The best thing for a company to do is honestly to maximise its profits

Suppose you owned a pharmaceutical company. Why would you want it to manufacture a dangerous drug? Set aside the moral considerations. Imagine you were one of those inhuman capitalists that fill the fevered imaginations of Occupy types. Wouldn’t you none the less see that bumping off your customers was bad for business?

I ask the question having just watched a thriller called The East. I don’t want to spoil the plot: it’s rather a good film. Let me just say it involves wicked corporations poisoning children, contaminating rivers and generally torturing Gaia. The producers evidently felt that such behaviour needed no explanation: film-goers would take it for granted that this is what businesses do.

I’m amazed by how many people think this way. Do you remember the main argument against rail privatisation? The rail companies, we were forever being told, would Put Profits Before Safety! No one bothered to explain how crashing trains would increase their profits. And, sure enough, accidents fell following privatisation – as did the public subsidy. Profits and safety turned out to be complementary.

What about a corporation that is harming, not its customers, but someone else? Economists call such harm “externalities” – costs that are borne by third parties. An example would be a mining company whose activities caused neighbouring land to be flooded.

The extraordinary thing is how adept our common law system is at dealing with such cases. The first time a coalmine flooded someone else’s land, more than two centuries ago, the judge, necessarily lacking precedent, ruled that compensation must be paid because of the long-standing principle in English law that someone “who has a dangerous thing in his possession” had a duty to keep it under control.

Companies are covered by the same general laws as the rest of us. If they lie about what they are selling, or breach their contracts, or adulterate their produce, they can be taken to court. Common law, growing like a coral, case by case, continuously adapting to new circumstances, is generally a better redress than a parliamentary statute, which will generally create unintended costs and injustices.

I can think of three important exceptions. One is where the externalities are diffused, making it hard to identify a specific victim: acid rain, say, or leaded petrol. A second is where the cost falls upon something other than a legal person – the suffering involved in battery farming, for example. A third is where ownership rights alone cannot prevent the depletion of a resource: quotas to keep fish stocks sustainable are the obvious instance. In these cases, even the most ideological libertarians generally allow that state regulation is beneficial. In general, though, businesses want good reputations, strong brands and loyal customers. They are as entitled to a presumption of innocence as anyone else.

“But companies are only interested in making money”, people complain. As opposed to what, precisely? Scottish country dancing? Blue period Picasso? Companies are supposed to be interested in making money. It’s when they lose money that problems arise. („The worst crime against working people”, the American trade union leader Samuel Gompers used to say, „is a company which fails to operate at a profit”.)

Alright, you say, but shouldn’t they also behave morally? Isn’t there an obligation on them to go beyond the letter of the law?  The answer depends on our understanding of what a company is. Corporations might have legal personality, but they are not, and cannot be, moral creatures. An individual might visit prisoners or work in a soup kitchen or give to the poor. He might, indeed, do these things while being a company director. But his firm is a different matter. The best way for it to contribute to the general good is not to seek to mimic the ethical choices of an individual, but to remunerate its staff, meet its customers’ demands and pay its taxes.

I’ll go further. The most ethical behaviour for a company director is honestly to maximise his profit and then, from his share of that profit, to give carefully and intelligently to charity. If he instead pursues various forms of “corporate social responsibility” which diminish his profit, then he is in effect shuffling his charitable donations onto someone else: his clients or suppliers or employees. His behaviour becomes that much less moral, that much more selfish.

People misunderstand the purpose of a business. It isn’t supposed to redistribute wealth, or promote education in Africa, or combat racial discrimination. Nor is it there to pay its employees an arbitrarily fixed sum, nor source its materials in the way that a pressure group demands: these things will be set by market conditions. It will pay its employees what it can afford (and, as capitalism spreads, and employers compete for staff, that sum will rise). Of course, the people who make such criticisms are often hostile in principle to free enterprise and private enterprise. Fine: whatever’s their bag. It’s just that, so far, no one has come up with a better model.

Vezi sursa articolului aici.

