Prietenia nu costă nimic, dar cea cu Gyuri Kazar cântărea mii de carate de pietre scumpe. Gyuri putea să-ți vorbească săptămâni în șir despre hărțile complicate ale lui Ortelius și Mercator și peste câteva săptămâni să-ți reproducă detalii amănunțite despre denumiri de cătune, înșirate ca boabele de mărgean pe văi cu nume stranii sau neauzite, de pe harta Friziei Orientale sau a Flandrei; putea să-ți indice cu precizie, după ce le va fi numărat și răsnumărat, care dintre piramidele de capete de inamici înălțate în piețele Bagdadului sau ale Isfahanului, de nepotul lui Ginghiz Khan a fost cea mai mare, cea din Mesopotamia sau cea din Persia.
Toate calculele și rememorările sale erau făcute la o masă, la „Groapă”, în fața unei jungle de sticle de bourbon, pe care le sorbise până la ultima picătură de vlagă și a unei asistențe înmărmurite. A îndrăzni să-l contrazici echivala cu exmatricularea dintr-o academie, nu se născuse încă omul capabil să țină piept perorațiilor lui savante. Fusesem de față de fiecare dată la socotelile sale complicate, fiind singurul în stare să-i răstorn anumite operații, erau martori profesoara de chineză Tania S., logodnica lui Gyuri, graficianul Mircia D., profesor la UNA, poetul Eugen S., compozitorul Mircea T., editorul Ioan C., Dora S., văduva lui Nichita S. și soțul ei, sculptorul Florin C.
Gyuri era istoric și teoretician al artei. Numai o viziune superficială, zicea Gyuri, putea să prezinte arta ca un fel de suprastructură neesențială, clădită pe o bază tehnologică și economică, indiferentă la faptul că succesul în construirea celei de a doua trebuie să o preceadă pe prima. Am regăsit mai târziu aceleași cuvinte în opera lui Paul Johnson, dar în zilele fără soț Gyuri rămânea același poet nepereche, cu versurile tatuate pe dinăuntrul pielii. Atunci vedea lumina lumii în haiku-uri, ca Nichita: Când te-am văzut/lucea un vânt suav/de stea căzătoare.
Și-a susțiut licența cu o temă despre simbolistica stampei japoneze, după ce se va fi contopit cu secția de artă orientală a MNaR. Se va lăsa absorbit apoi de studiul limbii nipone, cu specializări la universitățile Tsukuba și Gakushuin. Din 1991, timp de 27 de ani, va fi curatorul expozițiilor de stampe japoneze și sculptură mică sau a celor consacrate artiștilor Hiroshige, Shizuko Onda, Kunisada, Kuniyoshi sau Sharaku.
Ca și cum nu i-ar fi ajuns timpul să rămână stăpânul ideogramelor limbii nipone, și-a însușit în paralel, chineza și ebraica, imperii lingvistice rezervate unor memorii de excepție. Dar timpul a ulteltit de asemenea manieră încât ultima noastră întâlnire s-a petrecut în primăvara anului 2006 în Cișmigiu. Ca într-o făcută, el a luat-o spre nord, spre muzeu, iar eu spre est, spre redacția mea din centru. Parcă am fi în grădina potecilor ce se bifurcă, i-am zis lui Gyuri și cuvintele mele s-au răsucit ca un pumnal în pântecele unei profeții rău prevestitoare.
Ultima imagine cu Gyuri este ștearsă, ca o fotografie de epocă în sepia, la crematoriul uman. El este îmbrăcat într-o ìe de cânepă și un pantalon negru, o pălărie de fetru a fost așezată stingher în decorul funest, în dreptul umărului său drept. O bandă rulantă îl va smulge curând reveriilor de tot felul care m-au năpădit și îl va transporta cu încetinitorul spre veșnicia focului.
Gyuri a avut parte, așa cum a lăsat cu limbă de moarte, de un priveghi de rit agnostic. Colegul său Mircea D. mai marele secției de artă orientală a MNaR, odraslă a unui clan emblematic din opera lui Alexandru Ivasiuc, a rămas consternat că n-a avut parte de prohod cu popă, de rememorare de pastor sau de rugăciuni de rabin. Prietenii au rostit cuvinte stinghere de rămas bun, din care a lipsit rugăciunea de dezlegare adusă unui Dumnezeu al duhurilor și al tot trupul sau rugăciunile de iertare.
Situația religioasă a lui Gyuri era una complicată, el era copil sărac din Marmația, de confesiune calvină și a fost înfiat de pictorul suprarealist Vasile Kazar, evreu convertit la catolicism. Gyuri îi zicea tatălui său, Papa. Papa era un tip înalt, slab și zăvorât sub șapte peceți de tăcere. Așa l-am cunoscut, ultima dată Papa era aplecat peste șevalet în atelierul apartamentului lor din Strada Eforie, abia dacă m-a șters cu privirea.
Papa a fost cursant prin anii ’30 al elitistei Académie de la Grande Chaumière, cursanții nu se regăsesc pe lista absolvenților, alături de Alberto Giacometti, Ion Irimescu, Amedeo Modigliani, Isamu Noguchi sau Serge Poliakoff. Papa a fost profesor la UNA, toți marii graficieni pretind că se trag din osul său stilistic, Mircia D., Dan E. sau Tudor J.
Când drumurile noastre s-au bifurcat, afară se îngâna amiaza cu furtuna și neliniștea cu eternitatea, nori franjurați s-au grăbit să soarbă cu burțile lor lacome fuiorul de litere deșirate ce ieșeau uimite din memoria gazoasă a lui Gyuri Kazar, mirosea a jertfă de ardere de tot, de om îngândurat, a bucăți de carne despicate de lama focului pe un jertfelnic agnostic, capul la stânga, grăsimea la dreapta, măruntaiele sus și sângele jos.
S-a întețit vântul, fuiorul de letrine de lapislazuli cu garanță și aur ce părăseau grăbite memoria lui Gyuri Kazar și-a zdrelit umerii de vârfurile teilor, a alunecat ca un mănunchi de șerpi pe acoperișul casei focului, l-am tras adânc în nări.
Cenușa lui Gyuri a fost strânsă într-o năstrapă și luată de Tania S., cea cu ochii atât de mari, încât dacă te apleci peste ghizdurile genelor lor ca în oglinda amurgită a unei fântâni de nostalgie, te trezești pe partea nevăzută a lumii. Pe Gyuri l-au presărat în cele patru mari râuri care scaldă cu înțelegere și milă bătrânească ținuturile Marmației, Tisa, Iza, Mara și Vișeul, s-a unit cu ele pentru eternitate. Memoria lui teratologică, cât a unei biblioteci babelice s-a contopit cu aducerea aminte a tutror bibliotecilor care zac neștiute pe fundul Dunării și al Mării.
Facebook Comments
