Copiatul fără rușine e o practică acceptabilă pentru majoritatea jurnaliștilor români. Click și CanCan au ajuns să producă mai mult conținut original decât majoritatea presei „serioase”.
Cotidianul:
Hotnews:
Realitatea:
Antena 3: 
Mediafax (articolul copiat de toată lumea și singurul care pune video în embed):
După cum poate își amintesc cititorii mai vechi de pe vremea când căutam apartament, am locuit mai bine de jumătate de an împreună cu domnul consilier. Așa că, dacă el se jenează, pot să ajut eu pe postacii care fac amor cu grija în ce privește declarația lui de avere și de interese: Nu are mașină, nu are apartament sau casă și am motive foarte serioase să bănuiesc că nu are nici conturi cu bani în ele. Are un PC antic care vara intră în grevă dacă e prea cald. Probabil cel mai de preț obiect în posesia lui e o canapea care e la mine, că acolo unde stă era mobilat și nu are loc. (Îți dau banii pe ea dacă îmi aranjezi o întâlnire cu Lăză)
Nu are mai nimic tocmai pentru că nu a manevrat cu dexteritate hidrantul, așa cum au făcut majoritatea celor care acum îl caută de interese și care, proști fiind, au impresia că universul întreg nu poate gândi altfel decât ei – numai la bani, adică. Nici nu vorbește despre lipsuri cu mândrie precum comuniștii cu credite la bancă de la Critic Atac, pentru că are ceva ce ăia n-au: bun simț. Bleen e interesat de idei, nu de obiecte și mărci. Bănuiesc că asta prețuiește la el Lăzăroiu. Cu siguranță eu asta prețuiesc. Și, apropos, revoluționarii de la CrA: poți fi de dreapta și dacă nu ești bogat. Dreapta nu e despre bani ci despre ce e drept. Nu e singura eroare în care vă complaceți voluptos, facând flash-moburi prin lifturi și cabine de probă, în căutarea noului proletariat care să vă elibereze de dictatura lui Băsescu.
Trăim vremuri în care Statul pare a fi subiectul zilei. Unii ne cer să-l întărim, alții îl devalizează pe tăcute, stânga îi deplânge slăbiciunea iar dreapta vrea să-l reformeze cu orice chip. E greu să nu observi că Statul e tratat de toți ca un personaj, unul cam straniu pentru că e în același timp și puternic și fără identitate. Originile pozițiilor noastre față de stat trebuie căutate în discursul comunist care antropomorifza Statul și îl identifica cu Partidul și, implicit, cu Conducătorul Unic. Tot ce era bun, venea de la Stat, adică de la Ceaușescu: slujbe, apartamente, alocații, salarii, pensii etc. Statul era înzestrat cu voință și putere de decizie: Statul îți dădea, îți lua, te propulsa sau te îngropa. Evident că deciziile erau ale unor secretari de partid mai mari sau mai mici, discursul însă făcea permanent referire la „Stat”. Mai bine de 20 de ani mai târziu am rămas cu un limbaj identic: statul ne dă, statul ne ia, politica e „de stat” și „statul ajută tinerii”. Suntem însă departe de a lămuri cine e, domnule, statul ăsta?
Dacă antropomorfizarea (primul pas al drumului către paternalism) a servit de minune îndoctrinării maselor practicate de comuniștii mai vechi sau mai noi, în ea e și cel mai mare inamic al discursului de dreapta. Dreapta apare din ce în ce mai des ca o adunătură de avari cu intenții staticide, care vrea să asasineze ființa bună și dreaptă a Statului. Ideea că Statul e bun și drept nu a fost pusă serios în discuție de către ideologii dreptei contemporane românești, în mare parte pentru că e dificil să argumentezi împotriva unei entități care îi ajută pe cei defavorizați. (poate și datorită faptului că nu prea avem ideologi de dreapta). Stânga e văzută în mod curent ca simțitoare și solidară cu săracii iar dreapta ca rece, insensibilă și preocupată exclusiv de bani tocmai din acest motiv. Avem conceptul de subsidiaritate, e greu însă de crezut că el va face carieră populară în viitorul apropiat. Stânga a confiscat de fapt ideea de solidaritate de la creștini și a transformat-o în rațiunea principală a existenței Statului Atotputernic. Iar drepta noastră a adormit în lanurile de porumb, ca să nu spun de păpușoi.
Scăparea ne vine, ca de obicei, de la tineri. Generația celor care nu au cunoscut statul comunist e în stare să-și spună: „Bine, bine, dar cât costă, de fapt, statul ăsta?” Demersul celor de la CADI și SoLib are meritul extraordinar de a muta discuția despre stat acolo unde ea ar fi trebuit să fie demult: în logica eficienței. Toată seria de articole demonstrează limpede că statul nu e un bun administrator și că problema costurilor indirecte e cu mult mai importantă decât cea a costurilor de funcționare. Statul e asemenea unui manager prost la o uriașă companie la care toți suntem acționari: salariul lui e o pierdere neglijabilă pe lângă pierderile suferite de companie în urma deciziilor proaste. E un lucru important pe care dreapta noastră politică, inclusiv cei ce guvernează acum, par să-l fi uitat în febra luptei cu criza și mogulii: costurile indirecte ale statului nereformat sunt enorme, chiar în comparație cu costurile lui directe.
