Noaptea, deșertul se umple de zbierăte, văicăreli și urlete. Cel de sirenă de poliție defectă este al șacalului, cârâitul intermitent întrerupt de țipete ca de gaie este al caracalului, linxul de deșert cu coadă lungă, iar hohotele de râs în toate tonalitățile sunt ale hienei. Dorm într-un resort la marginea Pushkarului, curtea este plină de nisipul adus de furtună din deșert, a pătruns în cameră prin izolația ferestrelor, îl râcâi sub spinare în așternut, îl beau din paharele de apă, îmi scârțâie între măsele când mestec, mi-a ajuns sub limbă când mă spăl pe dinți seara.
M-am trezit la șapte, am dormit neîntors, razele soarelui au șerpuit prin perdele și m-au purtat aproape pe sus până în fața porții unde mă așteapă o dromaderă îngenuncheată și o călăuză, îl cheamă Moksh, tace. Deșertul Thar are o geografie personală, dealuri pietroase și ascuțite ca piramidele, dune de nisip de culoarea mierii vechi, pâlcuri de acacii și o mulțime de oaze în care au înflorit sate și orașe, Jaisalmerul, Bikanerul, Ajmerul sau Pushkarul sunt doar câteva dintre minunile deșertului.
Încalec dromadera, e uriașă, o cheamă Akanksha, are colți tunși din foarfece cât palma, înșirați în linie dreaptă la jumătatea burții, este frizura lorcămile specifică Rajasthanului, o iau agale după călăuza Moksh printre tufele de jojoba spre primul sat din deșert, vipia îmi țiuie în ochi, văd în auriu apoi după mai bine de trei ceasuri de navigat prin nisip, disting un banian cât cerul, aproape desfrunzit, cu rădăcinile aeriene uscate și strânse pungă, fără să ajungă să mai atingă vreodată pământul. Sub copac stau la umbră un bărbat cu turban oranj de vârsta a doua și un copilandru cu ochii uscați și gura roșie ca o pecete.
Moksh îmi face semn cu capul că el este omul care îmi va răspunde la întrebarea pe care o pun de două zile în Pushkar. Pe omul cu turban oranj îl cheamă Karthik. „Da”, îmi răspunde în hindi și Moksh îmi traduce, „inorogul a existat. Strămoșii mei îl făceau din Krishna Jinka, țapul negru sau antilopa neagră de deșert. Nu mai sunt oameni să cunoască secretul inorogului. Eu știu doar ce trebuia să facă acei oameni, nu și cum își făceau treaba”.
Karthik s-a oprit din vorbă, scoate de sub o șa de cămilă un burduf dintr-o piele întregă de ied și bea cu înghițituri mici, am văzut un model asemănător în Kurdistanul iranian. Akanksha e deșeuată, paște agale, s-a îndepărtat, în zariște două cămile înhămate la cotigi s-au oprit și așteaptă un om care sapă după rădăcini de saksaul, capre negre au țâșnit din sat, pasc printre cămile.
„Se lua un ied de antilopă de jumătate de an când încep să îi răsară coarnele”, continuă Karthik povestea, „ele cresc ca mugurii pe creanga de migdal. Se cresta cu cosorul de jur împrejurul fiecărui mugure de corniță, se scoteau cornițele cu totul, se făcea o crestătură la mijloc în frunte, între vechile lor locuri, se puneau una peste alta lipite cu un clei pe care numai meșterii de inorogi știau să-l prepare, se îngropau sub piele, se punea deasupra grăsime de rinocer, se aștepta zile să se întâmple minunea.
Nu se întâmpla mereu, uneori se ofileau, nu creștea nimic în loc. Când creștea, ieșea un singur corn, la început îl puteai îndoi cu mâna să-i dai formă, din bâtrâni se zice că se îndoia vârful în față înspre bot, apoi încă o dată, se îndrepta în sus, aceia erau scumpi, comandați de maharajahi. Altădată îl lăsai să crească în legea lui, cornul de inorog este răsucit ca o acadea, crește lung de aproape un metru.
În acel corn se punea o nestemată întotdeauna roșie în vârf, la mijloc sau la bază după ce se oprea din creștere și se întărea, se numea carbuncul, demult nestematele se șlefuiau pe rotund în caboșon, nu aveau fațete, ale maharajilor erau din rubin, beril roșu și spinel, apoi moda a pătruns și la rajpuți, dacă erai nabab puneai rubine, dacă nu, almandine sau alte feluri de granate sau topaz roșu. Am auzit că un maharajah din Golconda a avut un inorog cu diamant roșu în vârful cornului, e la fel de rar și scump ca cel vioriu sau albastru.
Inorogul nu mai are nimic din Krishna Jinka, țapul negru, e cu totul alt animal, e supus și ascultător și mult mai puternic. Nu puteai să-l faci decât din anumite animale cu coarne, nu doar din Krishna Jinka, povestea cu inorogul făcut din cal sau măgar sălbatic este o scorneală, caii n-au coarne.” Karthik s-a oprit din poveste, Moksh a chemat-o pe Akanksha, a înșeuat-o, i-a comandat să îngenuncheze, i-am zis că nu urc în șa, că prefer să mă întorc pe jos, am luat-o spre Pushkar înciudat în spatele cămilei, pe cer zbura un stol de cocori în V, cârâiau cu rândul și se îndreptau spre delta Indului.
Facebook Comments
