Şah la UE: blocaţi Croaţia şi triplaţi cetăţeniile pentru basarabeni

Decizia Germaniei și a Franței de-a bloca accesul României la spațiul Schengen are aparența unei nedreptăți. Tehnic, aflăm de la președintele Traian Băsescu, autoritățile noastre și-au făcut treaba. Raționamentul formulat de vest-europeni exprimă mai degrabă o neîncredere față de funcționarea instituțiilor noastre. Nemții și francezii știu mai multe decât pot să spună cu privire la modul de funcționare al administrației interne și al justiției. Despre rețelele mafiote de tip Voicu, Vântu & co. s-a vorbit și la Berlin și la Paris. Corupția endemică de pe meleagurile autohtone, toleranța ridicată față de traficul cu contrabandă, existența unor grave probleme în dosarul traficului de carne vie, nerezolvarea problemei romilor, nevoia de populism a partidelor de dreapta din Europa occidentală precum și alte cauze nerostite vor fi cântărit în decizia Franței și a Germaniei.

Răspunsul României trebuie să evite paranoia și complacerea într-un complex al persecuției. Curățirea de la Ministerul de Interne ar fi bine să continue. Presiunea reformistă pe CSM e bine să nu dispară. Înnoirea de personal (prin recrutarea de competențe tinere) se impun și la Ministerul Afacerilor Externe. Dincolo însă de toate acestea, utilă ar fi, cred, o contra-ofensivă agresivă a României la nivelul Parlamentului European. Pe canale diplomatice discrete, dar și explicit, de la microfonul forului legislativ, politicienii români ar trebui să amenințe proiectele expansioniste ale Uniunii Europene. O blocadă asupra Croației (care vrea să intre în UE la 2012), de pildă, ar putea trezi cancelariile vest-europene. Triplarea numărului de cetățeni români cu proveniență basarabeană ar putea fi o altă soluție.

Pe scurt: diplomația românească trebuie să iasă din timiditate. Șantajul e bine să fie practicat în momente critice. O asemenea oportunitate a sosit.

CTP & AMP: între resentimentul populist şi scârba elitistă

Să mai fie oare un secret forţa de secreţie a bilei negre? Flegma, n-ar trebui să ne mire, câştigă multă audienţă şi premii.

Sub iniţialele AMP (Alina Mungiu-Pippidi), cititorii presei româneşti s-au obişnuit să recunoască oglinda feminină a celuilalt jurnalist definit prin oftatul ursuz şi arţagul de cafenea: CTP (Cristian Tudor Popescu). Inginerul furibund şi psihologul veninos – iată un tandem neaşteptat, unit numai de forţa de atracţie a urii.

Două inteligenţe sensibil diferite, ca formare şi aspiraţii. Două traiectorii personale paralele, tăfăsuind acum la răscrucea mizantropiei. În treacăt fie spus, gazetăria practicată de cuplul involuntar CTP & AMP mutilează cu egală forţă atât discursul stângii (care mizează pe compasiune), cât şi valorile dreaptei (care impun reflexul admiraţiei). În rândurile de mai jos vom sonda nu această patologie doctrinară, cât mai ales rădăcinile cultului enervării.

După 20 de ani, trecuţi prin toate mineriadele bâtei şi ale cuvântului scris, virtuţile dialogului şi ale empatiei n-au cucerit spaţiul nostru public. Se poartă piedica juvenilă, febra convulsivă, ghiontul fotbalistic şi leşinul transpirat. Cu o lejeritate necunoscută democraţiilor consolidate, apelative precum „rasism”, „apocalipsă”, „holocaust” sau „genocid” curg nestingherit pe „burtierele” televiziunilor de ştiri. Lipsesc ca apa în deşert atât măsurarea tonului, cât şi echilibrul judecăţii sau puterea inteligenţei de-a imagina soluţii, iar nu doar catastrofe. În vremuri de criză, mai ales, pistoanele din motorul social al invidei sunt tot mai uzate. Vulgul prizează demarajul în trombă şi claxonarea abuzivă a concetăţeanului, prins în acelaşi trafic. Sunt salutate vocile dispreţuitoare şi inimile care poartă pică. Refugiul în hiperbolă, exclamaţia cu năduf şi răsturnarea criteriilor clasice ale raţionalităţii legitimează radicalismul.

CTP este un caz notoriu de talent jurnalistic sugrumat de sofismul afectelor joase şi emfaza mirărilor rudimentare. Tele-evanghelist ascetic al beznei şi, deopotrivă, un şaman al disperărilor colectiviste, CTP are oricând la dispoziţia ascultătorilor săi un set de presimţiri enorme şi de vedenii monstruoase. Analiza calmă e înlocuită de profeţia bulevardieră iar denunţul vitriolic spulberă aparenţele unei argumentaţii silogistice. Cum să nu stimulezi economia urii de sine a poporului român vorbind, ani în şir, cu maxilarele stoarse prin şarje de pesimism cronic? Cum să nu câştigi reputaţie promovând discursul negativităţii într-un reality show cu frecvente resemnări mioritice?

