Hendrik Hertzberg este principalul comentator politic de la publicaţia americană The New Yorker. Între 1979-1981 a fost autorul discursurilor preşedintelui Jimmy Carter. Hendrik Hertzberg a acordat un amplu interviu postului de radio „Europa Liberă”, interviu realizat de Lucian Ştefănescu. Pentru că tot vorbim de ziariști, adevăr și moralitate, Lucian ni l-a oferit spre publigare pe Madame Blogary.
Lucian Ştefănescu: Frank Zappa a spus cîndva că informaţia nu e cunoaştere, cunoaşterea nu e înţelepciune, înţelepciunea nu e adevăr. Unde stă jurnalistica în această paradigmă?
Hendrik Hertzberg: Jurnalismul e o piramidă exact ca în metafora lui Zappa, dar majoritatea dintre noi sîntem la bază, la partea cu informaţia, hrănind mintea cu mici fragmente de fapte în drumul ei în sus spre… ce era la vîrf, înţelepciunea?
L. Ş.: Adevărul…
H. H.: Adevărul, o, da, adevărul…
L. Ş.: Vreţi deci să spuneţi că jurnalismul n-are nimic de-a face cu adevărul…
H. H.: Dar bineînţeles că are, exact aşa cum subsolul de la Empire State Building are de-a face cu turnul radio o sută de etaje mai sus. Nu poţi avea adevăr, dacă nu parcurgi aceste etape. Cel puţin asta cred eu, şi mai cred că mulţi jurnalişti se consideră pe ei înşişi mai degrabă nişte umili meşteşugari, nu neapărat să zicem, cizmari, ci mai mult ca acei oameni care fac cusăturile în talpa de piele…
Dacă ar fi să ne gîndim la o altă fabulă, aceea a orbului şi elefantul, fiecare jurnalist se aseamănă cu un orb care încearcă să pună mîinile pe o mică parte a unui elefant imens. Şi trebuie să ai credinţa, ca jurnalist, că mica ta contribuţie, un fapt pe care a trebuit să-l verifici temeinic, şi-a găsit drumul în sus spre structura mai mare, şi ar putea deveni într-o bună zi chiar o mică contribuţie la adevăr.
Unora dintre ziarişti, şi eu mă număr printre ei, le place să creadă despre ei înşişi că sînt cei care livrează … poate nu neapărat adevărul, în orice caz, ceva între cunoaştere şi înţelepciune…
L. Ş.: Să vă spun acum partea a doua a spusei lui Zappa: adevărul nu e frumuseţe, frumuseţea nu e iubire, iubirea nu e muzică, muzica e cea mai bună…
H. H.: Se întîmplă, din motive care nu au nimic de-a face cu faptul că am ales să fiu jurnalist, să fiu cu totul de acord. N-am auzit asta înainte, dar am spus-o deja, în felul meu. Cred că muzica este cea mai înaltă dintre arte. Şi umanitatea nu ar trebui să aibă vreun alt scop de existenţă în afară de muzică.
Acesta este sensul vieţii. Muzica e cea mai înaltă dintre arte pentru că viaţa e făcută din timp, iar muzica e o sculptură a timpului. Crearea muzicii şi aprecierea ei se întîmplă în acelaşi moment, şi din cauza asta muzica e o limbă universală.
L. Ş.: Se spune că, pentru a fi credibilă, presa nu trebuie să fie părtinitoare, şi acesta e motivul pentru care unii au tendinţa să-i respingă, sau chiar să-i ridiculizeze pe jurnaliştii buni care aleg să se afilieze politic. E asta o atitudine corectă faţă de acei jurnalişti?
H. H.: E parţial corectă, da, dacă afiliere politică înseamnă o investiţie emoţională în succesul unei organizaţii întrupînd un anume punct de vedere, iar investiţia asta emoţională îţi tulbură capacitatea de a percepe faptele. Dar nu văd cum se poate evita o reacţie, sau opinie bazată pe ce trăieşti. Şi nu văd nici o contradicţie între a avea un punct de vedere, ba chiar o ideologie, şi a fi un bun jurnalist.
