Peretele de stâncă este înfricoșător și colibele sunt țintuite de cleanțuri ca niște cuiburi de lăstun. Plouă întruna cu pietre prăvălite din surplombe. Uneori, noaptea se urnesc stânci întregi. Șuieră ca șoimii care cad în spinarea iepurilor, la doi pași de acoperiș, înainte de a se prăbuși în neant. Când nu plouă, aștepți cu sufletul cât un purice să înceapă iar răpăiala. Peste colibe sunt întinse plase de sârmă de protecție cu marginile înțepenite în pereții albicioși.
Sunt mai toate povârnite și par năvoade pline nu de pește, ci de bolovanii surpați din înalt. Par niște neajutorate pânze de păianjen care și-a pus în gând să prindă în ele zăgani și harpii. Este un loc nepământean, cu iadul desenat deasupra și dedesubt și cu purgatoriul spânzurat undeva la mijloc. Paradisul a rămas pierdut departe în zare, într-un alt plan, în norii tremurați de tămâie care se înalță înruna peste Prodromul.
Colibele sunt încropite din ce s-a nimerit, trunchiuri rășchirate din lemn de pin, lespezi de calcar de culoarea zorilor, cărămizi înguste de la vechi arsane unde debarcau caicele cu pelerini, pătrate de tablă crăpată și ruginită, cărate toate în spinare, ani și ani de zile. În ultima vreme îi ajută la transport un funicular întins între abisuri.
E o încâlceală de vechi și nou și înăuntru: clondire de plastic, ceainice emailate ca în anii ’50, câte un primus pe gaz interbelic sau miniaragaz din zilele noastre, cești de ceai și cafea din sticlă și plexiglas, pungi de alimente cumpărate mai ieri din hipermarketurile din Ouranopolis, amestecate de-a valma cu icoane, cărți de cult, candele și lumânări, lanterne și panouri solare. Viețile colibașilor sunt la fel de încâlcite precum colibele pe care le ocupă, foști mercenari ruși, rakeți ucraineni, poeți pribegi din Macedonia, vizionari belaruși, radiesteziști bulgari sau profesori români.
Aici n-a ajuns nici curentul electric și nici apa la robinet. Lumina ține cât stă soarele pe cer, se taie imediat după crepuscul, iar apa ți-o picuri în bidon din vâna anemică ce se prelinge pe un jgheab de stâncă. În lungile veri toride seacă toate șuvițele și drumul până la apă durează cu orele. Ca să ajungi aici trebuie să fii ori alpinist, ori inconștient, ori chemat la lucrare de o voce tainică. Poteca în zig-zag pare o scară ruptă la fiecare zece metri.
Sunt cel puțin zece rupturi în peretele drept, în care îți tragi sufletul, îți potolești tremuratul picioarelor și ritmul nebun al inimii și îți faci socoteli dacă mai merită să urci încă o lungime de fuștel de scară ruptă. Stai atârnat peste genune pe un prag nu mai lat de o palmă și spaima îți murmură o rugăciune nearticulată printre buze îi îți smulge promisiunea că n-ai să te mai întorci aici niciodată. Noroc ca nu te aude nimeni. Acum s-a pornit și vântul. Colibașul din față ți-a întins deja mâna, e târziu să mai poți da înapoi sau renunța pe veci. Să urci, este singura opțiune. Să privești în jos e sinucidere curată.
Ca să ajungi aici, va trebui să faci un șir întreg de diligențe, să deschizi uși, să intri în sufletul unor călugări influenți, să aștepși să se întâmple ceva și să nu se întâmple nimic. Aici nu ajunge diamonitirionul – pașaportul de pelerin – pe care ți-l ridici de la oficiul din Ouranopolis. Ar dura luni de zile să descinzi la colibași, iar ei nu reprezintă nici pe departe ultima linie a sihăstriei de pe Sfântul Munte.
Sunt pustnici la care nu va purcede nimeni, niciodată, suspendați în colibele lor tot mai povârnite și mai sălbatice, însăilate peste prăpăstiile vârfului Athosului. Dar azi, te mulțumești cu ce ai apucat să vezi. Ești, oricum, printre fericiții profani care au ajuns atât de departe, ultima redută a speranței care ți-a hrănit curiozitatea cu ceva nemaivăzut și neauzit. Într-un fel, ai pătruns în inima secretă a muntelui, la fiii lui cei mai insingurați, ruși, sârbi, bulgari, români, ucraineni, mai toți copleșitor de tineri. Muntele nu se va dezvrăji niciodată, chiar dacă e pândit de capcanele modernității. Lumea de afară vibrează, își întinde mrejele ispitelor la tot pasul, dar anahoreții vor merge neabătut pe drumul lor, șerpuind pe o scară ruptă spre înaltul cerului.
Facebook Comments
