Author Archives → Razvan Ioan

Pe contrasens

Marcuse, Foucault (și nu numai) vorbeau de introducerea nebuniei în spațiul public ca despre unul din mecanismele care destructurează atât gândirea individuală, cât și societatea / civilizația (de notat că ei sunt exponenții acelor teorii care doresc anularea civilizației euro-americane așa cum o știm noi: creștinism, democrație, capitalism, valori spirituale, moralitate, confort etc). Acceptarea nebuniei ca fiind ceva firesc și transformarea ei in normă e, practic, dinamita pe care ne-o punem sub propria casa. La asta mă gândesc de fiecare dată când, de exemplu, aud cuvântul „transgender”. În mod normal, unui om care se crede copac îi recomanzi o vizită la psihiatru. Dar unui bărbat care e convins că e femeie (sau unei femei care e convinsă că e barbat) nu i se mai recomandă un psihiatru ci, din contra, se creează legi care acomodează nebunia în spațiul public și în gândirea indivizilor. Și asta vine exact pe linia descrisă de „teoreticienii” menționați mai sus, care pe lângă acceptarea nebuniei ca normalitate, mizau și pe o sexualizare / animalizare excesivă a relațiilor interumane.

Acum hai să nu fim bigoți, nu-mi doresc asta; toți avem plăcerile noastre de budoar și nu toți suntem făcuți pentru a ne căsători. Dar voi vedeți cât de mult se vorbește în ultimii ani despre sexualizare / sex / homosex / transsex / schimbare de sex / whateversex? Cum copiii sunt introduși în discuția asta? Cum animalizarea și bestializarea încep să (re)devină teme centrale, de parcă am trăi în epoca de piatră? Cum manifestarea sexualității e supra-expandată? Ajunge să te uiți la paradele ghei de pe tot mapamondul și tot ce vezi acolo sunt bărbați în fundul gol, chiloți de piele și grase care profită de ocazie pentru a-și arăta țâțele căzute, părul de la sub-braț și a urla măscări. Reacția de dezgust a oamenilor față de chestiile astea e firească. Adică ei se întreabă: „Asta e familia ghei? Asta aveți voi de oferit? Așa vreți să creșteți copiii? Ce-i toată această mascaradă?”. Că dacă la manifestațiile respective ar fi mai multă decență, acceptarea lor ar fi, probabil, mai ușoară. Dar nu. Ceea ce ți se propune constant e nebunie, sexualizare, bestializare și șoc.

Foto; timpul.md

Umbra

Stânga politică (de la Marx încoace, ba chiar de mai devreme: de la revoluția franceză încoace) are obsesia de a distruge trei lucruri: proprietatea, biserica și familia.

1. Proprietatea. În dorința ei de a obține “revoluția permanentă”, măcinată de visul puterii și ingineriei sociale, stânga mizează pe un lucru primar: învrăjbirea oamenilor. “Divide et impera” ar trebui scris în orice manual de filozofie politică al socialiștilor (fie că sunt fasciști, naziști, comuniști sau social-democrați). Prima dată au încercat să destructureze societatea / civilizația bazându-se pe un sentiment negativ des întâlnit: invidia. A atenta la proprietatea celui bogat și a beneficia de avuția lui e otrava pe care stânga a încercat s-o picure în urechile proletariatului. Numai că odată cu revoluția industrială și cu dezvoltarea capitalismului, muncitorii au început să acumuleze avere, au început să beneficieze de avantajele vieții moderne, nivelul lor de trai a crescut și s-au trezit propulsați în pătura de mijloc a societății. Și chiar dacă stânga se mai amăgește făcând agitație prin intermediul unor sindicate, “lupta de clasă” nu mai e deloc un ideal al proletariatului. Ba din contra, muncitorimea e formată din foarte mulți indivizi cu orientare conservatoare.

2. Biserica. Posibilitatea Bisericii de a aduna oamenii împreună, de a-i motiva, de a-i uni, de a le da speranță, e uluitoare. O să dau un singur exemplu: Biserica poloneză. În momentul în care Polonia a fost ștearsă de pe hartă și împărțită între Germania nazistă și URSS, singura structură care a ținut poporul polonez împreună, care a păstrat valorile spirituale și naționale vii în mintea oamenilor, care a insuflat speranța, care a fost focul viu al rezistenței (morale, spirituale sau armate) poloneze, a fost Biserica. Și la fel a fost și în comunism: asumarea credinței creștine fiind una dintre trăsăturile fundamentale a multora dintre cei care au pus bazele Solidarității poloneze. Mai are rost să amintesc și de papa Ioan Paul al II-lea? Nu întamplător gândirea totalitară și statele totalitare au vrut cu orice preț să distrugă Biserica. Idee aplicată de întreaga stângă (de la naziști până la comuniști) prin denigrare, dezinformare, preoți uciși, închiși sau torturați, oameni condamnați pentru devoțiunea lor religioasă, biserici demolate etc. Iar atacul furibund asupra Bisericii continuă și azi, condus de aceeași stângă, fie ea politică sau culturală.