Facebook Comments

12 Comments The best thing for a company to do is honestly to maximise its profits

  1. Nea

    De ce/or suna toate teoriile mai bine pe hartie decat in practica? Omul are dreptate in multe privinte. Dar imi vinee in minte cel putin inca o exceptie. Alimente cu ingrediente dubioase din punct de vedere al efectului asupra sanatatii clientului, dar foarte benefice pentru profit. Inca o exceptie, mi/a venit din mers: trusturile de presa care prefera de multe ori echilibristica la limita de jos a deontologiei, doar atat cat sa evite amenzile.
    Si e de mentionat ca actionariatul poate decide suveran daca vrea profit pe termen scurt sau functionarea cu onor a companiei pe termen lung.

    1. Bleen

      ”Alimente cu ingrediente dubioase din punct de vedere al efectului asupra sanatatii clientului, dar foarte benefice pentru profit.” E o contradicție. Un produs neplăcut clientului nu poate fi benefic pentru profit.

      ”Si e de mentionat ca actionariatul poate decide suveran daca vrea profit pe termen scurt sau functionarea cu onor a companiei pe termen lung.” Profit pe termen scurt înseamnă funcționarea companiei pe termen lung. O companie care nu are profit intră în faliment.

      1. Nea

        Pai e placut clientului, vezi glutamatul.
        Sunt cazuri cand compania oricum nu are viitor sau actionariatul nu e interesat de acesta. vrea profit acum.
        Si tin minte un caz mai vechi, aparuse nebunia cu alimente organice si o mare firma vindea fulgi de cereale la cutie in 2 sortimente. Clasic si organic. tubul din care se umpleau cele doua tipuri de cutii avea un crac. Asta si apropo de ideea ca orice pret platit e just. Scandal imens, scuze, tot tacamul.

        1. Bleen

          Obligația de a se informa cade în sarcina clientului. Contrar mitului, clientului nu e copilul vînzătorului. Amîndoi sînt pe poziții egale.

      2. Canadiana

        GM si Chrysler au vrut profit pe termen scurt. Daca graficele nu aratau profituri barosane trimestrial, se regandea toata strategia. Toyota a procedat exact invers.

          1. Canadiana

            Da, o decizie strategica lipsita de onestitate, adica imorala chiar si in business.
            De ce stateau cu ochii pe graficele de trei luni ca pe butelie: ca sa raporteze profituri trimestriale obscene, iar lumea sa le cumpere actiunile cu limba scoasa. Valoarea reala a stocurilor era mult sub valoarea de bursa. De fapt, e la mintea cocosului ca o corporatie sufocata de salariile cerute de sindicate nu poate avea decat un profit modest, in cel mai bun caz. Dar americanul de rand, care mai e si fudul in patriotismul lui pacalit de bunastare, n-avea nici cat un gram din mintea cocosului.
            Desigur, cativa insiders au facut foarte multi bani intr-un timp extraordinar de scurt. Vezi Caritasul anilor ’90 sau orice ponzi scheme. No difference.

    2. Canadiana

      Problemele survin cand
      1. dorinta de profit nu este dublata de onestitate, ci manata de lacomie.
      2. sanatatea si educatia sunt subordonate dorintei de profit imediat, ignorandu-se astfel rolul lor principal. Daca s-ar intelege ca un sistem bun de educatie si unul bun de sanatate pot genera profit material si,social pe termen lung – cuvant cheie fiind termen lung -, s-ar elimina aberatiile contemporane ale acestor sisteme, inclusiv practicile mult sub limita onestitatii. In general, capitalismul redus la profit „here and now, at any costs, dupa noi potopul” naste monstri.
      3. si mai este ceva: America a inceput declinul economic in momentul cand a trecut de la capitalismul traditional la cel bazat pe speculatii financiare. Nu-si va reveni niciodata daca continua sa se joace cu bani virtuali. Din punctul asta de vedere, vechea Europa capitalista a fost mai inteleapta.

