Drumul de 24 de ore din Kermanshah în Mashhad străbate tot Iranul din apropiere de Irak până la o aruncătură de băț de Afganistan. Peisajul s-a schimbat dramatic față de 1999, ogoarele mănoase urcă până la jumătatea munților, înainte vreme aici unduia sub vânt o stepă semideșertică, vedeai turme de oi pe tot necuprinsul, ascunse în mărăcinii viorii și vineții, acum totul este verde crud, s-au schimbat tehnicile agrare, omul a sedus relieful, s-a aliat cu mașinăriile năpraznice și a îngenunchiat natura sălbatică.
Nici drumul nu mai trece printre munți dincolo de Bisotun ca odinioară, era o risipă de culori în stâncăriile acelea, cum n-am văzut nicăieri pe cuprinsul Orientului, la un moment dat, roca devenise verde, apoi se făcuse albastră și în cele din urmă a clipocit în vernil. Autostrada are alte reguli și a părăsit complet feeria policoloră, caută cumpăna apelor și forme cât mai domoale, s-a lenevit, s-a oploșit autostrada.
S-au schimbat mai multe lumi de când am pornit la drum. Femeile tăcute de lângă mine înveșmântate în negru mănâncă a patra oară. De fiecare dată când își deschid papornițele mă servesc cu ceai cald din termos și cu dulciuri. Purced în pelerinaj la cel mai însemnat sanctuar din Iran, iar eu sunt străin, ori cât de mult semăn cu perșii, se vede acest lucru din stângăcia cu care îmi întind picioarele sub scaun, – ei țin un picior sub șezut, pe care îl schimbă din când în când – sunt stângaci
și când duc mâna la gură sau privesc pe fereastră, iar regula de aur a locului, din cele mai vechi timpuri, este să-l omenești pe călător, să împarți cu el bucățica de lipie, ceașca de ceai și curmalele pe care le cari în sarsana. Asta face ca iranienii să fie cei mai ospitalieri și prietenoși oameni din Orient. Nu poți să-i refuzi când împart cu tine mâncarea, a-i respinge, este ca și cum ți-ar cere apă morți de sete fiind și tu le-ai întoarce spatele.
Am trecut de mult de complexul militar nuclear de la Parchin, crapă zorile și autobuzul gonește spre soare-răsare de mai bine de 12 ceasuri. Suntem pe o frontieră mitică atestată în Avesta, cartea sfântă a zoroastrienilor, este hotarul dintre Aiyran și Turan, Aiyran este spațiul organizat, lumea civilizată, Iranul, iar Turan este haosul, lumea neîmblânzită din afara civilizației. Turanul ține de aici până la Marea Aral, în Kazahstan, Regele Turanului l-a ucis pe Zoroastru, întemeietorul vechii religii a focului, binelui și adevărului suprem, perșii nu vor uita niciodată cât de nemilos, de întunecat și de pervers este Turanul.
În simfonia răsăritului dănțuiesc djinii pustiei Dash-e-Kavir, cel mai mare deșert al țării, care începe de aici, de pe partea dreaptă a drumului și intră sute de kilometri spre miazăzi în pântecele uscat al nisipurilor incandescente, în deșert trăiesc ultimii gheparzi persani, mai sunt câțiva, sunt cele mai rare și scumpe feline de pe pământ, a înflorit deșertul, sunt corole sângerii, roz și ciclam care scânteiază apăsat în lumina dimineții.
Au răsărit pe stânga din negurile nopții și Munții Alborz, mă aflu pe porțiunea obligatorie a Drumului Mătăsii, nu mai poți să te abați nici la stânga, nici la dreapta, decât s-o ții drept ca pe custura judecății de apoi, sunt pe fundul albiei prin care a curs fluviul cel mare al civilizației Orientului, pe unde au mărșăluit oștile lui Machidon, Ardashir, Genghis Han și Tamerlan, toți au venit implacabil dinspre răsărit, aceasta este Țara Uqbar a lui Borges, de aici locuitorii din Uqbar au visat lumea apusă a lui Tlön.
Nu numai autobuzul meu, în care femeile care m-au ospătat toată noaptea au adormit în sfârșit, călătorește spre răsărit, în sensul invers al civilizației, ci și oastea de pelerini de sărbătoarea Ashura. În cea de a zecea zi a lunii Muharram, mii de bărbați cu chipul și spinarea însângerate mărșăluiesc pe jos sute de kilometri până la sanctuarul imamului Reza din Mashhad, pentru a rememora martiriul de la Karbala, unde imamul Husayn Ibn Ali, nepotul lui Mahomed, a fost ucis împreună cu întreaga sa familie, după ce fusese desemnat moștenitorul de drept al profetului. Ei își crestează cu o mână creștetul capului iar cu cealaltă își flagelează spinările goale cu bice cu șfichiuri din inele de oțel.
Râul însângerat se revarsă an de an pe marginea drumului până în inima sanctuarului și n-au fost săriți nici măcar anii molimei dintre 2019-2021. Este stranie și aproape irațională această suprapunere a imaginii imamilor, în care vii la Mashhad să cinstești memoria lui Reza, dar îl plângi cu lacrimi de sânge pe Husein. În Iran nu e greu să te lași păcălit de aparențe. Revoluția islamică a reușit să înșele omenirea și s-o lase confuză până în ziua de astăzi. S-a crezut că acolo a fost o explozie de fervoare religioasă, când la mijloc nu era vorba decât despre ura împotriva șahului, care îmbrăcase forme supranaturale. Când șahul a fost echivalat cu satana, tot ce trecea de șah împrumutase culoarea paradisului.
Până și în inima sanctuarului lui Reza, unde ajung frânt de oboseală, vezi greu manifestări de credință reală. Acea bolboroseală înecată în lacrimi, în care este pomenit martiriul arabului Husein, nu pare o expresie sinceră a devoțiunii. De ce ai intra în sanctuarul lui Reza, ca să-l plângi pe Husein? Nu e cel mai potrivit moment în care să-mi pun probleme care nu mă frământă și care nu sunt ale mele. Mă las furat de imaginea suprarealistă a sanctuarului, de impresia că intru în structura unui diamant uriaș. N-am văzut nicăieri pe pământ, un loc aglomerat mai curat și mai plăcut mirositor ca acesta.
Aerul miroase ca în O mie și una de nopți. Armate de paji purtând o uniformă sobră, de culoarea caramelului, flutură într-una panașe cu care stâng cel mai mic firicel de praf. În spatele lor apare o altă armată care stropește lespezile de marmură de toate culorile și câmpurile de covoare persane create în toate stilurile cu apă de trandafiri. La mormântul imamului Reza, pelerinii se isterizează dintr-o dată.
E un vuiet care se transformă într-un vârtej care te ia pe sus, acționat de o energie mareică. La doi pași de Reza, o lespede de mormânt din marmură de culoarea fildeșului vechi, brăzdată de arabescuri, are parte de liniște și pioșenie. O bătrână înaltă, cu ochi serafici și trăsături nobile, își răsfiră degetele peste înfloriturile ligaturilor și murmură o rugăciune neauzită. Este mormântul califului Harun ar-Rashid – Aron cel Drept – stăpânul lumii, cel care a obligat-o noapte de noapte, pe Șeherezada, timp de 1001 de nopți, să-i spună o poveste.
Facebook Comments
