Dimineața zilei de luni, 12 mai 1968, a început banal, aproape plictisitor. Era lună plină, și discul ei alburiu tremura șters pe cer. Pe la prânz, înălțimile au început să fojgăie într-un fel neobișnuit și am ieșit la ferestrele clasei, laolaltă cu colegii.
Spectacolul de pe cer nu semăna cu nimic din tot ce văzusem și auzisem până atunci. Crugul era cotropit de un cârd nesfârșit de lebede care cârâiau și sâsâiau simfonic, aerul, până la o adâncime de aproape cinci sute de rânduri, fâșâia pe sub păsările de pe ambele flancuri, care îl împingeau cu aripile lor înspre înăuntru, cu mișcări rotate de vârtelniță și peristaltice de foale de fierar.
Următoarele aproape șapte sute de rânduri strângeau aerul sub aripi, făcând rezerve pentru următoarele minute în cimpoaiele pipotelor, pe când cele din avangardă își înțepeneau gâturile într-un unghi de treizeci de grade pentru ca, prelins pe sub ele precum apa sub carena corăbiilor, eterul înălțimilor să fie urnit cu amănunțime înspre interior, cu bătăi regulate de zbaturi, ca un treierat de roți din piatră, care îl pisau și mărunțeau în franjuri sonore fine.
De aici, aerul era dirijat spre piepturile păsărilor soprane și contraaltiste, unde glasurile lor se înmănunchiau într-o interpretare în stil bel canto, ca aceea scoasă de vântul rătăcit într-o pădure de oboaie uscate la soare sau, mai bine spus, ca de zefir răzlețit într-un labirint de trunchiuri de abanos rupte în două de furtună sau de trupine de cimișir groase cât un braț de înger, înainte de a ajunge lemn de oboaie.
Erau voci de soprane și altiste care sunau ba ca flautul dulce, ba ca dulcimerul sau ca viola da gamba, sau glasuri de contratenori gravi și înalți, pe care le puteai confunda lesne cu sunetul sarodului, muzichia sitarului și inflexiunile cornului englez.
Din fiecare gât țâșnea câte un vârtej sonor cu timbrul clar, și toate sunetele reverberau într-un singur suflu, amplificat de sirinxul și plămânii lebedelor din inima ansamblului, care lunecau ca apele unui fluviu de dimensiuni mari printre penele păsărilor, înspre coada cârdului de o zi, care le rețineau zeci de minute înainte ca ele să se volatilizeze printre norii viorii ai dimineții, liliachii ai amiezii și purpurii ai înserării.
În cele mai iscusite voci ale primadonelor, presiunea subglotică creștea progresiv, iar interpretele inspirau pe nara stângă sau dreapă, după cum se lăsau la cheremul trăirilor, inspirației și emoției, și expirau suflând în același timp, pe clonț,
aerul înmagazinat în obraji, până ce sunetul respirat circular se îmbogățea cu o spuză de armonice acute, în vreme ce glasurile celor mai pricepuți bași și baritoni vibrau precum aripile trântorilor și bondarilor, fapt care le permitea să cânte lung, fără întrerupere, jumătăți de ceas care se repetau o dată la două ore.
Undeva în adâncimea dreptei șefului de orchestră evolua un complicat grup de lebede-orgă, care puteau imita registrul contrabombardei, bombardei, oficleidului, cromornei, clarinetului, goarnei, cornetului, douainei, virginalului, spinetei, vocii omenești, musettei, chalumeau-ului, ranquettei, sordunului, flageoletului, carillonului, undei mării, violei da braccio, violei d’amore, vocii îngerești, dulcianei, cimbalului, eufoniului sau flautului celest.
Lebedele-nestingherite, a căror primă regulă este să încalce orice normă asumată de colectivitate, aveau voie să interpreteze note de capul lor, căci subtilitatea execuției ansamblului se baza de multe ori tocmai pe improvizațiile, fanteziile și fugile lor cromatice.
Păsările care alimentau cu aer grupul lebedelor-orgă băteau din aripi alternativ, în patru măsuri, prima bătaie fiind asigurată de coromâslele-preparator, a doua de cobilițele-asistent, a treia de cucovele-lector și a patra de fetele mari-conferențiar, iar marele vârtej de aer împins din foale înspre pedalele,
tuburile și manetele registrelor orgii era dirijat prin rotiri ale capului de crucea-profesor al cerurilor albastre cu norișori albi, ca niște pâini de împărtășanie, ce repartiza comenzile unor dirijori mai mici, care se asigurau că semnalele șefului absolut, aflat la câteva ore de zbor în față, erau respectate întocmai.
Unele minți mai înfierbântate au susținut, fără nicio probă, că stolul de lebede-orgă care a trecut peste Marmația s-ar fi abătut asupra Cehoslovaciei, dar singura certitudine este că pe 12 mai s-au împlinit 84 de ani de la moartea compozitorului Smetana, pe care grațioasele păsări l-au sărbătorit, în mod cert, interpretndu-i muzica pe scena nesfârșită a cerului.
A treia zi, după această întâmplare nemaipomenită, Gusti Tătâne, profesorul meu de muzică, i-a citit iubitei sale Mira Lacrămă, pictoriță de icoane, o știre mică din ziar, dar Mira nu l-a auzit sau nu l-a înțeles, că era încă adormită, care spunea că, pe 12 mai, în Cehoslovacia începuse festivalul Primăvara de la Praga, dedicat memoriei lui Smetana.
Facebook Comments
