„În noaptea aceea am întrebat-o pe Maica Domnului ce se va alege de mine. Atunci a venit la mine ținând două coroane, una albă, cealaltă roșie. A întrebat dacă sunt dispus să accept oricare dintre aceste coroane. Cea albă însemna că va trebui să perseverez în puritate, și cea roșie că ar trebui să devin un martir. I-am spus că le accept pe amândouă.” – Maximilian Kolbe

Maksymilian Maria Kolbe, născut Rajmund Kolbe, a fost beatificat pe 17 octombrie 1971, și canonizat de Biserica Catolică pe 10 Octombrie 1982, ca Sfântul Maximilian Kolbe – de către Papa Ioan Paul al II-lea – și declarat martir al carității. Este sfântul protector al dependenților de droguri, prizonierilor politici, familiilor, jurnaliștilor, prizonierilor și mișcărilor pro-viață. Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit „Sfântul Protector al Greului Nostru Secol”.

S-a născut la 1894 în Zduńska Wola, pe atunci parte a Imperiului Țarist, ca al doilea copil al lui Julius Jolbe și Maria Dabrowska. Tatăl său era etnic german, iar mama sa poloneză. În 1907, Kolbe decide să se alăture Ordinului Franciscan, și în 1910, după urmarea unui seminar în Lwów, îi este permis să intre în noviciat. Și-a depus primele jurăminte în 1911, și jurămintele finale în 1914, la Roma, când a adoptat numele Maximilian Maria, arătându-și venerația pentru Fecioara Maria. În 1918, a fost hirotonisit preot.

La un an după, în 1919, se întoarce în independenta Polonie unde a devenit foarte activ în promovarea venerării Fecioarei Maria. Fondează și supraveghează mânăstirea de la Niepokalanów, de lângă Varșovia, un seminar, o stație radio și alte câteva publicații și organizații. Între 1930 și 1936, și-a dus munca de misionariat în Japonia, unde a înființat o mânăstire lângă Nagasaki, un seminar și un ziar în japoneză. Mânăstirea rămâne în picioare și astăzi.

Al Doilea Război Mondial

La invazia nazistă a Poloniei, 1939, Kolbe se afla la mânăstirea de la Niepokalanów. Pe măsură ce naziștii se apropiau de oraș, Kolbe a fost unul dintre puținii frați care au rămas la mânăstire, unde a înființat un spital temporar. Când orașul a fost asaltat de naziști, Kolbe a fost arestat pe 19 septembrie, dar eliberat la 3 luni după, pe 8 decembrie. A refuzat să semneze Deutsche Volksliste, document care i-ar fi acordat drepturi similare unui cetățean german, dacă și-ar fi recunoscut sângele german pe care-l avea din partea tatălui său. La arest, a spus:

„Curaj, fiilor mei. Nu vedeți că plecăm într-o misiune? Ne plătesc drumul în urma tocmelii. Cât noroc! Ce trebuie să facem acum este să ne rugăm bine ca să salvăm cât mai multe suflete posibil. Haideți, atunci, să-i spunem Sfintei Fecioare că suntem mulțumiți, și că poate face cu noi orice dorește”.

Din primul moment al întoarcerii din prizonierat, Kolbe a început să organizeze un adăpost pentru 3000 de refugiați polonezi, dintre care 2000 evrei: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să îi ajutăm pe acei nefericiți care au fost alungați din casele lor și privați de lucrurile cele mai de bază. Misiunea noastră se află printre ei în zilele care vin”. Călugării au împărțit tot ce aveau cu refugiații: adăpost, haine și mâncare.

În acest timp, Kolbe se ocupa și de un radio la care denunța crimele naziștilor. Inevitabil, comunitatea orașului a căzut rapid sub suspiciunea nazistă și a început să fie supravegheată mai îndeaproape. În 1941, Kolbe a publicat o ediție a „Cavalerul Imaculatei” în care a oferit o critică virulentă naziștilor:

„Ce putem face și trebuie să facem este să căutăm și să servim adevărul atunci când l-am găsit. Conflictul real este unul interior. Mai departe de armatele de ocupație și hecatombele de lagăre de exterminare, există doi dușmani ireconciliabili în adâncurile fiecărui suflet: bine și rău, păcat și iubire. Și la ce bune victoriile pe câmpul de luptă dacă noi înșine suntem învinși în cele mai lăuntrice părți ale ființei noastre?”