Iată un exemplu concret (preluat de pe Taxescu) în care dimensiunea costului direct pare a oculta enormitatea costurilor indirecte ale statului nereformat:
„Comisia Europeană – una dintre cele mai birocratice instituții de pe continent – avea în 2010 32.140 de angajați care gerau un buget de 142 de miliarde de euro. Cam 4,5 milioane de euro pe angajat. Ministerul Finanțelor din România avea, în același an, 36.202 angajați care administrau un buget de 101 miliarde de lei. Adica cam 0,7 milioane de euro pe angajat, de vreo 7 ori mai ineficient decât monstrul birocratic care e CE. (Majoritatea acestor salariați erau la ANAF, 29.421.)
Franța – alt model de birocrație pe care toată lumea îl deplânge- are un buget de 1.144 miliarde de euro, administrat de un minister cu 140.000 de angajați. Respectiv 8,17 milioane de euro pe angajat.”
Dacă ANAF ar concedia vreo 20.000 de funcționari pentru a se apropia măcar de productivitatea CE, ar face o economie substanțială la buget. Însă dincolo de această economie, reducerea ar forța instituția să pună în practică procese simple și eficace și o birocrație redusă. (cei aproape 30.000 de angajați de acum ai ANAF trebuie să fie justificați și asta se face cel mai bine printr-o birocrație complicată dincolo de orice limită rațională) Desfid pe oricine care îmi poate demonstra că economiile aduse companiilor de un sistem de colectare fiscală simplificat și de-birocratizat, de un cadru legislativ coerent în care taxele nu se modifică după meteo, sunt mai mici decât salariile a 20.000 de funcționari ANAF.
M-ar bucura dacă dreapta politică românească (reală, inconștientă sau numai cu vorba) ar citi articolele publicate în revista 22 și grupate sub titlul” Costul Statului„. Așa ar putea afla cu uimire că „Reforma” e ceva mai mult și mai bun decât tăieri de salarii și reduceri de posturi pe care trebuie să ne grăbim să le „reparăm” înainte de alegeri. Vor găsi acolo un întreg program politic de dreapta, coerent, bine argumentat și pragmatic.
În orice caz, chiar dacă dreapta noastră politică e prea ocupată cu chestiuni interne, faptul că nu toți tinerii noștri bat câmpii predicând comunismul, e deja un motiv de optimism.
Traian Băsescu a propus introducerea unui deficit maxim de 3% în Constitutie. Lideri opozitiei nu au întârziat să spună că ideea e o “uriasă prostie”. Deficitul e aliatul populismului si, s-ar întelege din ce spun unii politicieni, că un deficit mare e în interesul celor multi. Oare?
România a avut în 2010 un PIB de aproape 511,6 miliarde de lei. Adică am produs bunuri si servicii în valoare de 1,4 miliarde de lei pe zi. Încasările bugetare pe 2010 au fost estimate la 168,6 miliarde de lei, adică 33% din PIB, în timp ce cheltuielile au atins 201 de miliarde de lei. Deficitul bugetar anuntat pentru 2010 este de 6,5% din PIB. Adicăde 33 de miliarde de lei. (Sursa: MFP)
Ce mai e un miliard în ziua de azi? Cifrele mari încep să nu ne mai spună nimic, de aceea e bine să le punem în context. Iată realitatea: Guvernul nostru a cheltuit în fiecare oră în 2010 (într-un an de austeritate maximă) cu 3,8 milioane de lei mai mult decât a încasat. La fiecare 2 secunde guvernul a consumat pe datorie întreg salariul lui Emil Boc pe un an de zile. Deficitul ne-a costat 5 km de autostradă în fiecare zi sau 1825 km de autostradăîn 2010.
Dacă sunt bani cheltuiti, atunci sunt bani reali, nu niste cifre pe hârtie. De unde vin ei? Din împrumuturi. Fiecare milion de euro împrumutat ne costă în medie, 50.000 de euro pe an (la o dobândăde medie de 5%). Doar deficitul pe 2010, adică 8,4 miliarde de euro, ne costă 420 milioane de euro pe an. Tradus în termeni “umani”, statul s-a comportat în 2010 ca un individ care a făcut credite pentru a cumpara un apartament de doua camere in Bucuresti la fiecare 5 minute.