E ca şi cum ai vorbi despre un critic de teatru care n-are nici o opinie despre teatru, sau care nu are nici o reacţie, sau e incapabil să spună dacă piesa e bună sau nu, sau dacă o altă piesă e mai bună. Şi cea mai mare parte din jurnalismul de bună calitate pe care l-am citit este foarte …. părtinitor, da, „părtinitor” e un cuvînt cu o conotaţie negativă, dar înseamnă în cele din urmă că ai ajuns la un anumit punct de vedere, sau la o concluzie în urma unei experienţe. Zeul meu jurnalistic este Orwell. A fost Orwell părtinitor? Cu siguranţă a avut anumite valori….
L. Ş.: Un comentariu bun este şi el jurnalism de calitate, dar jurnalismul de calitate, în ce priveşte informaţia şi „formarea” … e un pic diferit.
H. H.: Într-un comentariu există întotdeauna un bloc de informaţie aranjată într-un anume fel. Dacă informaţia nu e corectă, structura nu stă în picioare, decît dacă e ţinută de vreo forţă exterioară cum ar fi teama, sau ordinele venite de la cartierul general, sau vreo pedeapsă….
L. Ş.: Sau propaganda…
H. H.: Sau propaganda, exact. Un ziarist trebuie să fie capabil să recunoască acele fapte care nu se potrivesc exact cu felul său de a vedea lumea, şi nu pot veni astfel în sprijinul opiniilor sale. Asta nu înseamnă că el nu va putea să găsească o cale de a potrivi un fapt inconfortabil cu felul său de a vedea lumea, dacă se gîndeşte puţin.
Cred însă că un jurnalist cinstit, un comentator cinstit trebuie să nu uite niciodată că e foarte posibil ca el să se înşele, că e foarte posibil ca întreaga lui – elaborat construită – superstructură ideologică să fie funciarmente greşită. Sau poate arăta complet diferit, dacă o întorci pe partea cealaltă la 90 de grade şi te uiţi la ea dintr-un alt unghi.
E o mare diferenţă între dogmă şi ipoteză, şi cu siguranţă dogma e periculoasă, unele dogme sînt mai periculoase decît altele, toate au capcane ascunse, şi trebuie să ne păzim de ele.
L. Ş.: A apărut un nou fel de „dogmă” legată de presă, e acest nou tip de jurnalism, jurnalismul cetăţeanului. Cît de multă încredere putem avea în acest fel de jurnalism, care deseori pune în circulaţie informaţii ce nu pot fi verificate?
H. H.: Modul clasic de a consuma presa e găsirea de intermediari în care ai încredere. Ziarul tău preferat, de exemplu. Nu putem fi toţi jurnalişti care scriu despre evenimente din toată lumea. Nici dacă sîntem jurnalişti profesionişti nu putem face asta, şi cu atît mai mult n-o putem face, dacă sîntem cetăţeni obişnuiţi.
Aşa că alegem un ziar, sau un anumit post de radio, sau orice altă instituţie de presă în care avem încredere, sau pe care o considerăm a fi un judecător demn de încredere, şi o lăsăm să fie filtrul prin care informaţia vine la noi.
Lucrurile au devenit mai complicate între timp. Există într-adevăr jurnalismul cetăţeanului, şi acesta oferă posibilităţi imense, şi multe dintre ele s-au concretizat deja, dar va trebui să avem şi un public care e instruit sau se autoinstruieşte în sensul că fiecare bărbat sau fiecare femeie să devină propriul său editor. E ca şi cum ai pune laolaltă propriul tău ziar din miriade de surse. E un acces atît de mare astăzi la informare, dar şi la dezinformare….
L. Ş.: Aici e, cred, pericolul, şi poate ar trebui să existe nişte limite, sau nişte reguli, ca la gramatică….
H. H.: Jurnalismul e una din acele meserii al căror statut profesional e destul de greu de definit, pentru că pînă la urmă nici nu se ştie dacă e cu adevărat o profesiune sau nu.
