Author Archives → Rares Petrisor

Neobişnuita apariţie (post-mortem) a domnului P.

De pe: Push the Button

Of, tocmai când credeam această afacere încheiată, primesc un telefon de la prietenul meu Iulian care îmi atrage atenţia că au apărut noi indicii în cazul misterioasei morţi a domnului P.

Iau frumos maşina 34 până la Monumentul Eroilor Nehotărâţi, bodogănind printre dinţi nefericita inspiraţie de a lăsa câteva numere de telefon ici, colo, în timpul îndelungatei anchete. La început, eram extrem de încântat de dificultatea cazului; cu timpul aveam să ating stări vecine cu depresia din cauza misterelor care veneau unul după celălalt, aşa cum fac autobuzele 34 noapte de noapte, în jurul orei 23.50, când zumzăie obosite pe străduţele din preajma garajului central al Transportului Public Ireveresibil.

Sar din autobuz cu câţiva metri mai repede de a ajunge autobuzul în staţie, profitând de aglomeraţia în care s-a blocat enorma maşinărie – autobuzele mereu mi s-au părut nişte cutii enorme de metal care transportă condamnaţi: unii la serviciu, alţii la diverse treburi, mereu prea aceleaşi, mereu neschimbate. Vânzătoarea de covrigi mă recunoaşte: cu o scuturare a capului îi dau de înţeles că nu mă voi apropia de tejghea azi, aşa cum făceam în fiecare dimineaţă când mergeam la Comisariat. Vremurile acelea sunt duse.

Trec prin uşa batantă a instituţiei, remarcând că [… citește în continuare]

domnul întămplător

De pe: Push the Button

Lucra deja de doi ani într-un atelier de pielărie numit, ce ironic, Pitonul Privat. Nu a dat niciodată vreo însemnătate specială locurilor prin care a dus-o viața, în special celor în care a muncit: spălătorii, țesătorii, firme de curățenie, de curierat, ateliere de cizmărie, brutării, magazine. Se angaja numai în locuri în care muncea greu. Se angaja pe bani puțini, uneori doar pentru o farfurie de terci pe zi. Nu o interesa ce muncește. Cât. Unde. Pentru cine. Unde se va termina. Cum. De ce. Nu avea cum să dea vreo importanță locurilor pentru că tot ce voia era să nu se lege de vreunul. Să înghită decorurile astea inerte, sterile pentru mintea și sufletul ei, la fel cum înghițea farfuria de terci. Sau supă, când munceau în zilele de sărbătoare și Dumnezeu trebuia îmbunat cumva.

În drum spre casă, i-a vorbit. Nu, nu era Dumnezeu care mai cerea o farfurie de supă. Nici șeful de la Pitonul Privat. Era un bărbat care o întreba, în cuvinte articulate cumva într-o altă limbă, de unde poate lua un autobuz care să-l ducă la gară. Privirea lui, straină, indirectă, aruncată puțin pe lângă fruntea ei și ancorată într-un punct fix, golea și mai tare cuvintele de vlagă. Uitându-se la el, se vedea pe sine, în fiecare după-amiază când trecea cu ochii peste propriul chip, într-un singur pas, în dreptul atelierului de oglinzi de pe Lipscani.

S-au întâlnit acolo, la un colț de stradă, ca două cutii goale de conserve care se ciocnesc aduse de vânt, cântă un pic aceeași simfonie ținându-și una alteia ecoul, alergându-se strâns ca prinse de mâini și s-au despărțit din pricina aceluiași vânt care a oprit-o pe una într-o adâncitură din asfalt, purtând-o pe cealaltă spre o altă ciocnire, sau poate spre roțile unei mașini.

– Domnule, întâmplător ați dori să vă însoțesc până în stație? Tot spre gară merg și eu…

***

(Bucureşti, septembrie 2009, Canon 20D)

neobișnuitul testament al domnului P.

*extrase dintr-un fragment de testament găsit absolut din întâmplare la intersecția semaforizată dintre strada Șarpelui și Reconstrucției
(…) – las aparat de aer condiționat pentru înălbirea penelor vecinului meu, domnul L.
– las mașină de călcat automobile călcătoare Asociației Porumbeilor Nevăzători și Vicitimelor Marelui Masacru din Piața George Coșbuc
– las caiet foaie velină intitulat “Jurnalul de la […]

Continue reading →