Pentru cei tentati de promisiunile fanteziste ale politicienilor care cu ochii la 2012 promis măiri de pensii si salarii, ar fi interesantă urmatoarea perspectivă: Deficitul pentru 2010 reprezintă 7300 de lei pentru fiecare salariat, ceea ce la un salariu mediu net de 1500 de lei înseamnă aproape 5 salarii! Datoria publică rambursată prin bani strânsi din taxe si impozite. Fie că e vorba de impozit pe venit, TVA, accize si alte taxe, salariatii sunt principalii contributori. Ideea de a taxa patronii e la fel de proastă pentru salariati pentru că duce la înghetarea salariilor, diminuarea lor sau chiar somaj**.
Una peste alta, cele 5 salarii medii de cap de salariat împrumutate de Stat în 2010 vor fi rambursate tot de salariat. Pe termen mediu, fiecare salariat va fi primit în 2010 doar 6 salarii medii în loc de 12.
Cu alte cuvinte datoria publică contractată în 2010 înjumătateste pur si simplu cîstigul mediu al salariatului român. O nouă guvernare de 4 ani în care deficitul ar exploda din nou are toate sansele să mai ia din buzunarul salariatului încă două salarii medii. Pe termen scurt, măiri de salarii, plasme, veselie! (Ce s-a mai râs si prin 2007, vă amintiti?) Pe termen lung, cu totii – si bugetari, si angajati în privat – vom munci 12 luni si vom rămâne cu banii pentru 4. Cam atât despre grija pentru soarta clasei muncitoare a celor care acuză ideea deficitului maxim de 3% de “idee antinatională .
Austeritatea nu e un concept inventat de FMI pentru a face românul muncitor să sufere. E tocmai singura garantie că pe termen mediu, nu vor fi tocmai salariatii cei care plăesc oalele sparte.
——
Apropos de deficit si fiscalitate, pe 31 martie se lansează Asociatia pentru Reformarea Sistemului de Impozite si Taxe. ARSIT este o organizatie ne-politică si ne-partizană a plăitorilor de taxe care urmăeste reforma administrativă si legislativă a fiscalitătii. Pentru detalii si anunturi vă puteti înscrie aici: http://arsit.org.ro
——-
*Indiferent de la ce partid e politicianul, mai ales că unii membri de vază ai PDL cocheteazădeja cu ideea.
** Calculul nu e riguros matematic, mai ales pentru că impozitele indirecte (TVA, accize) si taxele locale sunt dificil de modelat iar contributiile la asigurăile sociale au un statut incert. E important însă de întrles că grosul veniturilor statului provine din impozitarea veniturilor si consumului salariatilor iar cresterile de taxe au efecte inflationiste care lovesc tot în marea masă a salariatlor. (Anuntul recent despre rata mare a inflatiei în 2010 demonstrează exact asta, cresterea TVA a creat inflatie) IMM-urile si corporatiile au mecanisme de a evita taxarea excesivă fie că e vorba de artificii contabile, de paradisuri fiscale sau, pur si simplu, de delocalizare. Salariatul sfârseste prin a plăti.
Problema cu revoltele e tocmai asta: știm de ce vrem să scăpăm, nu prea e clar ce vrem în loc. Vedem noi după aia, mai întîi să scăpăm de jug, bir, asuprire, foame, frig, sete etc. În fond, participanții la o revoltă nu au timp să negocieze o alternativă, treaba lor e alta, eliminarea sursei revoltei. În cele ce urmează am să arăt de ce revolta, în înțelesul ei comun acceptat, nu poate fi calea reformei politice în România. După cum nici soluția „înțeleaptă”, negociată, a compromisului cu orice chip, nu poate duce nicăieri. (legat de asta, am să las pentru alt articol neliniștea pe care mi-o inspiră determinarea lui Băsescu de a păstra unitatea PDL-ului cu orice preț și felul în care-i pune la punct din ce în ce mai vizibil și public pe „dizidenți”)
Politica e instituția în care grupuri de interese diferite își împart puterea potrivit unor reguli comun acceptate (sau impuse, în dictatură). Diagnoza situației în care se află România acum e mai simplă decât pare la prima vedere: Un grup reformist încearcă să schimbe regulile jocului, nu doar să profite de accesul la putere. Din perspectiva lui Iliescu, Ponta, Geoană și, mai nou, Antonescu, ceea ce fac Băsescu, Funeriu, Macovei, și compania nu face parte din regulile jocului politic, așa cum îl înțeleg primii. Ideea că politicul nu mai trebuie legat de accesul la resurse (principiu care unește atît pe plutocrații precum Patriciu cît și pe securiștii oportuniști precum Voiculescu) e percepută ca un atac sub centură, ca o lovitură nepermisă. Dacă vă amintiți problema bilețelului lui Tăriceanu, vă amintiți și nuanța importantă care răzbătea din tonul lui: „Dragă Traian” era făcut complice. De aici și reacția disproporționată care a condus la prima tentativă de suspendare: noi îți dăm acces la oala cu miere și tu vrei să ne-o iei toată? Pentru adversarii lui Băsescu, lucrurile se văd exact așa: Băsescu le bagă mîna în buzunar. (Așa se explică de ce negocierea cu acest grup nu e niciodată o opțiune)
Ceea ce conduce la prima absurditate a situației actuale: adevărații revoltați sînt ei. Poate că e comic sau tragic însă oamenii au dreptate: Puterea le bagă mîna în ceea ce ei cred că e propriul buzunar iar ei se revoltă violent. De aici vocabularul public delirant al lui Ponta – „moarte”, „sa-i terminam” etc – dar și ridicolul pozei cu Che. De aici solidaritățile neașteptate între oameni care nu au mai nimic în comun. În fond e vorba de revolta plutocraților, nu a celor flămânzi și desculți. Dar e revoltă. Iar dificultatea care rezultă nu e minoră: cum te revolți împotriva revoltaților?
