Pe șofer îl luase din nou criza de ulcer și cuprindea volanul cu mâinile încovoiat de durere. Se aplecase atât de adânc peste colacul volanului încât i se lipise fruntea de bord și părea statuia unui sclav prosternat în fața stăpânului. Munții pe care îi străbăteam deveniseră înfricoșători, peisajul se schimbase de câteva ori și intrasem deja în regiunea Rudbar, la marginea provinciei Qazvin, continuată cu Mazandaran, care se întinde ca o bandă lungă între Munții Alborz și litoralul mlăștinos al Mării Caspice.
Pe pantele munților dinspre mare crește o junglă deasă pe 100 de mii de kilometri pătrați, în care se amestecă printre mușchii întunecați, în care te scufunzi până la brâu, trunchiurile rășchirate ale cimișirului, tisei și tuiei orientale, stejarului cu frunze de castan, salcâmului de mătase și ghimpelui hyrcanian. Până în urmă cu 70 de ani aici a trăit tigrul caspic sau turanian, a mai rămas leopardul. În antichitate ținutul se numea Hyrcania, țara oamenilor-lupi.
Împrejurimile au devenit derutante: case ca în Tirol, cu pridvoare luminoase din trunchiuri de cedru, orezării pe fundul văilor largi și femei oacheșe îmbrăcate în hijaburi pestrițe. Urcăm de mai bine de două ceasuri spre Alamut, cuibul de vulturi de unde Hassan-i Sabbah, zis Bătrânul de pe munte, a coordonat rezistența perşior împotriva cuceritorilor selgiukizi din urmă cu o mie de ani. Numărul secret al Alamutului este 483, anul de după Hegiră în care fortăreața a trecut în mâinile Bătrânului. Anul după Hristos este 1090. Numele Alamut vine de la Aluh āmū și înseamnă “învățătura vulturului”.
Bătrânul de pe munte a întemeiat secta hașașinilor legați prin juruinți teribile că nu vor dezvălui nici supuși la cele mai teribile cazne misiunea lor secretă. Ea consta în asasinarea cu pumnalul sau cucuta picurată în băutură a conducătorilor turcilor selgiukizi care cotropiseră țara, puseseră mâna pe cele mai bune pământuri ale ei și instituiseră biruri împovărătoare. Când mergeau în misiuni, hașașinii luau hașiș pentru a nu simți frică sau durerea rănilor. Luptau neînfricați ca tigrii. Caligrama lor formează o felină încordată, iar arabescurile îl descriu pe Ali, tigrul lui Allah.
Bătrânul de pe munte a întemeiat imamatul ismailiților nizarieni cu capitala în Alamut. Imamatul a întins o rețea secretă în toată Persia, cu misiunea de o elibera de sub jugul turkoman. Din rețea a făcut parte filozoful, poetul și astronomul Omar Khayyam, prietenul din copilărie al Bătrânului de pe munte. Fortărețele strategice ale hașașinilor se întindeau până în Siria, pe țărmul Mediteranei. În Siria au intrat în conflict cu cruciații, trecându-le ducii și conții care îi comandau, pe lista lor neagră.
Bătrânul de pe munte a întărit Alamutul, a amenajat grădini cerești în jurul zidurilor ei, a alcătuit cea mai faimoasă bibliotecă din acele timpuri, înzestrată cu un observator astronomic și cu o aulă în care filozofii, oamenii de știință și savanții teologi dezbăteau și își promovau ideile în deplină libertate intelectuală.
Timp de 200 de ani cât a supraviețuit ordinul lor, hașașinii au suprimat mii de inamici, inclusiv trei califi, un emir, un vizir și doi atabegi. În 1152 îl suprimă pe Raymond al II-lea, contele de Tripoli, în 1192 pe Conrad de Montferrat, regele de facto al Ierusalimului, iar în 1270 pe lordul Filip de Montfort din Tir. În 1256, ultimul hașașin, Rukn al-Khurshah, a predat fortăreața mongolilor conduși de Hulagu Han care i-au dărâmat zidurile și i-au ars biblioteca.
Am ajuns în cuibul de vulturi al Alamutului după ce ne-am strecurat printre stânci pleșuve și am urcat scări abrupte întinse peste pajiștile înflorite rămase din grădinile cerești de odinioară. De sus, din capiștea înaltului, casele satului Gazor Khan păreau jucării. Am inspirat adânc aerul înmiresmat al munților, în care am amușinat o dâră vagă de fum de hașiș, apoi am coborât în sat și am mâncat regește, în grădina de cireși pârguiți a unei femei frumoase, cu obrazul alb și ochii înrămați între sprâncene desenate de mâna unui înger, care stăpânea o singurătate solemnă.
Am cumpărat la plecare un fagure de miere neagră și cleioasă, strânsă de albinele care viețuiesc în stupii înșirați pe stâncile sure de sub Alamut. La ieșirea pe poartă, femeia aceea frumoasă, ca o regină a singurătății, ne-a stropit cu apă din belșug, biencuvântarea străvechii datini zoroastriene.
Facebook Comments