L. Ş.: Şi e?
H. H.: Nu e o profesiune aşa cum e, să zicem fizica, sau medicina….
L. Ş.: Dar poate vindeca…
H. H.: Asta nu înseamnă că e o profesiune. Eu cred că jurnalismul e un mod îmbunătăţit şi specializat de a fi cetăţean. Nu toţi sînt parte din viaţa lor fizicieni, sau farmacişti, sau biologi, dar fiecare e parte dintr-o zi a vieţii lui ziarist. Chiar şi numai dacă jurnalismul lor constă din a citi un ziar sau a asculta o emisiune.
Iar lucrul ăsta a devenit cu atît mai adevărat odată cu apariţia noilor media, din cauză că în cele din urmă consumatorul informaţiei e cel care decide în ce informaţie să aibă încredere şi la ce surse să se ducă….
L. Ş.: N-am crezut niciodată că cititorii articolelor mele, sau ascultătorii emisiunilor mele ar putea fi jurnalişti…
H. H.: Ar face foarte bine să fie, sau să aibă cel puţin cîteva din abilităţile unui jurnalist. Cu siguranţă ascultătorul emisiunilor tale nu trebuie să fie neapărat un ziarist priceput, pentru că el poate avea încredere în tine.
Dar un cetăţean de rînd care stă în faţa computerului lui şi face surf pe web căutînd o informaţie, şi dintr-odată Google îi arată că există milioane de link-uri care nu sînt nici măcar aproape de link-ul pe care-l vrea…?
L. Ş.: Deci trebuie să judeci, să-ţi găseşti calea ….
H. H.: Cred că va fi întotdeauna nevoie de editori, şi că noua scenă, noua mare de informaţie e ca un fel de supă primordială. Sîntem într-un fel ca în momentul Creaţiunii, în cele şapte zile ale Genezei sîntem probabil în ziua a doua sau a treia, şi lucrurile nu au dobîndit forma finală. Dar începutul este atît de minunat, de promiţător.
Nu însă şi dacă eşti un jurnalist cu slujbă plătită de jurnalist, pentru că e foarte probabil s-o pierzi. Dar dacă eşti un cetăţean obişnuit, ai dintr-odată posibilitatea, stînd în camera ta, acasă, cel puţin în teorie, să-ţi găseşti calea către informaţia care, asamblată cu puţină înţelepciune, te-ar putea duce undeva în preajma adevărului.
Aceeaşi posibilitate însă, acelaşi acces la acest enorm ocean înseamnă că sînt foarte multe alte căi care te pot duce la neadevăr şi greşeală. Unele din funcţiile jurnalistului sînt lăsate în cele din urmă în seama recipientului final al informaţiei, şi asta îi îngrijorează pe mulţi dintre noi, dar ar trebui în acelaşi timp să privim acest lucru cu speranţă.
L. Ş.: Aţi scris discursuri pentru preşedintele Jimmy Carter. V-aţi simţit puternic? Aţi simţit că îi puteţi controla mintea? Cum se simte cineva care e autorul cuvintelor şi ideilor pe care altcineva le rosteşte în public?
H. H.: Cred că m-am simţit întru cîtva ca un asistent al unui dramaturg, nu ca un dramaturg, pentru că nu-i creezi propriile personaje, nu creezi propria ta poveste. Şi nu m-am simţit neapărat puternic scriind discursuri pentru preşedintele Carter. Am avut totdeauna în mine că erau discursurile lui.
L. Ş.: Şi-atunci cine era dramaturgul?
H. H.: Nimeni nu era un dramaturg, dar producătorul şi regizorul era Carter…
L. Ş.: Deci nu exista un autor?
H. H.: Era mai mult un „auteur”…
L. Ş.: „Auteur” ca în limba franceză…
H. H.: Mă gîndesc la felul în care francezii înţeleg noţiunea „a face un film”, cînd spun că regizorul e creatorul filmului, dar nu e chiar aşa, regizorul e cel mai important funcţionar în facerea unui film, iar facerea unui film e o activitate colectivă.
