MB: Vă mulțumim pentru amabilitatea de a sta de vorbă cu Madame Blogary. Am vrea să abordăm cîteva teme care vizează în primul rînd viitorul și mai puțin scandalurile prezentului. Aș începe cu noțiunea de „dreapta”. Cum putem crea un partid de dreapta în România, atîta timp cît electoratul de dreapta nu prea există? Pentru că nu prea se știe ce e dreapta. Sau se știe?

Înghesuiala de la centru

CP: Sînt mai multe partide care s-au recomandat a fi de dreapta, din 90 încoace, și au creat, cel puțin la nivelul reprezentărilor politice, identități care sînt descrise ca fiind de dreapta. S-a vorbit mai degrabă despre identități de centru-dreapta, așa cum în partea cealaltă s-a vorbit despre centru-stînga, pentru că fiecare partid a ținut să introducă vocabula suplimentară “centru”  pentru a evita percepția de partid aflat la extremă. Acesta mi se pare un gest extrem de semnificativ în raport cu publicul. Pe această filieră a discursului public s-a legitimat public ideea că unele partide sînt de stînga sau de dreapta.

În al doilea rînd, aceleași partide au susținut că nu e important să dezvolte foarte mult ideea, în sensul în care a vorbi prea mult pe această temă înseamnă a ieși dintr-o zonă de interes pentru public. A existat un soi de timiditate, ca să nu spun mai mult, faţă de dezvoltarea unei identități clare, ca şi cum agregarea unei identități coerente i-ar plictisi pe cetățeni.
Pe de altă parte nici dinspre societate n-a venit o cerere expresă și insistentă, în sensul în care cetăţenii să spună „nu mai putem dormi şi mânca dacă nu ne daţi o definiție doctrinară foarte puternică”.

MB: Nu vi se pare că e vorba de o neînțelegere, de ambele părți?

CP: Eu vreau să spun că e și responsabilitatea grupurilor civice, nu numai a partidelor. Îmi amintesc cît de încîntat  am fost în momentul în care Valeriu Stoica, în acel moment vicepreședinte al PNL, a zis pentru prima dată: Da, ar fi interesant să discutăm noi (PNL) ca partid cu oameni din societate care spun că sînt liberali. În 1999 existau un număr de oameni care de 4-5 ani spuneau lucrul ăsta. Deşi nu era o presiune foarte puternică, Stoica a fost totuşi sensibil la ea.

E un soi de contract tacit. Un contractant sunt partidele, care dincolo de a spune că sînt de dreapta sau stînga n-au mai spus prea multe. Celălalt contractant e societatea, care a fost oarecum mulțumită cu acest nivel de clarificare. Pe de altă parte există acum un interes pentru poziționarea într-o parte sau alta a spectrului. Spun asta chiar uitîndu-mă cum se exprimă lumea pe bloguri, în comentariile la ziare. Nu sînt întotdeauna formule foarte elegante și articulate, dar e clar că există o așteptare în legătură cu definirea unor poziții doctrinare mai clare decât cele actuale.

Frica de cuvinte și lipsa tribunelor sociale

MB:– Aveți cumva impresia că doctrina e privită ca teorie care are prea puțină legătură cu practica?

Da, e bună precizarea. Aici sînt două straturi ale memoriei care influențează percepția. E un strat foarte profund care ține de formula tradițională “prea multă carte strică” și atunci, cu picioarele înrădăcinate în această geologie românească de dată foarte veche, unii reacționează de maniera “a se slăbi”. Asta e una. Există, apoi, un strat mai recent al memoriei colective, legat de comunism, și care zice: “teoria ca teoria, da’ practica ne omoară”.

MB:– Aici nu se întîlnesc cumva spaima de teorie a cetățeanului cu discursul “de lemn” al politicianului?

Sigur, ele sînt cuplate și duc, de pildă, la un discurs demagogic. El e ilustrat perfect de cariera fabuloasă pe care a făcut-o termenul “concret”. “Vrem măsuri concrete”, “să discutăm concret” etc.