Demersul reformator înseamnă pentru România de azi în primul rând ordine și simplificare acolo unde e haos, confuzie și limbaj de lemn. Dincolo de idei e vorba de legi mai bune. Ori e greu de văzut felul în care o mișcare de revoltă poate genera coerența instituțională necesară. Mai e ceva contradictoriu aici: Reforma de care avem nevoie e una de dreapta, una care răsplătește munca și valoarea adăugată, în detrimentul asistaților. Avem nevoie de un stat din ce în ce mai stabil și predictibil. Starea de revoltă însă e un atribut definitoriu al stângii. Devine foarte greu de înțeles în ce fel ne putem „întări statul” printr-o mișcare de dărîmare și evacuare, cea specifică revoltelor.
E evident de ce se întîmplă asta dacă înțelegem că revolta, pentru a căpăta masă critică, are nevoie de un „cel mai mic numitor comun”. O catedrală e dărîmată de mase însă planul ei e e făcut de un singur om, nu negociat cu mulțimile. De aceea toate revoluțiile amînă momentul negocierii unui plan de guvernare pentru momentul ulterior preluării puterii. Altfel, dacă s-ar începe cu negocieri serioase, eșecul ar fi imediat și irevocabil. (nu e lipsit de interes să vedem cum Opoziția s-a coalizat imediat în jurul lui „jos Băsescu!” însă are dificultăți insurmontabile în a negocia o alianță politică) O primă consecință e că revolta nu are un plan pe termen lung. Ori noi tocmai de un plan pe termen lung pe care să-l urmăm nemțește avem nevoie.
Ar trebui să detestăm provizoratul, cel mai bun prieten al revoltei.
Pentru că nu contează în primă instanță decît dărîmarea a ceva, liderii revoltei nu sînt niciodată liderii de idei (nici măcar Lenin nu a fost) ci sînt pur și simplu cei mai oportuniști indivizi care pot inspira încredere maselor revoltate. Revoltele sînt situații de criză în care se selectează lideri „revoluționari”, nu lideri buni. Aici e și pericolul ideii de revoltă împotriva politicii actuale: e foarte probabil ca dintr-o revoltă să naștem o altă garnitură de monștri. O nouă revoltă e solul fertil în care să apară un nou Ponta și un nou Crin, un nou Urban sau Bănicioiu, nu cadrul în care se pot recupera elitele tăcute, cele de care e nevoie pentru reformă.
Bănuiala mea e că ideea de revoltă vine din oboseală, mai mult decît dintr-o necesitate rațională. Imaginea pe care o am eu pentru viitor nu e cea a revoltei. Politica actuală, cu liderii ei găunoși și răi de gură, e deja o construcție strâmbă și proastă, gata să se surpe singură, fără a mai avea nevoie de mînia noastră demolatoare. Cred că obsesia noastră mai mult sau mai puțin ascunsă e nevoia de ordine. Am obosit din cauza haosului și impredictibilității unui sistem construit ca să ascundă în propria dezordine cîțiva mari profitori. Vrem să scăpăm de ei dar nu cred că vrem alt haos în loc.
Avem nevoie, de fapt, de un mecanism de accelerare a ordinii. De o tranziție de fază, de la amorf, la cristalin. Dacă e să continuăm analogia fizică, e vorba de accelerarea unui proces de cristalizare a statului de drept. Acum avem o masă amorfă – ansamblul unui stat cotropit de asistați și profitori, cu cîteva cristale – zonele în care reforma a reușit sau e pe drumul cel bun (includ aici și administrația, și economicul). Avem nevoie de un număr mai mare de centre de cristalizare. Ori asta înseamnă ca din ce în ce mai mulți dintre noi, cei obosiți, să ieșim din propriile curți (a se citi logica exclusivă a propriului interes) și să începem să luptăm cu statul amorf impunându-i ordine. Înseamnă în primul rând asociații profesionale puternice și recuperarea elitelor profesionale. Modelul nostru ar trebui să fie Funeriu, mai mult decât Isărescu: un membru al elitei profesionale, format afară, gata să se bată zi și noapte pentru reforma legilor propriei profesii.