3. Familia. Familia este ultimul refugiu al individului. Este structura care poate oferi suport instant și rezistență, chiar și în fața statului totalitar. Să ne aducem aminte de comunism și de faptul că familia era singurul loc în care te puteai simți liber, în care cel de lângă tine (părinte, bunic, frate, unchi, mătușă) îți era sprijin, uneori dovedind acest lucru chiar cu sacrificiul propriei sale vieți. Destructurarea familiei (îmi vin în minte, de exemplu, celebrele “repartiții” din vremea comunismului, când noii intrați în câmpul muncii erau trimiși să lucreze la sute de kilometri distanță de orașele de baștină) a fost și este marea obsesie a gândirii totalitare. Spargerea acestui nucleu atât de intim înseamnă a-l lăsa pe individ singur la cheremul unor uriașe mecanisme represive. O consecință a destructurării familiei e aceea ca statul ajunge foarte ușor la mintea copiilor. Lipsiți de control din partea părinților, ei pot fi îndoctrinați fără un prea mare efort. Nu spun că familia e perfectă. Sunt destule exemple de familii ratate. Dar cele mai multe (și într-un număr copleșitor) dintre familii sunt funcționale. Dacă n-ar fi fost așa, instituția asta ar fi dispărut demult, odată cu alte ratări ale omenirii. E pur și simplu evoluția: un construct atât de intim n-ar fi rezistat mii de ani dacă era disfuncțional.

Însă ceea ce văd astăzi e o bătaie de joc îngrozitoare la adresa familiei. Un dispreț venit din partea unor pigmei, o dorință tenace de a nu mai înțelege scopul acesteia, de a o bagateliza, de a o tăvăli prin noroi. De exemplu, dintre cei ce sunt împotriva referendumului, extrem de puțini aduc în discuție căsătoriile între homosexuali și eventualele argumente aferente. Majoritatea iau în derâdere familia. Internetul e plin de glume odioase ce o iau la țintă. Până și companiile intră în acest joc mizerabil. Coca Cola România fiind una dintre ele (dar nu mă miră, ăsta-i nivelul intelectual al așa-zișilor “creativi”). Ce caută o corporație în această luptă? Trebuie să ne raportăm la un suc carbogazos din perspectivă teologică, socială, spirituală, politică etc? Mă întreb cum se simt o parte din oamenii (creștini asumați) care lucrează acolo. Mărturisirea de credință poate deveni un motiv pentru care să fii dat afară de la un loc de muncă sau pentru care să nu mai poți fi angajat?
Bagatelizarea ideii de căsătorie (ca act ce duce la formarea unei familii) e în același ton. În momentul în care se vor căsători oameni cu câini, adulți cu copii, frați cu surori, bărbați cu bărbați, femei cu femei etc (pentru că, în logica lucrurilor, dacă dai drumul la o supapă, va trebui sa dai drumul la toate ca să nu „discriminezi”), de-abia atunci bătaia de joc și destructurarea vor fi depline. Ca să nu mai zic la ce dezechilibru pot ajunge copiii crescuți într-un asemenea mediu. Demența e infinită. Citeam undeva că cutare s-a căsătorit cu un pod. Fie că a făcut-o “serios” (pentru că e dezechilibrat mintal), fie că a făcut-o în glumă, bătaia de joc e aceeași. Pentru un creștin asumat e imposibilă acceptarea acestor lucruri. Mărturisirea de credință, mai ales în actualul context, mi se pare absolut necesară.

Război

 
   
 
 
Tărăboiul acesta cu referendumul pentru o definire mai plină de acuratețe a termenului “soți” din constituție e doar vârful foarte foarte mic al icebergului și e doar una dintre temele de discuție. Este fix acel gen de temă în care foarte puțini pot fi neutri (chiar dacă unii susțin că tema e falsă și nu-i interesează). În general, cei care susținem modificarea constituției avem în comun poate nu toate, dar măcar câteva dintre următoarele atribute: eurosceptici, anti-imigrație musulmană, creștini declarați sau atei care apreciază creștinismul ca făuritor de civilizație occidentală, pro-Trump, pro-Brexit, pro-Israel, pro-USA. Credem în valorile clasice care au construit civilizația noastră. În plus, mulți dintre noi avem o mare simpatie pentru guvernul de dreapta din Polonia și, chiar dacă recunoaștem că Orban e un tip alunecos, il preferăm partidelor de stânga din Ungaria. Mulți suntem anti-ruși (deși tabăra cealaltă susține contrariul), dar ai surpriza să descoperi printre noi și cozi de topor putiniste. Cei din tabăra adversă sunt, în mare măsură, fix pe dos: anti-Trump, anti-Brexit, pro-Palestina (și, implicit, anti-Israel), pro-UE, pro-imigrație musulmană, anti-creștini (majoritatea), anti-Polonia și anti-Orban. Cred mai degrabă în prezent decât în “valorile clasice” ale civilizației. Unii dintre ei se declară anti-putiniști, dar de-abia de curând (până acum câțiva ani, tema le era străină și indiferentă). Dar găsești printre ei destui putiniști si idioți utili.

