Armand Stavru și-a continuat drumul spre Curtea de Argeș în aceeași zi. A nădăjduit că de la Merișani sau Vâlcele va urca Pitulicea, calica cu bâzdâcul ei opărit la naștere, cu o căldare de apa dată în crop. O urmărea de luni de zile, ca și pe Crab. Pândea momentul în care să-i pună setul de întrebări, pregătite gradual, în rații mici și nevinovate, fără a stârni panică.
Pitulicea n-a mai urcat în tren nici la Băiculești, n-a întâlnit-o nici pe străzile Argeșului. A întrebat un milog dacă știe ceva de ea. Când i-a dat 5 lei i-a deschis gura și milogul i-a zis că e plecată la muncă în Străinezia, cu cerșitul. Stavru avea o informație mai veche de o săptămână, că ar putea fi undeva în Scandinavia, a verificat-o în mediul ei, plecase într-adevăr.
Era inutil s-o mai caute în Noapteș, în cocioaba părinților, se prăbușise un mal pe un colț de acoperiș, îl pleoștise greutatea pământului galben cu tot cu colțul zidurilor, oțetarii au luat în primire ce mai rămăsese întreg, creșteau ca peria prin gaura hâdă, își croiau drum verde spre cer, în primii ani de viață semănau cu palmierii, aveau un panaș de frunze strânse rotocol deasupra capului, te induceau în eroare că ești undeva departe în sud, pe malurile Mării Noastre, dar strânsoarea dealurilor aplecate peste albia râului, panglica îngustă a asfaltului și bâzâitul familiar al Daciilor te trezeau la realitate.
A stat Stavru, a cumpănit, ar fi fost pus pe fugă de cei care îi jupuiau Pitulicei pielea de pe spinare, mai rămânea soluția să trimită poze cu ea la polițiile unor orașe, în care se știa că cerșesc nomazii noștri. S-a întors în București. A muncit pe rupte până dimineața la trei, a trimis mailuri în aproape 100 de orașe din nordul Germaniei, de pe coasta de vest a Norvegiei și din sudul Suediei.
Din Danemarca, Pitulicea a fost făcută pachet și trimisă acasă. Acolo au lege împotriva cerșetoriei și Dârdan, vătaful care o exploata la Malmö s-a îmbătat și a trecut-o într-o duminică în Copenhaga, pe podul Øresund. Nici n-a pus bine piciorul pe pământ danez, când poliția a luat-o pe sus și a îmbarcat-o în primul avion de București.
Pitulicea are un număr macabru. Mizanscena presupune să se așeze pe jos, într-o intersecție sau piață aglomerată, să-și tragă rochia până peste buric, să n-aibe nimic pe dedesubt, să-și desfacă larg picioarele și să-și arate lumii mărturia înfiorătoarelor ei cicatrici, produse de apa în clocot, cu care a fost opărită la naștere. E carne vie și acum, în câteva locuri, pare arată cu un plug drăcesc înroșit în foc.
Ravagiile au fost atât de adânci, încât efectul lor n-a mai putut fi suprimat cu nicio alifie. Pruritul i se ostoiește pe o parte, dă îndărăt, și explodează în altă parte. Din bâzdâcul ei nu se mai întelege chiar nimic. E o materie diformă, n-are contur anatomic, linii din care să pricepi ceva, curburi line, neîntrerupte, semicercuri înscrise într-un romb sau triunghi isoscel, semiovale șerpuite sau zigzagate, n-are pic de fir de păr, e o rană care încă supurează, o apocalipsă a umorilor apoase, un coșmar al mâncăturii roșiatice, un amurg veșnic sângeriu care nu va cunoaște niciodată priboiul bărbăției.
Dacă o surprinzi până la capătul poveștii ei de groază, nu mai dormi la noapte. Oripilează atât de rău, încât împarte trecătorii în două tabere. Unii aleargă pe celălalt trotuar, acoperindu-și ochii, să nu-i urmărească imaginile terifiante, alții se opresc dârdâind la zece pași, după care se scobesc în buzunare și-i lasă bancnote de până la 500 de coroane suedeze, în farfuria chinezească de aluminiu, pictată cu păsărele vernil, pe crengi de piersic cu flori roz.
În Danemarca, spectacolul ei halucinant e infracțiune gravă, e tabu. În Norvegia, e tolerată în câteva locuri, tot mai puține. În Suedia, e număr horror, într-un spectacol de stradă, organizat de dependenții de droguri. Vătaful o ține într-o rulotă la marginea orașului și-i satiface toate poftele, Pitulicea nu are pofte multe, îi aduce stoluri de bani. N-are decât un singur jind, îi place înghețata la nebunie. Linge zece cornete de înghețată pe zi. Nu-i face nicio pagubă vătafului. La cât consumă, nu se cunoaște în bugetul păianjenelui care îi suge vlaga, e musculița prinsă în mijlocul plasei, are totuși o poftă nevinovată.
-Mi-e sete mereu, zice Pitulicea. Visez noaptea că mă cufund în apele unui izvor rece de munte și-mi alin pojarul. Visez fără încetare și n-o să mă satur niciodată de visul ăsta. Mă ia cu fierbințeală și acum. Clocotesc pe dedesubt, mi se zbate pielea de pe inimă și prapur, tresar la gândul că o să mă ia cu răcori, îmi lasă gura apă de izvor, picură din mine tainele lunii înghețate. Îmi tresaltă pântecele ca un capac de pe o oală care dă în clocot. Știe textul ăsta și în suedeză. I l-a compus Freja, o poetă dependentă de heroină, stă mai încolo într-un bloc social din cărămidă întunecată, poliția o caută de sănătate în fiecare seară, îl recită încet, cu o voce șoptită.
