Vorbesc cu el despre timp, despre sfârșitul tuturor lucrurilor. Vremea lui se va găta când se va isprăvi ultimul dreptunghi de piele argăsită de pe fața pământului. Nu le poți stăpâni pe toate, zice. E greu să dubești pielea. Materialul cu care lucrez este ultimul pe care îl mai am, îmi ajunge un an cel mult. Nu pot să mă gândesc ce este dincolo de grămada asta de petice legate cu nojițe. Se tăbăceau cu scoață de arin negru și gârniță, zice, se țineau zile întregi în zeama groasă de tanin.
Cea gălbioară era boită apoi cu scoarță de crușin, cea verde cu boabe necoapte de soc sau sânger, cea vânătă cu boabe coapte de cârmâz. Lumea de azi nu mai știe să scrie de mână, zice, cine să mai țină minte buruienile astea și la ce sunt bune? Își mișcă mâinile într-o armonie deplină cu gura, totul e lin, ca mersul unei cosânzene cu picioarele în opinci, printr-o brazdă de fân proapăt cosit, cerul miroase a nirvana.
Împrejurimile sunt înfiorate de duhul său blând, de făptura lui întrupată în dimie și șiac, e un nemuritor de pe Columna lui Traian, s-a semnat cu stindardul cu cap de lup și coadă de balaur înfipt alături ca o piatră de hotar, aici e Dacia, dincolo viețuiesc barbarii. Decorul în care mâinile lui nu încetează să împungă, să pliseze, să găurească pielea, e din alt timp, masa e ticsită de macaturi, velințe, ponevițe, plocade și șerpare cu două curele, cea scundă la care lucrează e cu trei picioare, e de stână sau bordei, un picior e Tatăl, unul e Fiul și celălalt e Sfântul Duh, amin.
Mai an am cumpărat de la el un șerpar cu trei betelii, l-am dăruit unui moș hâtru cu care fac schimb de priceperi, el mi-a lăsat moștenire prostovolul cu care a prins o viață chefal la Năvodari. Vorba liniștită a opincarului are ceva din seninul unui măr înflorit; cuvintele lui se înșiră ca pașii unei perechi de opinci; viața e o barcă în formă de topancă. La Judecata de Apoi, când Bunul va cerne fapte natului de la vlădică la opincă, îl va găsi vrednic de cinste pe Alexandru Ilinca, ultimul opincar din univers.
Facebook Comments
