Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)