Cea de a patra dimensiune: spațiul Minkowski; cristalele de timp

Cea de a patra dimensiune, spațiul Minkowski, este timpul, o combinată a spațiului tridimensional cu starea unidimensională a timpului. În înlemnitul plan filosofic percepția timpului rămâne la cheremul mijloacelor cognitive.
Pentru Henri Bergson, timpul, simultaneitatea și durata sunt chestiuni de înțelegere intuitivă. Poincaré lasă lucrurile în seama simultaneității, invocându-l ca pe o ultimă instanță pe Einstein, un alter-ego divin al fraților Lumière: experimentele din problemele fizicii sunt vizualizate, Einstein se joacă cu trenuri în mișcare, fulgerele lui brăzdează cerul incertitudinii lui Heisenberg, pe curbura spațiu-timp lasă să se târască gândaci orbi, evaluările lui conduc implacabil la inseparabilitatea cuantică.
Independent de Einstein, Minkowski plutește în eter, dar clarifică principiul relativității, dă o interpretare geometrică a relativității speciale în care timpul a fuzionat cu cele trei dimensiuni ale spațiului și răspunde la întrebarea da, un câmp gravitațional poate încetini într-adevăr trecerea timpului pentru un obiect văzut de un observator în afara câmpului.
Nu sunt multe alte biblii în afară de literatura despre mecanica cuantică a lui Einstein consacrate celei de a patra dimensiuni. Mizez pe “Gravity from the Ground Up: An Introductory Guide to Gravity and General Relativity” a lui Bernard F. Schutz, Cambridge University Press, 2004. Nimeni, nici măcar Minkowski nu s-a aventurat să definească starea cristalelor de timp din curbura spațiu-timp.
Cristalele se formează la mijlocul curburii și dau durata universului măsurată în parseci. O mie de parseci formează o masă cristalină de culoarea celestinei, un milion de parseci formează un cristal de culoarea azuritului iar un miliard, de culoarea spinelului, de la trilioane de parseci în sus, culorile cristalelor trec în diverse nuanțe de indigo.