Drogații din Malmö i-au inventat o poveste în numărul lor stradal. I-au tradus numele în suedeză. Îi zic Grönsångare, Pitulicea. O dau ca exemplu de victimă a dependenței de opiacee, pe care și le-a injectat în vene ani de zile, până n-a mai simțit nicio durere. Drogată fiind, i-a scăpat în brațe o oală încinsă la bucătărie. Printre ei, se simte acasă.
E blondă ca ei, e din neam de lăieși, bunghește deja suedeza, o vorbește cu accent, ca laponii. Pitulicea nu s-a supărat că o fac drogată. E oricum, vedeta show-ului stradal. Ei îi revin trei sferturi din banii pe care îi câștigă drogații pentru a pleca în Africa. “Ajutați-ne să ajungem într-o rezervație din Uganda”, se aude strigătul lor disperat. “După dezintoxicare, vrem să îngrijim pui orfani de gorilă de munte”. Show-ul a fost bun pentru dependenți, dar total neinspirat pentru vătaful Pitulicei.
Curând, ong-urile s-au sesizat, i-au luat sub aripa lor, i-au trimis în Uganda, departe de lume, de străzile înțesate de dealeri, de cluburile pierzaniei. Șterg pui de gorilă la fund, la centrul pentru orfani, le schimbă scutecele, colibele în care stau te iau în primire cu funii lungi cu pamperși puși la uscat și refolosiți de două-trei ori, par corăbii înfoiate de vânt în cumpăna serii, îi hrănesc la biberon, îi renaturează, sunt mântuiți, uneori se întâlnesc la marginea junglei cu cei pe care i-au redat pădurii,
cu puii ajunși mame și tați cu odrasle la rândul lor, se opresc pe loc, zâmbesc stângaci, se scarpină în cap ca și cum și-ar aminti crâmpeie din viața lor anterioară, când erau încinși pe mijloc cu flamurile acelea colilii care se murdăreau mereu, și pe care oamenii le spălau întruna să pară nori de vreme bună, vălătuci de vată de zahăr plăcut mirositoare, se despărțeau ca vechi cunoștințe, fiecare își vedea de drumul lui, al oamenilor cobora în livezile de agrume desenate în linii verzi și galbene pe coama dealurilor, al gorilelor se afunda invariabil în întunericul umed al pădurii.
Cei care s-au suspectat pe sine de slăbiciuni bolnăvicioase, că ar putea recidiva, au ales să li se piardă urma în pustietăți și mai adânci. Ei adapă cămile în oazele mauritane uitate în deșert. Seara le mulg și adorm fericiți, sub cerul în care stelele atârnă ca în pomul de Crăciun. Dintre nisipurile încinse vezi trei ceruri, le întrevezi cum se suprapun pe margini, scrutezi adâncimea lor translucidă. Pe marginile lor, stelele spânzură ca merele parmen aurii pe crăci, poți întinde mâna să le culegi în poală. Fiii durerii și-au găsit menirea, s-au eliberat. Acum strâng stele în poală și beau lapte de cămilă.
Pe Pitulice au internat-o în clinica de specialitate Sfânta Agnes. I-au zis că nu poate pleca în Africa, la halul în care arată pe dedesubt. A profitat de un moment de neatenție, în care Dârdan, vătaful ei cel crud, a lăsat-o nesupravegheată de pe celălalt trotuar, mergând să-și cumpere o cafea, și s-a predat pe mâna organizației.
Dârdan a căutat-o disperat, a trădat-o presa fără să-i știe povestea reală, i-a dat pe tavă mai toate amănuntele legate de tratamentele pe care le urma, de spitalizare. Într-o noapte fără lună în care vântul fremăta primăvăratic în straiul ulmilor, Dârdan a coborât pe o funie de pe acoperișul stabilimentului direct în rezerva Pitulicei, i-a astupat gura cu mâna stângă, iar cu dreapta i-a plimbat lama cuțitului pe frunte,
apoi a coborât cu tăișul pe pleoape, după ce ea a închis ochii îngroziți de spaimă, i-a zis că îi despică ochii în lung, ca burțile peștilor, dacă scoate un singur sunet, au evadat pe aceeași funie pe care el urcase pe acoperiș, au fugit împreună în Norvegia, în Bergen, departe de pericole, au luat-o de la capăt. S-au ferit de organizații ca dracul de tămâie.
Au dus-o bine aproape o jumătate de an, până ce poliția norvegiană a primit date de la cea suedeză, cu privire la dispariția fetei de la centrul de recuperare. Când adevărata ei poveste a fost pe punctul de a exploda în presă, a fost tirată din nou de Dârdan, adusă în țară și pusă bine o vreme la adăpost, s-au dosit într-o cocioabă dărăpănată a unei mătuși de-a Pitulicei dintr-un sat uitat de lume din măruntaiele Bărăganului, a adăstat acolo o vară și o toamnă, se pârguiau dovlecii când au plecat, i-a lătrat vântul din fuioarele de colilie la plecare.
(Din volumul „Enciclopedia balcanică a iadului”; o poveste înfiorătoare a milogilor mutilați la naștere, trimiși la cerșit în străinătate)
Facebook Comments