MB: “Concret” a devenit cel mai puțin concret termen dintre toți.

Adevărat:) Ideea e: nu stăm la discuții, trebuie să tranșăm. Pe de altă parte, există cred o problemă foarte serioasă în spațiul public românesc care m-a făcut și pe mine să vorbesc din sînul PDL  în felul în care am vorbit. Problema este că la nivelul societății sînt prea puține tribune sociale care să fie pe de o parte bine așezate și pe de altă parte care să fie legitime, să aibă o minimă legitimitate care să producă la nivel social mobilizare. Numărul acestor tribune e foarte mic și vedem cum tribune care existau, de genul GDS sau SAR sau unele ziare au devenit tot mai fragile și merg spre o formulă de club. GDS a ajuns un club, nu mai e deloc o tribună socială. Mai demult era un loc unde se proiectau cîteva din lucrurile necesare pentru stat, era o tribună. Gazetele au ajuns baricade mai degrabă decît tribune de revendicări sociale.

O abordare pragmatică a dreptei: valoarea autonomiei

MB: Revenind la întrebare, ce înseamnă dreapta, în mod pragmatic, pentru populație și plecînd de aici să încercăm să aflăm dacă avem un electorat de dreapta. Aș reformula așa: dincolo de teorie și doctrină, ce înseamnă de fapt “dreapta”?

Există în momentul ăsta două resurse importante care pot fi folosite pentru a articula o viziune de dreapta. Una dintre ele este reprezentată de tot ceea ce înseamnă autonomie în lumea post comunistă din România. Autonomia întreprinzătorilor, care nu depind decît de propriul efort și de propria imaginație, autonomia intelectuală a tînărului de 18 ani care a reușit să se desprindă de dominația școlii și tutela părinților, autonomia țăranului care muncește şi aşa mai departe.

MB: E un alt termen pentru “libertate”?

E mai mult decît liberalism în sensul economic al termenului. Eu am o problemă cu termenul “liberalism” așa cum e el vehiculat din 89 încoace în România, pentru că el trimite mai degrabă la valorile pieței și la ceea ce înseamnă re-inventarea capitalismului. Pe de o parte această reinventare e destul de șchioapă în România pentru că noi am reinventat spolierea statului înainte de a reinventa capitalismul pur și dur. E un capitalism fără piață liberă. Pe de altă parte, discursul statului de drept, ideea politcă a liberalismului a fost în prea mică măsură asumată de cei care și-au spus liberali. Asta a fost întotdeauna ceea ce m-a ținut departe de viziunea PNL-istă. Au fost momente, mai ales cînd PNL era condus de domnul Stoica, cînd partidul s-a apropiat de o viziune liberală care însemna și liberalism politic. În liberalismul politic eu includ dealtfel ceva ce Stoica nu include, Aşa cum ştiţi, nu sînt o portavoce a lui Stoica, aşa cum nu sutn o poratvoce a vreunui alt politician Pentru mine e esențial ca dintr-un punct de vedere doctrinar, libertatea să fie gîndită în conjuncție cu egalitatea. Asta și face ca uneori să fiu perceput ca un om de stînga. Nu e vorba de stînga, e vorba de faptul că dintr-o perspectivă politică egalitatea e o valoare esențială a liberalismului și, după 1989, la noi egalitatea a fost privită de toți cu mare reținere. Azi, libertatea fără egalitate e absurdă.

Revenind, o resursă esențială a dreptei e captarea tuturor energiilor și pasiunilor legate de autonomie și agregarea unor oameni din lumi diferite: un universitar din București, un țăran din Bacău și un întreprinzător din Caransebeș trăiesc în lumi foarte diferite dar pot avea în comun teritoriu al autonomiei, mai mult decît libertatea în sens economic.