      1. BogdanL

        La modul ideal libertatea economică a sistemului capitalist ar trebuie să stea pe un set de valori solid. Set care a fost oferită multă vreme de creștinism. Personal, nu sunt sigur că fără acest fond și cu înlocuirea treptată a dreptului natural de către “legislație”, sistemul poate funcționa pe termen lung.

        Sănătatea și educația sunt nevoi ca și altele. Mai importante, e adevărat, dar tot nevoi rămân. Ține de individ să înțeleagă că educația îl ajută să ia mai bine decizii, iar sănătatea îl ajută să funcționeze. Cum își satisface aceste nevoi, ține iarăși de el, fiindcă nevoile sale nu sunt aceleași cu ale altui individ. De aceea ar trebui să aibă libertatea de a alege cel mai eficient mod de a o face. Iar asta o face doar în piață, unde prestatorul care oferă aceste servicii nu ar trebui să fie condus de morală, ci de nevoia de profit. Indivizii din spatele prestatorului, în schimb, ar trebui să fie morali, pentru ca sistemul să funcționeze.

        Speculațiile financiare nu sunt diferite de orice fel de altă activitate din piață. Problema este că Statul este puternic băgat în piața financiară și bancară americană (privilegiile din sistemul de rezerve fracționare, reglementarea, planurile de salvare), iar posibilitatea de a obține un în mod abuziv un profit pe această piață nu presupune și o responsabilizare pe măsură.

        1. Canadiana

          Exact, cand incepe sa te incomodeze setul de valori (crestine) si il dai la o parte, se strica si jucaria libertatii economice, iar dorinta de profit, golita de onestitate, decade in lacomie.

          Ce anume a oprit sistemul de sanatate privat american – manat, bineinteles, de profit – sa „vanda” decade in sir tratamente nocive pentru sanatate (tratamente hormonale care produc cancer la femei, tratamente cu droguri ce creeaza dependenta pe viata la copii etc)? Legile statului? Nici gand, fiindca degetele grase ale statului numara lacome profitul din aceste afaceri. Sa fie clar ca statul nu va putea niciodata inlocui sistemul valoric crestin, fiindca il incomodeaza si pe el ingrozitor.

          De aia mi-a placut mie titlul articolului, fiindca zice „honestly”. E superb.

    3. BogdanL

      Vânzarea unor bunuri care ar putea să pună în pericol sănătatea sau viața cumpărătorului e infracțiune. Indiferent că o faci cu vinovăție (știai ce vinzi) sau din culpă (nu erai sigur ce vinzi, ar fi trebuit să o faci, dar ți-ai asumat riscul). Necomunicarea unor vicii ascunse ale unui bun (ai ascuns faptul că produsul tău nu e testat sau că e defect), care dacă ar fi fost cunoscute, ar fi determinat cumpărătorul să refuze contractul, afectează consimțământul în contractul de vânzare-cumpărare. Situațiile sunt acoperite de dreptul natural, ambele afectează proprietatea, ambele ar trebui să se rezolve în modul cel mai clar, mai rapid și mai costisitor pentru cel vinovat, în instanță. Știu că e „nedrept”, dar cum nimeni nu îți poate garanta că nu vei fi pe viitor victima unei înșelăciuni, a unui furt sau a unei crime, tot așa nimeni nu te poate proteja împotriva “încercărilor de țeapă” și “lăcomiei” acționarilor din firme. Singurul lucru pe care îl poți face este să garantezi că justiția va reacționa în acel mod în care astfel de tendințe să fie descurajate cât mai mult. Statul în ecuația asta, prin reglementare, nu are ce să caute. Fiindcă așa cum acționarii pot să greșească în deciziile pe care le iau pe piață, pot și experții Statului. Diferența este că antreprenorul răspunde în mod direct, și va fi astfel mai puțin dispus să își asume riscuri inutile, pe când expertul Statului nu răspunde în nici un fel, răspunderea lui fiind la comun.

      În cazul trusturilor de presă, ele ar trebui lăsate să scrie/vorbească ce vor, atât timp cât există cine să le cumpere mizeriile pe care le vând. Dacă vor să se autoreglemeteze, să fie ei fericiți, să o facă.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *