Ce ne așteaptă în 2010? – partea I

Ieşirea din recesiunea economică declanşată de speculaţiile financiare americane din domeniul imobiliar va fi lungă, fragilă şi inegală. Acest ultim aspect reţine atenţia. Economiile emergente, altădată surghiunite la categoria „lumea a treia”, sînt bine poziţionate în acest an pentru o creştere economică care va depăşi substanţial performanţa anemică a „lumii întîi”. China şi India conduc în clasamentul aşteptărilor, cu creşteri PIB de 10% şi 8%, urmate de Rusia şi Brazilia. Forţate de criză, aceste economii sînt pe cale să se replieze de la un model de creştere dominat de exporturi la unul orientat către o creştere alimentată de consumul intern. Media de creştere a economiilor emergente este estimată la 6%, pe cînd cea a grupului G10 (cele mai importante economii occidentale) nu va depăşi pragul de 2%. Pentru lumea întîi, redresarea va fi caracterizată de o penurie de credit şi şomaj ridicat, cuplată cu riscurile asumate prin reflexul keynesian de a stinge focul prin intervenţii guvernamentale masive: Marea Depresiune a anilor ’30 ne-a învăţat că apetitul statului pentru control economic este stimulat de situaţii limită, iar odată preluat, acest control se transformă într-un factor care prelungeşte criza iniţială. Chiar şi în spaţiul occidental, inegalitatea este evidentă. Aparent, zona euro va suferi mai mult decît SUA.

Premizele europene sînt sumbre. În Spania, rata de şomaj a atins 19.3%, iar şomajul în rîndul tinerilor între 16-24 de ani se situează la 42%. În Grecia, şomajul tinerilor se ridică la 25%, în Italia la 27%, iar în Irlanda la 28.4%. Ţările baltice au trecut printr-un 2009 traumatic, înregistrînd anul trecut cel mai sever recul economic din UE, cu reduceri anuale de PIB cuprinse între 14% şi 18% – aceasta dupa un ciclu enonomic anterior care le adusese renumele de „tigri baltici”. Periferia zonei economice a Uniunii Europene rămîne foarte vulnerabilă, în principal datorită exploziei datoriei publice, preferinţelor pentru statul asistenţial şi intervenţionist şi, nu în ultimul rînd, datorită implicaţiilor negative ale monedei unice – euro.

Atenţie. Dacă pronosticurile de creştere economică modestă se vor adeveri – o medie UE de aproximativ 1.2% – atunci Banca Centrală Europeană va începe să mărească ratele de dobîndă şi să reducă lichiditatea monetară. O astfel de măsură este benefică ţărilor europene care au navigat cu relativ succes prin apele tulburi ale recesiunii, ca Germania, unde rata de şomaj este de 8% iar excedentul comercial solid. Însă pentru o ţară sever afectată şi cu probleme structurale majore, ca Spania, această măsură va exacerba şomajul şi deficitul comercial deja semnificativ, iar contracţia economică se va accelera. Efectul ar fi altul în cazul a două economii decuplate. Înainte de cedarea suveranităţii economice în favoarea monedei unice europene, o naţiune confruntată cu genul de recesiune produsă de criza curentă avea la dispoziţie un mecanism de răspuns bine ştiut: deprecierea monedei naţionale şi relaxarea politicilor monetare şi fiscale în scopul stimulării exporturilor şi creşterii cererii interne. Însă acest antidot nu mai este posibil în zona euro. În lipsa acestei opţiuni şi în eventualitatea unei creşteri economice modeste urmată de răspunsul previzibil al BCE, ţări ca Spania ar putea necesita transferuri masive de fonduri din partea ţărilor ca Germania sau intervenţia Fondului Monetar Internaţional. Ţările baltice sînt la rîndul lor asfixiate în bună măsură datorită euro, cu toate că încă nu au adoptat moneda comună. Problema lor constă într-o impunere prea timpurie şi prea strictă a benzilor de conversie monetară pre-aderare. Moneda naţională letonă a fost menţinută într-un interval de fluctuaţie faţă de euro de doar 1%, cu toate că intervalul permis era de 15%. Această stricteţe exagerată a produs dobînzi mici la împrumuturile bancare, rezultînd în explozia de împrumuturi investite în bunuri fixe, a căror valoare s-a prăbuşit după ce criza americană a traversat Atlanticul. Între 2004 şi 2008, salariile din ţările baltice au crescut cu pînă la 85%, ceea ce va face cu atît mai dureroase măsurile de austeritate necesare pentru ajustarea la noile condiţii. Pentru aderarea la euro, aceste ţări vor trebui să reducă drastic bugetul de stat şi datoria externă, în acelaşi timp sacrificînd cererea internă pentru îndeplinirea condiţiilor de convergenţă monetară.

Înrăutăţirea cauzată de o uşoară îmbunătăţire ar indica volatilitatea tranziţiei de la „one size fits all” la „fiecare pe spezele lui”. Avantajele colective de vreme bună – euro ajută prin stabilizarea preţurilor, eliminarea barierelor comerciale, micşorarea costurilor de producţie, toate într-un efort de uniformizare economică pozitivă creînd predictibilitate şi un cadru de referinţă comun – vor fi testate de răspunsul individual pe timp înşelător, cînd decalajele economice ale continentului ar putea fi amplificate în urma unui efect de cămaşă de forţă.

Facebook Comments

3 Comments Ce ne așteaptă în 2010? – partea I

  1. parafaragaramus

    Am vazut un reportaj despre cum China cheltuie in maniera comunista banii din capitalism. Totul pentru tara, totul pentru cresterea PIB-ului. Au facut orase intregi, state-of-the-art, care acum stau nelocuite, ca proprietarii cer pe ele cat China, si lumea n-are sa le dea. E cu dus-intors cu cifrele astea.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.