Multă vreme, multă lume a crezut că lucrurile stau puţin altfel în ograda AMP: articole ştiinţifice, cărţi cu bibliografie, burse în străinătate. Sunt doar câteva premise pentru alt tip de gesticulaţie intelectuală decât cea consacrată de presa dâmboviţeană. Până la urmă, însă, verbul sicofant şi aplombul distructiv au câştigat. După necesarele campanii împotriva restauraţiei neocomuniste din anii 1990, AMP a ales treptat logica însingurării printre contemporani.

Orice pagină de jurnal aşternută în văzul tuturor ne-a lăsat cu impresia că ţara natală, România, spre deosebire de restul emisferei occidentale, n-o merită şi n-o preţuieşte cu adevărat. Dominată de sentimentul propriei superiorităţi, AMP a debutat şi s-a profesionalizat într-un mega-concert al insultei. I-a înjurat mai întâi pe fondatorii religiei bunicilor săi. N-a desfiinţat creştinismul propunând o metafizică sau o epistemologie alternative, ci prin aluzii grosiere, de tip sexual. Săvârşind această lichidarea parodică a revelaţiei biblice, AMP a trecut la ceilalţi potenţiali rivali ai notorietăţii sale.

Pe lângă politicienii nesuferiţi ai tranziţiei, au apărut din agora o seamă de istorici ai ideilor, constituţionalişti, economişti, teologi, jurişti, experţi în politică internaţională, medici sau simpli oameni de presă care, aproape fără excepţie, şi-au primit şmotruiala din partea celebrei doamne. Perpetuu neconsolată şi atât de puţin alin(t)ată, AMP suferă mai ales pentru că n-a descoperit principiul bilocaţiei.

Cu orice intervenţie publică, AMP se invită atât la negocierile Guvernului cu FMI, cât şi în Consiliul de Administraţie al TVR; ar da lecţii la Cotroceni, ar face cutărui ziar schema şedinţelor de redacţie, participând şi la deliberările Curţii Constituţională. Tot AMP ar fi prima capabilă să deosebească binele şi răul în arhivele CNSAS, ca şi adevăratele ameninţări naţionale la întâlnirile CSAT. După consultarea unui profesor oxonian ar face fişele de post la Institutul Diplomatic Român, trimiţînd câte o telegramă spre vârful ierarhiei MAE. Doamnei AMP nu i-ar scăpa nici lacunele programelor şcolare de la Ministerul Educaţiei; s-ar grăbi apoi să ţină un speech în Parlamentul European, pe lângă discursuri de mobilizare în cercurile activiştilor meta-politici. Tot ea, da, ea ne-ar juriza cărţile-debut la Uniunea Scriitorilor, oficiind câteva seminarii despre tranziţie la dineurile cu oficialii UE. Doamna AMP vrea să salveze România şi cineva, cu mintea îngustă, se opune. Ce tristă ignorare a unei multilaterale dezvoltări şi ubicue perspicacităţi!

Având un curriculum vitae mai pedestru, CTP n-a etalat acest vast evantai al expertizei. Fireşte, domnia sa comentează politica NATO din Balcani, istoria comunismului românesc, peliculele cinematografice recente, lumea sportului, chestiuni de ufologie sau mica bursă literară din Bucureşti. Dar universalitatea competenţelor AMP nu este egalată decât de voluptatea atacurilor sale ad hominem. Fără să strălucească prin stil sau coerenţă, articolele AMP nu trec totuşi neobservate. Cu brutalitatea poliţistului de frontieră, privirea jurnalistei noastre buzunăreşte orice detaliu din biografia intimă a adversarului. Prin forţa aluziei (şi puterea parantezei lăbărţate), ea livrează mici fumigene şi alte câteva josnice alegaţii. Folosind parcă un fier de călcat în locul peniţei de aur, AMP scrie de fapt patrulând şi îşi dezarmează inamicul prin execuţie. Deriziunea ieftină sau critica de exterminare sunt mai convenabile, pesemne, reproşului constructiv şi colocviilor amicale.

Fraţi siamezi hrăniţi din aceeaşi placentă a resentimentului carpatin, CTP & AMP sunt monede interşanjabile pe piaţa jurnalismului de astăzi. Una se află în palma maselor largi iar cealaltă se doreşte exclusiv în punga cititorilor cu doctorate. În ipostaza populismului sau, dimpotrivă, într-o vitrină vag elitistă, forţa de coagulare a urii îşi face eternul număr estival.