Astea nu sunt doar niște preferințe trecătoare. Convingerea mea este că aceste atitudini au resorturi ce țin de gânduri și idei legate de intimitatea ființei și care ne urmăresc o viață. Sunt moduri în care ne raportăm la ceea ce ne înconjoară, sunt idei care ne formează ca oameni. Aceste două tipuri de atitudine nu se văd doar în România, ci în toată lumea (mai ales in ultimii 10-15 ani), au ajuns față în față și acum se înjură și se luptă pentru că nu are cum să fie altfel. Poate că, într-adevar, nu e loc sub soare pentru amândouă. Să vă dau un singur exemplu: alegerile în urma cărora a ieșit Trump președinte în USA. Atâta revărsare de ură și prostie din tabăra adversă lui, nu cred că am mai văzut vreodată undeva. Adică sunt chestiuni ce țin deja de patologic, nu mai e doar o simplă antipatie bazată pe înclinarea spre un partid sau altul. Și nu doar în USA. A fi pro sau anti Trump e deja un statement pe care îl găsești la nivel global, din America până în Africa.
Practic, toată planeta e împărțită în două tabere care se regăsesc într-una sau alta din descrierile de mai sus. Taberele astea două sunt ireconciliabile tocmai pentru că temele aduse în discuție țin de intimitatea ființei și a gândirii fiecăruia. Nu sunt subiecte superficiale. Și clivajul dintre cele două grupuri se va mări și va dura, cred, un număr uriaș de ani. Dacă ar fi să dau un raspuns foarte sincer la treaba asta, aș spune: e război. “Noi” și “voi” suntem în război și, credeți-mă, nu-mi face placere s-o spun, dar e pe viață și pe moarte și ajunge până în punctul în care nu mai poți sta la masă cu “celălalt”. De exemplu, nu aș putea sta la masă cu Șerban Marinescu sau cu Vlad Alexandrescu (politicieni USR) pentru că pur și simplu îi consider reduși mintal (și probabil la fel m-ar considera și ei pe mine), exponenți ai unei gândiri perverse ideologic, periculoase și  de o calitate execrabilă. Spațiul dintre noi e uriaș și aproape ireconciliabil.

În urmă cu câțiva ani, atunci când a avut loc acea revoluție (“maidan”) din Ucraina, vorbeam cu un prieten și îl întrebam: “măi, dacă intră acum rușii peste noi, te-ai duce la război ca să-ți aperi țara?”. Mi-a raspuns că nu, pentru că el nu luptă pentru unul ca Ponta. I-am zis că nici mie nu-mi place Ponta, dar într-o asemenea situație nu mai e vorba de Ponta sau de ne-Ponta, ci de a-ți apăra țara, familia, prietenii, propria libertate (chestiuni care nu au legatură cu Ponta). Omul susținea în continuare că nu și-ar apăra țara atâta vreme cât la conducere se află o persoană (sau un grup) pe care o antipatizează. Și atunci mi-a picat fisa: “țară” a devenit sinonim cu “gașca mea” sau cu “cei ca mine” sau cu “bula mea”. Nu mai poți gândi în termeni generali. Totul se raportează la egoismul sinelui. Și dacă revenim la discuția de mai sus cu cele două mari grupuri, o să vă spun cu toată convingerea că “ceilalți” sunt egoiști și răi și proști. Așa cum și “ceilalți” ne fac pe “noi” retrograzi, deplorabili și cretini. De exemplu, una dintre acuzele care vin din tabăra “cealaltă” e stupefiantă: dacă ți se pare importantă ideea de familie, atunci ești putinist. Serios? Dar ăsta-i nivelul vostru. Ăsta-i gradul de imbecilizare la care v-ați coborât.

Cum am ajuns aici? Am o vagă idee. Și mă gândesc la ceea ce se cheamă “teoria critică” (promovată de “revoluționarii” din “școala de la Frankfurt”) bine înfiptă în lumea noastră de câteva zeci de ani încoace. Din punctul lor de vedere, tot ce ține de “societatea burgheză” trebuie supus criticii și schimbat radical. Din punctul meu de vedere, unele lucruri sunt tabu și nu trebuie schimbate (la fel ca acea grindă pe care dacă o tai, îți cade casa). Și acum teoria critică a ajuns într-un loc extraordinar de sensibil: inima Ființei. Unii sunt dispuși să întoarcă lumea pe dos, alții nu sunt dispuși și se apără cu orice au la îndemână. E război. Și nu știu când va mai putea fi vorba de reconciliere și “unitate”.