PS: Dau dreptate, în cele din urmă, lui Stefan Vlaston. Într-un comentariu la articolul „Ce intelegem prin modernizarea Romaniei?” vorbeam despre faptul că reforma trebuie să înceapă cu politicul, pentru că politicul deține puterea și resursele. Cred în continuare în necesitatea asta absolută, de început însă, trebuie început cu elitele profesionale. De aceea www.proiectdetara.ro e un punct de plecare foarte bun pentru cei care vor schimbare.
Politic, nu avem prea multe opțiuni. Fie sprijinim un PDL care își asumă o componentă reformatoare limpede, fie sprijinim alt partid reformator care ar rezulta dintr-un puci al „vechilor” în PDL și o eventuală sciziune. Alți reformatori decît cei pe care Băsescu i-a promovat în PDL nu există. Important e însă să înțelegem că nu de la ei trebuie să așteptăm schimbarea ci de la noi. Aici văd eu sensul principal al demersului lui Stefan Vlaston.
„Problema” Tea Party: Nu cred că Tea Party – cea de acum – e o mișcare de revoltă. Vărsatul ceaiului în golf a fost, acum e cu totul altceva. Acum e vorba de reconstrucția Partidului Republican, mai mult decît de dărîmarea a ceva. E vorba, pentru mine, de o mișcare de cristalizare a noilor elite ale dreptei americane. În sensul ăsta, mai mult decît cel al revoltei, ar trebui să fie Tea Party inspirație pentru noi.
Astazi, pentru doamna Boagiu, Ministrul Transporturilor. Stimată doamnă, în caz că v-a scăpat, iată cum arată CFR în contact cu cetățeanul, după 20 de ani de reformă intensă:
[…]Sunt imediat trimis la şefa de tură. Intru să fac o plângere şi dau de-o doamnă uscăţivă care citea fiţuica RING (finanţată de social-democraţi?). Cu greu perturbată din lectură, şefa nu e preocupată de ce se petrece în sala călătorilor. Ridică din umeri şi-mi spune ca „fetele de la internaţional (cinci la număr, zero clienţi)” nu ştiu să taie bilete pentru intern. Transferul de competenţe e dificil. Am intrat în era specializărilor stricte, nanometrice. Mai fac deci un pas în labirintul Agenţiei CFR-Brezoianu şi, cu indignarea crescîndă şi vocea tot mai greu controlată, dau de figura felină a şefei de agenţie. O tulbur şi pe dânsa înainte de încheierea programului (ora 17). Amplă, bine coafată, plictisită în faţa unui alt ecran de computer (aceste izvoare ale cronofagiei contemporane!), ochii şefei mă privesc cu dispreţ. Nu înţelege cum un client poate fi nemulţumit de serviciile statului. Îi spun că, până una alta, e obligată să servească clienţii, nu cafeluţa. Îmi spune că şi la bancă sunt cozi lungi. Îi amintesc că băncile sunt private şi că oricând am alternativa de-a schimba contractul, în timp ce Căile Ferate sunt pătite din banii noştri. Mă invită să ies afară şi cheamă un bodigard obosit să-mi potolească zelul. […] citește tot articolul
Uimirea mea nu e stârnită de resursele inepuizabile de nesimțire ale unor lefegii la stat ci de faptul că nici un ministru al transporturilor, nici măcar Băsescu, nu a realizat că imaginea CFR se poate schimba substanțial cu un efort minim: interfața cu călătorii. Am suporta poate mai bine starea precară a vagoanelor și viteza imperceptibilă a trenurilor dacă am avea de-a face cu funcționari politicoși, serviabili și conștiincioși: case de bilete deschise permanent și deservite de personal calm și eficace, șefi și șefuleți care iau orice reclamație în serios și stiu să-și ceară scuze când greșesc, controlori îmbrăcați impecabil, pe scurt, oameni care-și fac treaba bine.
Asta nu costă mult, nu e o chestiune de resurse. Aud de miliarde de euro de investiții în 2011. Foarte frumos. A schimba însă dezastrul de mai sus nu e o problemă financiară. E o chestiune de determinare în a numi un management care înțelege că interfața cu clientul e parte integrantă a serviciului pe care îl prestezi. E o problemă legată de felul în care satisfacția călătorilor ar trebui să fie criteriul de performanță și remunerare al managerilor din CFR. Nici un ministru nu pare să fi înțeles acest adevăr simplu. Și toți par a uita că suntem umiliți zilnic de indolența și nesimțirea prea multor funcționari la stat al căror salariu nu depinde niciodată de buna lor creștere și care par a descinde direct din mizeria anilor 80.
