Dacă ți-ai pus în cap să te joci de-a nemurirea, poți păcăli moartea la o ruletă rusească clandestină, amenajată într-un cort de nuntă ridicat în nopțile uscate de vară și toamnă într-o zariște de ulmi rari, undeva la marginea Bulgariei, în apropiere de Dârstor.
Sunt jocuri cu moartea măsluite și administrate de mafioți ruși, care ușurează buzunarele parveniților de o parte și de alta a Dunării, dispuși să-și piardă banii la fel de ușor pe cât i-au câștigat.
Cel căruia i se spune Când-era-tânără-moartea, zis și În-numele-tatălui, este cel mai crud dintre nelegiuiții aceia. A fost raket și a trăit din jafuri și omoruri după prăbușirea sovietelor.
La el, în Rusia, a împușcat în mod predilect popi și arhierei care se preumblau de colo până colo în limuzinele lor negre, ca și cum s-ar fi aflat în treabă.
Îi întreba mieros: “uit mereu, sfinția ta, ia zi-mi cum spuneți voi când vă puneți bine cu Dumnezeu? Ah, rugăciune îi zice, parcă”. “În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh”, zicea nefericitul, făcându-și semnul crucii.
“Așa, care va să zică, o pecete pe frunte, una pe umărul stâng, alta pe dreptul și încă una deasupra buricului. Păi, ia să vedem noi”, zicea Când-era-tânără-moartea zis și În-numele-tatălui, “cum am face treaba asta cu revolverul?”, și îl împușca exact acolo unde se face semnul crucii, în frunte, în umărul stâng, în cel drept și deasupra buricului, în numel’ ta’, al fi’ și-a’ sfâ’ du’, ami’.
Azi, Când-era-tânără moartea nu mai omoară pe nimeni, îi lasă pe alții să se omoare singuri la ruleta rusească, el doar le ia banii. Cel mai bizar client al lui este un călugăr de la o mănăstire din Dobrogea, Iachint îi zice, e pe-o mână cu În-numele-tatălui, n-a murit Iachint niciodată, strânge mulțimea de gură-cască pe care o ușurează de bani ținând-o de povești până la crăpatul zorilor, apoi se evaporă prin zariștea de ulmi de pe malul Dunării la mănăstirea de obște unde viețuiește, ca să apară din nou seara următoare.
Iachint este dracul gol, dimineața face asana soarelui cu coatele împreunate deasupra capului și cu mâinile strânse ca pentru rugăciune, dar nu ca să se roage stă el așa sau, dacă se roagă nu o face cui trebuie.
Apoi, își ridică în exterior piciorul stâng și își sprijină laba piciorului pe genunche, în poziția aceasta începe să se rotească în jurul axului, de la dreapta la stânga, fără a proslavi niciun nume de sfânt.
Se rotește tot mai repede până se transformă într-un titirez neînfricat și apoi într-un sfredel de foc care străpunge pământul, uneori se înfige în țărână până la brâu, martorii l-au surprins rotindu-se în sus și-n jos, în trecut și în viitor.
În mulțimi nu merge Iachint ca toți oamenii, înaintează tăcut cu barba în pământ, dacă afară plouă sau ninge picăturile sau fulgii îi despletesc pașii și se dau rușinați la o parte să nu-l atingă, cu moartea procedează la fel, se ferește doamna cu coasa de el ca dracul de tămâie.
“E greu să fii plin de gânduri bune și să treci neobservat”, zice Iachint în timp ce rotește butoiașul unui Smith & Wesson Magnum .357, măgarul este un animal contrariant, am lucrat ani de zile cu asini, în Dobrogea unde urechiatul este cetățean cu drepturi egale cu ale omului, dă ora exactă, la început nu mi-a venit să cred că lucrurile stau așa, dar vă spun pe cuvântul meu de onoare că măgarii bătrâni scot răgete aproape din oră în oră.
Poate exista o abatere de cca 5-7 minute în față sau în spate”, zice Iachint și își netezește rasa de călugăr cu mâna stângă, iar cu deapta duce revolverul la tâmplă și îl descarcă, pac!, a scăpat și de data asta, “ați văzut cu toții cum i-am încărcat arma”, zice În-numele-tatălui, și mulțimea încuviințează tăcută din cap.
”Pare o coincidență stranie”, își continuă Iachint povestea cu măgarii care dau ora exactă, “dar la ora unu noaptea, măgarul rage o singură dată, la ora două, de două ori și tot așa, la prânz lucrurile devin ceva mai complicate, deoarece răgetul e mai complex și se desfășoara pe mai multe intonații, dar dacă te ambiționezi, poți număra 13 răgete deslușite la ora 13.
Cred că animalul ăsta are un ceas biologic care pare reglat după o oră arhaică, de la care ne-am abatut în ultimii 10.000 de ani, adică de la ultima glaciațiune încoace, mie mi s-au sinucis odată cinci măgari, a fost o sinucidere colectivă, și-au băgat capul în apă, într-un loc de-i zice la Canaraua Ferii, s-au sinucis pe tăcute, în picioare.
Am cărat lemne cu ei toată vara, măgarii au făcut răni și șiroia sângele pe spinările lor, iar ei au hotărât că nu mai pot să trăiască așa, că viața de măgar a devenit imposibil de grea și și-au pus capăt zilelor”. În timp ce Iachint povestește, În-numele-tatălui plânge cu lacrimi adevărate, este una dintre puținele povești care îl fac să plângă.
(Fragment din volumul “Enciclopedia balcanică a iadului”)
Facebook Comments