O necesitate: toleranța

A doua resursă importantă pentru dreapta nu vine, aşa cum cred mulţi, din zona creștin-democrată, care mi se pare că este în România de azi o maimuțăreală. Eu cred că la noi resursele pentru creștin-democrație au fost epuizate. Creștin democrația a fost încercată de PNȚCD, de altfel, dintr-o ambiție pur internaționalistă: au vrut să fie primii care să asume o integrare în familia creștin-democrată și și-au adăugat acest “CD”. Din păcate, resursele politice ale creștin-democrației europene nu au fost exploatate de PNȚCD, deşi acesta a rămas în internaționala CD şi a fost recunoscut de PPE. De altfel, în momentul de faţă Miluț e membru în PPE. Da, poate face poze cu Sarkozy şi Merkel.

MB: Valeriu Stoica a făcut o observație interesantă, el spunea că pînă în momentul în  care Biserica nu-și asumă o doctrină socială limpede, nu va exista punte de comunciare între politic și Biserică și creștin-democrația va avea o problemă fundamentală pentru că e obligată să aibă interlocutor în Biserică.

Da. E o perspectivă foarte justă. Eu merg încă și mai departe. Cred că resursele CD nu au fost folosite. Există însă un punct în care PNȚCD a reușit ceva, însă nu are deocamdată un continuator: E singurul partid din România care a știut să pună împreună sensibilități și valori ale religiosului în cele două formule majore: ortodoxă și greco-catolică. Ei au ținut împreună aceste două dimensiuni, una cu rădăcini în Transilvania, cealaltă în restul țării.
De aci trebuie să vină o a doua resursă importantă a dreptei, din capacitatea de a pune împreună sensibilități foarte diferite. De pildă: greco-catolici, ortodocși, protestanți, romano-catolici. Dar nu doar religioase. E vorba de a pune împreună minorități, în primul rînd cele care contează. Nu înțeleg de pildă de ce domnul Klaus Johannis nu este în familia de dreapta a PPE-ului și este în această combinație bizară cu PNL și PSD. Vorbesc așadar despre nevoia de a federa sensibilitățile nemților, maghiarilor (cu atît mai mult cu cît UDMR este deja în PPE), romilor (care sunt foarte prost reprezentaţi).
Această idee are un nume: e toleranță. Toleranţa nu e, cum cred unii, un sinonim al unei putreri slabe, care acecptă orice pentru că nu poate respinge nimic. Nu, toleranţa se exprimă la nivel politic prin capacitatea de a federa sensibilități foarte diferite. Toleranţa e o forţă. Iată de ce ar trebui să fie o resursă importantă a dreptei.

––––––––––-

În partea a doua și a treia, pe care le publicăm vineri și luni, Preda vorbește despre religie, bani și afaceri, Patriciu, dramoleta politicii românești, Geoană, bicameralism,  și proiectul european:

„Cred, de pildă, că dreapta în România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară, între multe altele, scoaterea religiei din școli. „

„E de notorietate faptul că Patricu s-a aflat într-o relație foarte avantajoasă pentru el cu statul român. În același timp e ultra-liberal, un soi de David Friedman la cub care ar vrea să șteargă și cuvîntul “stat” din dicționar.”

„Povestea începe la nivel local, în primul rînd, prin construcția unei rețele politico-comerciale în care participarea la campanii e răsplătită cu contracte, care la rîndul lor aduc o contribuție suplimentară la următoarele campanii.”

„Gîndiți-vă că în 2000 am avut mica piesă a tribunului echipat cu mitralieră și pînă și eu m-am dus și l-am votat pe Iliescu. În 2004 am avut drama construită în jurul tiranului Năstase și în 2009 am avut drama flăcării violete și a lui Geoană în vizită la Vântu. E ceva de piesă de teatru de mîna a doua care se joacă în momentele cheie.”

„Nu poţi construi o politică de dezvoltare dacă nu aşezi ceva la nivel intermediar, între comună-oraş şi repsectiv nivelul naţional. Ai două variante: una de tip german, cu federalism, alta de tip francez, aşa cum vreau eu. Dacă nu alegi nici una, nici alta, vei avea un stat slab, mai aproape de cele africane decât de cele europene.
Nu putem face politică europeană cu 40 de județe și cu o singură cameră legislativă.”