Dan Tapalaga publică pe Hotnews o analiză care, dacă v-a scapat, e bine să o citiți. Fără prostii, sloganuri, populisme și limbaj de lemn. Finalul articolului e relevant: „Marea dezbatere, ratata din pacate de Guvern si televiziuni, din cauza excesului de populism, nu este neaparat legata de reducerea concediului maternal platit de la doi ani la un an. Marea intrebare evitata cu gratie este: care familii vor face copii in Romania? Cine va alimenta, pe termen lung, societatea romaneasca: saracimea sau „clasa mijlocie”?„ Iată începutul acestei excelente analize:
Datele disponibile in martie 2010 indica faptul ca, din aproximativ 200.000 de persoane aflate in plata indemnizatiei pentru mame, doar 20% primeau mai mult de 600 de lei pe luna, cat reprezinta plafonul minim. Platile totale se ridica lunar la aprox 190 milioane RON, adica ceva mai mult de 40 de milioane de euro. Din perspectiva strict contabila a FMI, gestul Guvernului de a reduce concediul maternal platit de la 2 ani la 1 an are sens. Economiile realizate se ridica la jumatate de miliard pe an. Din perspectiva demografica si politica, decizia este stupida si, de fapt, costisitoare, deoarece conserva masuri populiste – plafonul minim – si incurajeaza natalitatea in familiile sarace. O scurta istorie a indemnizatiilor pentru mame indica triumful viziunii populist-stangiste asupra temei indemnizatiilor in ultimii 7 ani.
In 2003, putin inainte de alegerile din 2004, Guvernul Nastase limiteaza, intr-o prima faza, indemnizatia pentru mame la 85% din media veniturilor realizate in cele zece luni anterioare nasterii copilului. Dupa doua luni, acelasi Guvern Nastase revine si stabileste o noua regula: 85% din salariul mediu brut pe economie, nu din veniturile realizate. O decizie luata din ratiuni strict electorale, care vizeaza in mod explicit electoratul de stanga. Atat Adrian Nastase, cat si Ion Iliescu si-au facut atunci un calcul politic cinic, bazat pe statistici clare. […] citește tot articolul pe hotnews.ro
Întîlnirea de joi a produs o mulțime de enervări. Realizez acum că există o rațiune pentru care frustrările răbufnesc surprinzător de zgomotos la întîlniri de felul ăsta sau după, pe bloguri. Disprețul față de elite, felul în care sînt acuzați unii sau alții că nu stau cu picioarele pe pămînt, că bat apa în piuă, că nu se implică, sînt efecte ale unei singure frustrări majore, prea puțin conștientizată: Dreapta nu are instituții. Ori tocmai elita era cea de la care cei cu simpatii de dreapta ar fi așteptat construcția acestor instituții. Oamenii se simt abandonați și trădați pentru că figurile cheie ale dreptei (în sens larg) au abandonat la rîndul lor orice efort de construcție instituțională și s-au refugiat în turnul lor de fildeș. De unde se vede mai bine, cum amintea Pleșu, dar de unde nu se aude prea clar și de unde trebuie să cobori, din cînd în cînd, la conferințe, ca să te faci auzit.
Să mă explic mai pe larg. Există trei instituții pe care Dreapta nu le are sau le are dezvoltate insuficient:
1. Organul doctrinar. Aici ar fi ISP-ul. Cu părere de rău cărțile și întîlnirile sînt excelente însă atîta vreme cît ISP-ul nu reușește să devină realmente think-tank-ul PDL, cu impact și autoritate în decizia politică a partidului, existența lui e inutilă. Eu observ aici o eroare de strategie pe care, cu multă cordialitate, nu ezit să o formulez: publicul țintă al ISP nu sînt simpatizanții dreptei ci propriul partid. Conferințele și cărțile sînt excelente, din cînd în cînd, pentru a păstra identitatea publică a ISP. Însă nu sînt nici obiectivul nici instrumentul principal. ISP trebuie să devină un magnet pentru elite profesionale pe care trebuie să le coordoneze cu un singur scop: să producă politici și proiecte clare, pe care să le impună PDL-ului. În lipsa lor, după fiecare conferință vom pleca cu un sentiment de irosire, de lipsă de pragmatism. Nu de la comisiile prezidențiale ar fi trebuit să vină proiectul noii legi a învățămîntului! Sau analiza reformei în sănatate!
2. Liderul politic. E evident că dreapta are aici o problemă uriașă. La fel de clar e că PDL-ul e singurul partid „de dreapta”. Am să mă explic, pentru a evita polemicile inutile: e de dreapta nu pentru că are o politică activă și coerentă construită pe principiile dreptei. E de dreapta pentru că ia cele mai puține măsuri de stînga, dintre toate partidele noastre, și își asumă cîteva decizii clare de dreapta care, de fapt, au fost impuse de Băsescu sau context. (începînd cu cota unică). Părerea mea personală este că singurul lider adevărat al dreptei e Băsescu. Poziția lui îl împiedică însă să devină liderul politic. Vina principală pentru vidul actual e în primul rînd a vechii gărzi din PD care nu a vrut să pregătească succesiunea. Lipsa unui lider politic de dreapta face PDL-ul foarte neapetisant pentru simpatizanții care ar dori să se înroleze.
