat decît fără pandemie. Indicatorii, atît cei micro, cît și cei macro-economici vor impune soluții fără a se mai ține cont de domnul mama și doamna tata, de climate change și alte demențe sexo-marxiste. 

După episodul Coronavirus mai mult decît înainte, lumea va dori stabilitate și siguranță socială. Nu îi va mai arde de experimente. Singurele experimente posibile vor fi cele verificate deja, de secole, ale conservatorismului  liberal.

Libertatea. Oamenii o vor iubi mult mai mult decît înainte. Lipsa generează dorință, se știe asta. A fi liber este cel mai frumos și mai util lucru de pe pămînt.

Dar nu a fi liber într-o societate globalistă, ci  în bucățica fiecăruia de țară. Vom reînvăța să ne iubim țara, așadar. După familie. Țara este cel mai prețios dar al fiecăruia dintre noi. Țara oferă sentimentul apartenenței la un grup, țara ne poate apăra sau nu în caz de nevoie, în funcție de alegerea noastră.

Libertatea religiei. A te ruga în spațiul privat sau public va deveni una din primele griji ale omului credincios. Toate enormitățile puse în cîrca Bisericii pînă acum vor trebui și dovedite. Și la dovezi, Biserica stă minunat. Numai cît a oferit în starea de urgență națională și ar fi destul.

Domnul mama și doamna tata. Dacă înainte de Coronavirus agenda LGBTQ și așa mai departe tindea să ocupe spațiul comun, în anumite perioade, acum se va reveni la familia așa zis tradițională, adică la cea compusă dintr-o femeie și un bărbat, unica în stare să mențină națiunea.

Națiunea. Nu va mai fi expus oprobiului public a fi naționalist. Va însemna ce a însemnat și pînă acum, iubirea nației tale, a grupului din care faci parte. Eșecul Uniunii Europene în fața coronavirusului este cea mai bună dovadă că formațiunile mari, suprastatale, nu sînt o soluție pentru lumea și provocările actuale. Și nu sînt cu atît mai mult cu cît sînt de extracție socialistă.

 

Nu voi aborda acum toate subiectele care vor apărea, toate la timpul lor.

 

Nu cădeți pradă intoxicărilor comuniste ale Chinei! Nu, nu a dorit nimeni să se întîmple așa ceva (Covid 19), iar a ne salva China, acum, echivalează cu ajutorul dat Poloniei, în al Doilea Război Mondial, de către URSS. Inițial, au sfîrtecat-o împreună cu Germania, ca mai apoi, peste patru ani, să revină în chip de salvatori. Și să nu mai plece pentru următorii 50 de ani, instituind imperiul răului, comunismul.

Sîntem aici din cauza Chinei comuniste, a minciunilor de la vîrful PCC. Pentru că, să ne amintim, nimic nu mișcă fără știrea partidului.

 

Între alb și negru, bine și rău, omenirea va alege  permanent binele, nu ciudate și discutabile nuanțe de gri.

Acum, nu uitați, voi și ai voștri! Sănătate! Nu uitați: nimic nu se propagă mai reped ca frica. Iar frica dă în panică. Cît rău poate face panica, sper să nu aflăm niciodată.

 

 

 

 

Apararea libertatii in vremea tiraniilor deghizate

Vorbim despre doua tipuri de tiranie: tirania majoritatii democratice si tirania minoritatii corporatiste. Prima poate impulsiona spiritul colectivist, egalitarist, nivelator societal. A doua, spiritul oligarhic, discretionar, monopolist. Ambele ajung sa sfideze libertatea individuala, piata libera, competitia libera. Ambele sadesc germenii autoritarismului.

Formula remediului clasic, de tip liberal, este cea a apararii constitutionale a drepturilor individuale ale cetateanului, a garantarii libertatii presei, a implementarii eficace a principiilor administrative al subisidiariatii si al descentralizarii. Ea se dovedeste, insa, insuficienta in acest moment istoric in care capitalul multinational monopolist coabiteaza exuberant si fara nici o mustrare de constiinta, cu autocratii comuniste, islamiste sau personale, de extractie kagebista. Iar establishmentul Noii Stangi, ce se revendica de la logica democratica pentru a institui, de fapt, la nivel european o birocratie cu reflexe autocrate, transforma realiatea unionala intr-o tragica poveste socialista, care coabiteaza copios si profitabil cu exact aceleasi autocratii amintite mai sus.