Un discurs prezidenţial este şi el o activitate colectivă, dar o activitate creativă într-un fel… dictatorială. Cînd eşti în poziţia de a scrie discursuri pentru ocupantul unei funcţii foarte puternice, puterea pe care o ai e undeva la margine, e o putere nuanţată. Cuvintele pe care trebuie să le alegi pentru a exprima un gînd de genul, să spunem „democraţia e bună”….
L. Ş.: Trebuie să dovedeşti asta?
H. H.: Sînt multe feluri în care poţi să exprimi asta, să argumentezi asta, şi cu multe consecinţe, pentru că democraţia e un cuvînt foarte contestat, şi diverşi oameni au diverse definiţii pentru el, iar unele dintre aceste definiţii nu vin din bună-credinţă….
L. Ş.: Şi probabil n-au nimic cu democraţia în sine…
H. H.: Exact. Sînt unii care definesc democraţia ca pe o dictatură. A fost însă o experienţă minunată să scriu discursuri pentru preşedintele Carter, şi să văd cum arată de fapt coridoarele puterii, mai bine zis să văd că ele arată de fapt ca orice alte coridoare sau birouri.
Cred că majoritatea oamenilor care au făcut ce am făcut eu au fost ca şi mine surprinşi cît de asemănător cu toate celelalte e de fapt ceea ce se întîmplă pe coridoarele puterii. Iar asta m-a făcut mai realist şi mai puţin cinic în ce priveşte politica şi politicienii, pentru că prejudecata pe care o au oamenii de rînd în privinţa politicienilor e că aceştia din urmă sînt fundamental diferiţi de ne-politicieni. Sînt diferiţi, dar nu fundamental diferiţi.
Iar amestecul de venalitate şi idealism nu e prea diferit nici el de cel al oamenilor obişnuiţi. Îmi plac politicienii, cel puţin politicienii democraţi (cu „d” mic), pentru că se supun unui risc din punct de vedere psihic. O persoană care candidează pentru o funcţie riscă o respingere pe care cei mai mulţi dintre noi n-o înţelegem prea bine. Una e să fii respins de o iubită, sau chiar de un angajator; să fii însă respins în masă, de zeci de milioane de oameni e o experienţă chiar zdrobitoare, iar un politician e cineva care riscă această respingere.
Mai e bineînţeles şi pericolul de a deveni prea excitat de succes, pentru că exact aşa cum e o lovitură zdrobitoare să fii respins de zeci de milioane de oameni, la fel ţi se poate urca la cap că zeci de milioane de oameni îţi cîntă numele şi se uită la tine plini de aşteptări. Să trăieşti o viaţă în care fiecare persoană pe care o întîlneşti într-o zi îşi va aduce aminte de momentul întîlnirii cu tine toată viaţa ei îţi dă un fel de energie care poate fi incredibil de excitantă, dar şi incredibil de primejdioasă.
L. Ş.: Dacă ceea ce spuneţi e adevărat, n-am să candidez niciodată. Dostoievski a spus că nu trebuie să crezi nimic din ce auzi, şi jumătate din ce vezi. E acesta jurnalism de bună calitate?
H. H.: Judecînd după opera lui Dostoievski, e vorba de scriere bună, de artă adevărată. Dar pentru că tot ai spus-o, da, e jurnalism de bună calitate, pentru că vorbeşte de scepticism. Şi aş traduce această declaraţie aproape mistică a lui Dostoievski într-o foarte lumească şi de zi cu zi propoziţie jurnalistică: verifică, verifică, nu te lua după aparenţe! Nu ştiu dacă Dostoievski a gîndit asta ca un sfat pentru jurnalişti, dar e un sfat al naibii de bun pentru ei.
L. Ş.: Vă mulţumesc.
H. H.: Şi eu vă mulţumesc, a fost o reală plăcere.
