În Washington locuiam într-un hotel cochet așezat aproape de sediul central al Freedom House, de unde făceam pe jos pe Pennsylvania Avenue, până la Casa Albă, un sfert de oră. Ocoleam Casa pe lângă Galeria Corcoran, ca să-mi continui drumul pe jos, pe Mall, spre muzee și Capitoliu.
Era o priveliște familiară care sfârșea prin a mă umili mai de fiecare dată prin dimensiunile sale faraonice și o armonie exagerat de căutată, care ca american te inspiră la reculegere, dar ca străin, te obligă la resemnare.
Nu trecea nici o zi de la bunul Dumnezeu fără ca auzul meu să nu fie întristat de protestele unor nativi care își cereau drepturile pierdute sau câștigurile știrbite de-a lungul frământatei istorii a cuceririi Americii.
Lucrurile se petreceau la fel fie în fața Casei Albe, fie lângă Monumentul Washington, cu cântece de luptă lătrate, pe acompaniamentul unor tobe îmblănite, cu membrana întinsă cu tendoane de cerb legate în stea pe dedesubt și al unor fluiere de trestie, din care se desprindeau fâșii uscate ca iasca.
Fiecare protestatar se străduia cum îl duceau legăturile personale cu familia tradițională să poarte un însemn din gloria exterioară a străbunilor ce deveniseră iarbă pe câmpuri: o cunună de pene de curcan sălbatic, asortată la costumul de blugi și cizmele texane din piele de șarpe, sau o pană de vultur înfiptă în plete, la geaca de piele de căprioară cu franjuri și ginșii de catifea cu dungă măruntă.
Cei de lângă monument își înălțaseră două tepee-uri din piei afumate de bizon, în care visau cu ochii larg deschiși ziua în care Cal Zănatec i-a venit de hac generalului Custer în bătălia de la Little Bighorn, împreună cu războinicii Sioux.
Un polițist a răspuns întrebării unui turist din sud că nativii veneau din Marile Câmpii și făceau parte din comunitatea Oceti Sakowin a amerindienilor Lakota/Dakota. Fumul acru care se înălța printre parii corturilor și lătratul unui câine lățos legat cu o funie creau fantasma unei reconstituiri cinematografice.
Lumea reală sfâșie vălurile iluziei și dramele care încep pe acorduri solemne sfârșesc pe muzica frivolă a vodevilului. Când credeai că știi totul despre America te trezeai într-o cu totul altă lume, în care pricinile vechi nu-și terminase încă disputele cu cele noi.
Când te amăgeai că ai mai văzut scene asemănătoare de protest și în jurnalele de știri de pe vremuri, găseai că tristețea pierderii unui univers nu poate fi zugrăvită în nici un film de pe pământ.
De Casa Albă nu te puteai apropia, nu din motive de securitate, ci din pricina cozilor pe sute de metri formate de grupurile de vizitatori venite din toate colțurile țării, cu programarea făcută cu luni înainte. Washingtonul este cel mai curat oraș pe care l-am văzut vreodată și are parcuri întreținute de legiuni de lucrători de la salubritate.
Dar ca majoritatea orașelor de pe Coasta de Est n-a găsit soluția să-și întrețină băncile, pătate de sucul care se scurge în cantități mari din scoarța și frunzele arțarului canadian, care ți se lipește de haine, crescut în toate parcurile și spațiile verzi.
Zilele de noiembrie ale verii indiene, cu temperaturi de până la 25 de grade, erau de un calm nepământean și în vârtejul de frunze al arțarilor ce părea ireal de aprins, era o împăcare senină precum somnul țesut din raze de lună al unui prunc cu pielea roșie.
Am urmărit dimineți și seri la rând arborii de la ferestrele hotelului unde ședeam, intrigat de liniștea lor nefirească, și nu țin minte să fi văzut ca vreo frunză să tremure în vânt. Vara indiană este ca liniștea care se lasă după terminarea Sfatului celor șapte focuri al indienilor Lakota.
Facebook Comments