3. Mișcările civice. În toate țările cu democrații puternice, există mișcari civice de dreapta puternice. De la plătitorii de taxe, la posesorii de arme, există o pleiadă de asociații cu milioane de membri, cu obiective precise și care sînt în același timp cenzorul dar și sprijinul dreptei politice. În România, după Alianța Civică, care a și reușit să fie pilonul principal al accesului reformatorilor la putere, nu s-a întîmplat nimic. Pro-Democrația a eșuat unde o știm astăzi iar cea mai mare parte a asociațiilor sînt mai degrabă instrumente de acces la bani europeni decît locuri de întîlnire a oamenilor cu interese comune. Iar Tea Party inspiră pe Alina Mungiu să cheme la revoltă printr-un manifest care vorbește mai mult de mediocritățile din mediul academic și de ISI.
În realitate, în lipsa acestor instituții, simpatizanții dreptei nu au pur și simplu sub ce steag să se strîngă. Atunci, e firesc să mergi la o lansare de carte despre reperele intelectuale ale dreptei și să te simți nemulțumit că e prea puțin, să ceri celor de pe scenă – care se vor uimi ironic de așa așteptare – ce aștepți de fapt de la toate instituțiile de mai sus care nu prea funcționează sau lipsesc cu desăvîrșire. PDL și, în mare măsură, ISP, riscă să nu priceapă starea de tensiune pe care aceste lipsuri o produc în rîndul susținătorilor dreptei și să rateze un start important.
În ordinea lor:
Djuvara: viguros și neinspirat prin raccourcis-ul la tinerețea legionară.
Al George: curajos dar neinspirat la rîndu-i prin continuarea subiectului asasinării lui Codreanu. Am căpătat însă multă afecțiune pentru acest om, aparent neadecvat, dotat cu o onestitate intelectuală prea puțin răspîndită.
Liiceanu, o surpriză neplacută pentru mine din cauza agresivității cu care i-a răspuns lui Al George. Nu numai că a continuat o dispută care avea prea puțină legatură cu subiectul însă pare să nu fi înțeles ce a vrut sa spuna George. George a fost doar neadecvat, în nici un caz un apologet al legionarismului. Dincolo de asta, discursul lui a fost confuz, am avut viziunea frapantă a unui Liiceanu care se transformă într-o combinație de Octavian Paler cu Alina Mungiu: resentimentar, agresiv dar și tînguitor. Și cam prea mulțumit de sine. Un om care și-a pierdut capacitatea de auto-ironie, de a lua distanță față de el însuși, vaiii!
Pleșu, spumos, comic, pe alocuri un actor de geniu. Oarecum superficial însă un spadasin mortal în schimburile de replici improvizate (precum replica dată lui Rogozanu, în contextul unei șarje feministe anterioare: „Nu răspund decît la doamne!”) E incontestabil cel mai spectaculos și seducător intelectual român al momentului. Înțeleg enervările adversarilor săi, omul are geniu! Regret că rolul îl prinde atît de bine încît substanța e complet eclipsată.
Patapievici, excepțional, prima încercare reușită de a explica diferența dintre dreapta și stînga moderne. Am să transcriu discursul separat, e un subiect care merită atenție.
PS: A vorbit bine și Devis Grebu, nu l-am inclus in articol nu din rațiuni de preferință ci pentru că discursul lui a fost în exteriorul polemicilor centrale ale întîlnirii.
S-a vorbit mult despre titlu. De altfel am avut parte de iritări ridicole în audiență care plecau de la interpretările termenilor „intelectual” și „elită”. De la feminism la economism (o nouă mișcare pentru recunoașterea intelectuală a economiștilor), oamenii erau supărați că onorat prezidiul nu i-a luat și pe ei în considerare. În subtext, multe întrebări din sală nu făceau decît să tragă de urechi elita de pe scenă: „Da’ noi de ce nu sîntem la prezidiu, moncher?!!” Dincolo de frustrările astea infantile care te pot uimi cînd privești seriozitatea proprietarilor lor, am văzut din nou că definirea termenilor într-o discuție pare să fie o provocare de gust sau modă, nu o chestiune tehnică care ține de DEX. Devine o problemă de interes național să începem orice discuție cu definirea termenilor care se află în centrul ei. (Ce-ar fi să inițieze PDL-ul o asemenea lege? Vă dați seama de deruta de la CCR? De enervările lui Crin și Ponta?)
