A spune că bailout-ul, indiferent de formele acestuia (că e subvenţie pe faţă, că-s extratereştrii lui Krugman sau camioanele lui Tăriceanu), susţine capitalismul e ca şi cum ai spune că dopajul susţine olimpismul. E minciună, pe termen scurt distorsionează piaţa iar pe termen lung distruge capitalismul. Aşa cum dopajul pe termen scurt distorsionează clasamentele şi pe termen lung distruge sportul.
Am înţeles că ArcelorMittal ar fi de trei ani pe pierderi şi că ăsta ar fi un motiv suficient să primească ajutoare de stat, fie sub forma unui preţ subvenţionat la energie, fie sub alte forme. Ca de exemplu, crearea unei armate din tablă de 6 care să lupte cu roboţii romulani – una dintre ideile geniale ale nobelistului Krugman. Statul cumpără tablă de 6, chit că n-are nevoie, şi face ceva cu ea, chit că n-are ce. Ideea e să-i facă vînzare lui Too Big To Fail. Sau Statul să cumpere camioane, chit că-s proaste şi n-are nevoie de ele (dacă ţin minte bine, Ionuţ Popescu a fost invitat de Tăriceanu să plece din guvern după ce s-a opus unei astfel de măsuri).
Dacă celor de la ArcelorMittal nu le convin condiţiile de piaţă din România vor pleca şi ne vor lăsa cu 30 000 de guri de hrănit şi n-are statul ţîţă cît poate suge românul din Galaţi sau de aiurea. Deci, e mai bine să subvenţionăm un Too Big To Fail decît să moară sau să plece şi să ne lase pe cap atîţia şomeri. Cam asta făcea şi comunismul: susţinea industrii fantomă care dădeau de lucru oamenilor (sau dădeau de lucru la oameni, că sună mai cald uman chiar dacă mai prost gramatical). Era un fel de şomaj mascat: omul se ducea la lucru în loc să stea acasă, să-şi facă seppuku, primea un salariu, avea impresia că munceşte, scăpa cel puţin 8 ore pe zi de copii, soţ sau soţie, socializa la o bîrfă ca între fete sau o bere cu băieţii şi totul era bine. Sînt nuanţe şi complexităţi umane pe care capitalismul nu le poate surprinde şi înţelege. Comunismul şi keynesianismul, copilul său din flori, surprind şi înţeleg aceste complexităţi şi adîncimi ale sufletului omenesc gen dusul la serviciu ca fenomen social, sportiv, artistic şi psihoterapeutic. Deci decît să se închidă sau să plece vreun Too Big To Fail mai bine ca statul să cumpere de la el chestii (depinde de ce produce respectivul) la un preţ suficient de mare încît să-i asigure supravieţuirea sau chiar un profit frumuşel sau să-i vindă chestii la un preţ suficient de mic încît să-i asigure acestuia un profit care să păstreze în acţionariat flacăra aprinsă a dorinţei capitaliste. Pentru ca capitaliştii să facă capitalism, pentru ca capitaliştilor să le placă capitalismul, Statul trebuie să-i stimuleze, să le vîndă ieftin şi să cumpere de la ei scump plus diverse scutiri de taxe. Exact aşa cum se întîmpla în comunism. Ca să avem industrie trebuia să susţinem industria respectivă.
De ce să facă restructurări capitalistul respectiv, de ce să-şi pună mintea şi flerul şi priceperea şi nervii la contribuţie, de ce să se adapteze condiţiilor de piaţă, de ce să inoveze, de ce să încerce să scadă costurile sau să facă chestii mai deştepte, dorite sau chiar rîvnite de piaţă, cînd, foarte bine, poate cere statului subvenţii sub ameninţarea că închide şandramaua şi lasă pe drumuri cetăţenii proletari?
Nu face mai bine Statul să ia banii de la firmele sănătoase şi să-i dea la alea nesănătoase? Păi nu face bine Statul cînd ia 3 litri de sînge de la ăla sănătos şi îi bagă în ăla bolnav, ca la final de zi să aibă un mort şi un paralitic ţinut pe aparate? Capitalismul e un păcat. Cîştigul e un păcat. Afacerea care merge trebuie pedepsită iar cea care dă greş trebuie răsplătită. Too Big To Fail înseamnă de fapt To Dumb To Fail. De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi. Firma care merge pe profit îşi permite să dea, că are de unde, şi trebuie să susţină firma care-i pe pierdere, că are nevoie ca să supravieţuiască. De unde e, se va lua, unde nu e, se va pune. Capitalism pur ca la mama lui Keynes şi Marx acasă.
Cît despre Nuclearelectrica, ArcelorMittal şi chestiunea energetică am reţinut următorul comentariu al unuia dintre cititorii Blogary (Amelia New):
„Ce voiam sa spun este ca modul in care s-a calculat presupusa pierdere este simplist si nu tine cont de o serie de factori. De exemplu, mie mi s-ar parea mai relevant pretul mediu la care a vandut Nuclearelectrica in 2011 si nu pretul mediu pe OPCOM. De asemenea, dupa stiinta mea, Nuclearelectrica este producator in banda/produce uniform aceeasi cantitate de energie (reactorul odata pornit nu se mai opreste decat la cateva zeci de ani pentru nu stiu ce revizii) si prin urmare este important sa-ti asiguri consumatori constanti care sa-ti preia toata energia pe care o produci (m-am uitat acum pe OPCOM si diferenta de pret intre orele de varf si cele de consum redus este enorma:peste 300 lei in orele de varf si sub 100 lei in orele de consum redus).
A nu se intelege ca le iau apararea celor de la Mittal sau altor „baieti destepti” (dimpotriva, chiar nu-mi sunt simpatici deloc), insa chestiunea trebuie privita mai nuantat, in contextul specificului si regulilor pietei.
Si ca sa exemplific apropo de politica de discount-uri, eu facturez serviciile de consultanta pe baza de rata orara. Clientilor carora le facturez 300-400 de ore pe an le aplic o rata orara cu 25-30% mai mica decat celor carora le facturez 30-40 de ore pe an, sa zicem.”
În aceeaşi ordine de idei, tot pe partea energetică, OPCOM a anulat licitaţia prin care Nuclearelectrica ar fi trebuit să vîndă energie lui Mittal.
Deci, e justificat sau nu bailout-ul?
UPDATE. Articolul are două teme: bailout-ul ca filozofie de viaţă şi nuanţele în cazul Nuclearelectrica-ArcelorMittal. Să nu le confundăm.