Avem, asadar, nevoie ca de aer de un alt tip de remediu la aceasta realitate, devenita de-a dreptul distopica. Un remediu de sorginte conservatoare, plasat pe o logica a pietei libere cu un rol al statului extrem de restrans, care sa nu submineze cresterea si progresul, ceea ce presupune ca factorul politic sa ramana neutru, asumandu-si doar rolul de arbitru, fata de spatiul economic. Introducerea in Constitutie, printre altele, a unor prevederi care sa potenteze piata libera, sa limiteze capacitatea statului de a politiza spatiul economic si, atentie (!), drepturile individuale, cetatenesti, devine imperios necesara.

Iata cateva idei, pe care le consider viabile:

1. Inainte ca Statul sa se poata imprumuta pentru a finanta un deficit bugetar anual, sa fie necesar un vot 3/4 din totalul membrilor Parlamentului;

2. Pentru ca BNR are ca functie primordiala mentinerea stabilitatii monedei nationale si a unui nivel stabil al preturilor, atunci, in cazul in care se inregistreaza o fluctuatie anuala de peste 5%, doi ani la rand, guvernatorul BNR si echipa sa fie obligati sa isi depuna demisia;

3. Dreptul oamenilor de a vinde sau cumpara in virtutea legii partilor, bunuri si servicii legale sa nu poata fi incalcat in vreun fel de autoritatile statului;

4. Statul sa nu poata ridica taxele si impozitele asupra veniturilor cetateanului si ale firmelor peste un procent fix, stabilit prin Constitutia Romaniei;

5. Statul sa fie legal obligat ca un procent anual minim din veniturile bugetare, stabilit prin Constitutie, sa il directioneze spre proiecte productive, creatoare de profit.

Doar in slujba cetateanului

Guvernul și Parlamentul sunt reprezentarea constituțională a noastră în jocul de putere al democratiei.

De aceea, devine din ce în ce mai ciudat și, vai, mai nedemocratic să înțelegem și să acceptăm (?) rolul și locul Guvernului și ale Parlamentului desprinse de… NOI.
Noi guvernam, de fapt. Noi legiferam. Noi, prin intermediul celor două instituții și în registrul mandatului neimperativ dat aleșilor, care la randu-le deleagă acest mandat Executivului.

Dar, cu cât mai mult se vrea fluidizarea și relativizarea logicii constituționale a neimperativitatii mandatului acordat puterii politice – până la sfidarea totala a acestui mandat… – , cu atât mai mult legătura dintre politic și cetățean se erodează, frizand starea de conflict. Deschis, în cazuri extreme.

Exista în dinamica subtilă a acestei legături, o etică permanenta a binelui comun, la care alegătorul se așteaptă a fi prezenta. O etică amorsata subconștient sau conștient de valori precum respectul legii, neacceptarea compromisului moral indezirabil – da, exista o morală politică!, exersarea respectului politicului față de cetățean – grija și responsabilitatea politicului față de banii ajunși în buget prin taxe și impozite, aplecarea cu robustețe a politicului asupra siguranței cetateanului, crearea cadrului general fiscal, legal și aspirational, necesar individului pentru a produce bunastare pentru sine, familie și, pe cale de consecință, pentru comunitate și pentru întreaga natiune. Enumerația nu este, desigur, exhaustiva.

Din nefericire, însă, mecanica democrației autohtone nu a funcționat niciodată în acest mod. Indiferent de arogantele gaunoase ale pretențiilor doctrinare emise de cei alesi, politicul a legiferat și guvernat mai ales în favoarea sa, desprins sfidător de obligația moral-politica și constituțională de a se exprima cu precădere, dacă nu cumva în exclusivitate (!), în favoarea NOASTRĂ.

Diferența dintre Stânga de varii spețe și Dreapta închipuita a fost minoră.

În aceeași oală în care fierbe mai vârtos or mai molcom ideea comodă a neimperativitatii mandatului acordat politicului prin vot – un concept constituțional necesar, dar abuzat până la demantelare de către politicieni – se pregătește și ni se servește continuu zeama lesioasa a democraturii românești .

O democratura, în care firescul este ca politicul să acționeze în folos propriu, în primul rând și abia mai apoi – în ponderi diferite, da, în funcție de pretențiile doctrinare… – în folosul cetățeanului ! Adică , al NOSTRU.

Nu ne-am bucurat în acești 30 de ani de o guvernare, în sens generic, care să se pună în slujba cetateanului întru binele public, ci am avut parte de guvernări puse în slujbă proprie și care doar s-au folosit de cetățean.

Cred cu tărie, că viitorul benefic al acestei țări se poate clădi numai și numai cu politicieni care să înțeleagă profund că se bucură de privilegiile mandatului primit, doar în limitele în care acesta este pus în slujba cetățeanului.