Fidel Soria vorbea deja de două zile încheiate

Când am ieșit din Santiago era patru și jumătate dimineața. Am luat-o spre nord, spre San Luis și am lăsat pe mâna stângă drumul spre El Cobre, unde se înalță sanctuarul patroanei Cubei, Caridad del Cobre, la picioarele căreia Hemingway și-a pus pentru totdeauna medalia de aur primită odată cu Premiul Nobel pentru literatură.
Mai încolo, în inima apusului, începe Sierra Maestre, unde s-a decis soarta revoluției castriste. Cu puțin noroc, armata guvernamentală a dictatorului Batista i-ar fi putut împușca pe toți rebelii bărboși care aduceau cu ei din Mexic germenii unei erezii născocite de alți bărboși pe teritoriul Germaniei, ce avea să îngenuncheze Rusia și apoi, să zguduie temeliile Americii.
N-au avut acel noroc și Cuba a ajuns ceea ce se vede acum la tot pasul. Soarele a răsărit grăbit dintr-o geană de nori aurii, apoi s-a lăsat tras în sus de vălătucii de aburi ce țâșneau pe deasupra pădurilor groase de palmieri amestecate cu arborii mamey zapote.
Am intrat în provincia Contramaestre. Plantații nesfârșite de bananieri fongo cu fructul în trei muchii, slut și acuțit împestrițau zările și ascundeau povești de silă și obidă. Înainte vreme, fongo era mâncată doar de porci, dar în 1994,
în plină perioadă specială au fost împușcați mortal trei țărani, pentru că în timpul marii foamete au pătruns ilegal pe teritoriul unei ferme de stat, sărind gardul cu curajul nesimțit al celor care nu mai au nimic de pierdut, pentru a subtiliza câteva banane blestemate cu care să-și umple burțile.
S-a tras în ei cu sete, fără somație, cu credința nestrămutată că se face dreptate. La tropicele latine, dreptatea costă adesea prețul unui cartuș pe care trebuie să-l achite familia împușcatului.
Pe câmp rămân șiruri nesfârșite de morți îmbrăcați în zdrențele sărăcăcioase ale țăranilor, peste care vulturii se străduie să deseneze cercuri funerare perfecte. Dacă ar putea depune mărturie, vulturii tropicelor nu s-ar opri din povestit, precum Fidel Soria.
În acea perioadă, fermele erau păzite de soldați înarmați, pentru a preîntâmpina jafurile sau furturile și dreptatea amenința să elimine din calea ei orbitoare, pe oricine i s-ar putea opune. S-a murit pentru o hrană de nimic, aruncată până atunci la porci. Numele acelor oameni s-au șters parcă rușinate din memoria supraviețuitorilor.
Replicile mi se lipeau de buze neputincios și le-am purtat ore întregi fără să i le pot da lui Fidel, nici eu, nici Ana Krisztina, până ce osteneala cu care îl ascultam amândoi s-a transformat într-un soi de oboseală apăsătoare.
Afară zăbucul sufocant prevestea ciclonii și Fidel Soria ne-a evocat pușcăriile prin care a trecut, revoltele la care a luat parte, micile conspirații la care participase, pentru a obține acele nimicuri care îți prelungesc viața și de care atârnă ziua de mâine cu speranțele ei orbitoare: coltucul de pâine în plus,
vizita medicală de care depinde biletul pe care ai să i-l strecori complicitar medicului civil care își face vizita săptămânală, prin care vei transmite un mesaj important tovarășilor tăi de crez de afară, răvașul de dragoste pentru inima care bate pentru tine, zgribulită de așteptare într-un apartament-colibă din Micro 8.
Fluturi mari, negri cu dungi verzi sau albastre metalice zburau leșiatic în zig-zag pe deasupra noastră. Locul orezăriilor făcute după revoluție a fost recâștigat de arbuștii spinoși, foarte deși și destul de înalți, printre care nu poți pătrunde nici cu buldozerul.
Aerul înlemnise într-o solemnitate tragică, nu adia nicio pală de vânt și nu venea nimic nici dintr-o parte, nici din cealaltă, încât aveai senzația că nimeriserăm din greșeală într-un deșert marțian pârjolit de soare. Nu era decât un păienjeniș de tufișuri spinoase care zdrelea cerul pe care se târau anemic nori cretoși și pe sub care dacă ar fi zburat vreo pasăre,
te-ai fi așteptat s-o vezi sfâșiată în următoarele secunde, să-i vezi fulgii zburând care încotro, să-i vezi trupul tăiat în două, nu era nimic altceva decât oceanul acela de spini, negru, compact, amenițător, pustiu, nemișcat și ars de caniculă, din care curgea ceva ca o visare misterioasă de reptilă preistorică, metamorfozată în spini vegetali, făcută parcă pentru a înșela regnul dinozaurilor, pentru a putea supraviețui timpurilor geologice.
Fidel vorbea întruna de două zile și oceanul de spini înconjurat de ierburi pârjolite pe lângă care mărșăluiam deja de peste două ceasuri, părea să nu se mai sfârșească. Apoi Fidel Soria a făcut un viraj brusc și tot atât de neașteptat a trecut la subiecte despre agricultura socialistă.
Campaniile de plantat orez la care participase când era flăcău, campaniile de recoltare a trestiei, la care mai participa și acum. Bani puțini, muncă istovitoare, praf, nădușeală, ploi fierbinți și vânturi pustiitoare care smulg copacii și-i poartă pe sus ca pe niște zmee din care plouă cu fructe de palmier, de forma și mărimea măslinelor.
Șofa îngrozitor de prost. Pișca frâna fără motiv, făcea viraje neinspirate, dar aveam noroc că nu ne deranja nimeni ore întregi și ne simțeam ca niște regi ai câmpiei.
(Din volumul „Am spionat în Cuba pentru CIA”)