Ironic, mai mult decît în definirea acceptabilă a noțiunii de intelectual (sarcină imposibilă cînd ești român), fondul problemei stă în răspunsul la întrebarea: Ce e un reper? Iată ce spune DEX-ul:
REPÉR, repere, s. n. 1. Corp sau sistem de corpuri la care se raportează poziția unui corp fix sau mobil; semn sau obiect care ușurează orientarea. ♦ Semn trasat pe un obiect, pentru a permite recunoașterea poziției pe care trebuie sa o ocupe acel obiect într-un ansamblu; semn trasat pe diferite piese care trebuie să fie asamblate. ◊ Punct de reper = semn care servește la recunoașterea unui loc, la orientare. ♦ (Top.) Indicator de nivel servind la calcularea sau la verificarea altitudinii unui punct de pe teren. 2. (Tehn.) Mecanism, aparat de orientare. – Din fr. repère.
Aș reformula mai puțin tehnic ceva ce știm cu toții: reperul e un punct fix la care se raportează o acțiune sau care marchează un drum. E important ca reperele sînt fixe și se află înafara drumului. Asta înseamnă cîteva lucruri:
Iată cum cred că trebuie înțeles demersul meritoriu al lui Stoica și Pătrășconiu: „Care sînt oamenii a căror gîndire ne poate ajuta să nu ne rătăcim pe drum?”
Pentru că „Dreapta” în România e un drum, aflat la început, nu un loc. Iar „reperele” nu sînt nici ideologii, nici gardienii purității, nici măcar busola. Din punctul ăsta de vedere aș face doar două observații:
1. Absolut toți cei prezenți în volum și pe scenă sînt repere, cu tot cu sclipirile și idiosincraziile lor. Nu implicarea și opinia lor sînt în discuție ci toată opera și experiența lor de viață excepțională. Repet: a tuturor celor din volum, fără excepție. Pătrășconiu a procedat foarte bine cînd și-a centrat interviurile pe biografie. Nu actualitatea e esențială ci, cum bine remarca Pleșu, istoria, fie ea colectivă sau personală. Ăsta e motivul fericit pentru care Dana Grecu nu va putea deveni niciodată reper.
2. Teoria fundalului, formulată de Patapievici, e, surprinzător, o teorie a reperelor. Fundalul e la rîndul lui o categorie mai specială de reper, care trebuie privit cu un un grand-angular, nu cu un zoom. Sînt entuziasmat de ce am auzit pentru că e prima oară cînd mă pot orienta în ceața doctrinară care coboară de fiecare dată cînd cineva mă întreabă ce e dreapta. (Am și un mic interes la Patapievici însă entuziasmul meu e real) Întrebarea e într-adevăr greșită. Sistemul de referință e prima problemă care trebuie să ne preocupe.
De aceea, eu unul cred că titlul e perfect iar întîlnirea de ieri o reușită surprinzătoare. Dacă începem să înțelegem ce e dreapta și cum nu ne rătăcim pe drum, înseamnă că, mai devreme sau mai tîrziu, vom ajunge unde ne dorim.
Citesc acum că Boc a scris CCR pentru a-i cere să constate „existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României, pe de-o parte, şi Parlamentul României, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură, depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la moţiunea de cenzură”. Interesant. Vorbesc serios, nu m-aș fi gîndit că PDL ar putea bate Curtea Constituțională cu armele ei. În fond, de ce nu? Să o sesizeze Boc, PDl și Băsescu pînă cade lată și nu mai știu nici ei ce au spus și cînd. Pînă în momentul în care CCR va fi atît de decredibilizată de propriile bîlbe și fantezii juridice încît toți, dar absolut toți, să dorească altceva în locul ei. Își dorește să se substituie Guvernului? Nici o problemă! O sesizăm la fiecare hotărîre de Guvern și proiect de lege. O sufocăm cu cereri, să stea să dezbată 24 din 24. Dacă tot e blocaj, blocaj să fie!
Mai mult, cred că cireașa de pe tort ar suna cam așa: „Guvernul României cere CCR să constate că există un conflict juridic de natură constituțională între el și Curtea Constituțională a României, conflict generat de deciziile CCR care interferează flagrant cu atribuțiile puterii executive” Chiar vorbesc serios, CCR e o instituție a statului, guvernată de aceeași Constituție ca și Guvernul, nimic n-o exclude de la a fi propriul subiect de judecată. Asta ar trebui să lămurească lucrurile: fie CCR se recuză, cum e și normal, și cere arbitrajul altor instituții (existente sau viitoare), fie se judecă singură și se descalifică permanent și definitiv.
Nu sînt jurist și se poate să spun prostii (nu mai mari decît deciziile CCR, în orice caz), logica însă mă face să întreb: din moment ce CCR nu își îndeplinește cum trebuie atribuțiile constituționale, de ce nu poate fi sesizată asupra propriilor derapaje? Cine ar trebui să constate conflictul de interese în care se află profesorii universitari din CCR cînd judecă asupra asumării răspunderii pe legea învățămîntului?