La scurt timp după asta, Kolbe a fost arestat în februarie 1941. A fost trimis pentru o scurtă perioadă la închisoarea Pawiak din Varșovia. Acolo aflăm de la un martor că un gardian SS, văzându-l pe Kolbe cu veșmintele de călugăr și cartea de rugăciuni, l-a întrebat dacă crede în Hristos. Kolbe a replicat „da, cred”. Gardianul l-a lovit. A continuat s-o facă și să repete aceeași întrebare, la care primea mereu același răspuns. Imediat după, veșmintele franciscane i-au fost luate și i s-a oferit o uniformă de prizonier.

În mai, același an, a fost transportat la Auschwitz, unde a devenit prizonierul 16670. A fost pus la muncă, ceea ce însemna căratul de blocuri de piatră pentru construirea zidului crematoriului. A fost supravegheat de Krott Sângerosul, care l-a ales pe Kolbe ca victima sa favorită. De la martori aflăm că Maximilian își accepta tratamentul cu un calm desăvârșit. Le spunea colegilor săi de suferință: „Maria îmi dă putere. Totul va fi bine”.

În acest timp, îi scria mamei sale:

„Dragă mamă,

La sfârșitul lunii mai am fost transferat la Auschwitz. Totul este bine din partea mea. Stai liniștită în privința mea și a sănătății mele, fiindcă bunul Dumnezeu este peste tot și alimentează totul cu dragoste. Ar fi bine să nu îmi scrii până nu vei primi alte vești de la mine, fiindcă nu știu cât de mult voi sta aici. Salutări cordiale și sărutări, cu afecțiune.

Rajmund”

Odată, Krott l-a pus pe Kolbe să care cele mai grele scânduri, până s-a prăbușit. L-a bătut apoi fără milă și l-a lăsat întins în noroi. Colegii prizonieri l-au luat și l-au mutat într-un loc unde s-a putut recupera. În iulie 1941, trei prizonieri apăreau ca dispăruți din lagăr și, ca pedeapsă, s-a dat ordinul ca 10 oameni să fie aleși pentru a fi înfometați până la moarte într-un buncăr subteran. Când unul dintre bărbații aleși – Franciszek Gajowniczek – a început să strige: „Soția mea! Copiii mei!”, Kolbe s-a oferit voluntar să-i ia locul.

Un ofițer nazist a replicat „ce vrea porcul ăsta polonez?” Maximilian a arătat cu degetul către Franciszek Gajowniczek și a repetat: „Sunt un preot catolic din Polonia. Aș dori să-i iau locul, fiindcă el are o soție și copii”. Surprins, ofițerul a acceptat schimbul oferit de Kolbe. Gajowniczek va supraviețui Auschwitzului și va fi prezent la beatificarea lui Kolbe din 1971. Va spune:

„Nu i-am putut mulțumi decât cu ochii. Eram uimit și cu greu îmi puteam da seama ce se întâmplă. Imensitatea faptei: eu, condamnatul, o să trăiesc și altcineva, de bunăvoie și voluntar, își dă viața pentru mine – un străin. E ăsta un vis? Am fost dus înapoi la locul meu fără să am ocazia să îi spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Și îi datorez faptul că v-am putut spune toată asta. Vestea s-a răspândit repede prin lagăr. A fost prima și ultima oară când un asemenea incident s-a întâmplat în întreaga istorie a Auschwitzului.”

În buncăr, Kolbe avea să devină liderul prin rugăciune al oamenilor condamnați la moarte. Bruno Borgowiec, prizonier polonez, a fost un martor la cele întâmplate, ca ajutor al omului de serviciu și interpret în buncărele subterane:

„La fiecare inspecție, când aproape toți ceilalți erau întinși la podea, Părintele Kolbe era văzut îngenunchind sau stând în centru, în timp ce se uita voios în ochii oamenilor SS. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic și nu s-a plâns, mai degrabă i-a încurajat pe restul, spunând că fugarii ar putea fi găsiți și atunci ei toți ar fi eliberați. Una dintre gărzile SS a remarcat: preotul e într-adevăr un om grozav. Nu am văzut niciodată pe nimeni ca el.”

După două săptămâni de stat în celulă, Kolbe era încă în viață. Fiindcă gărzile doreau să golească celula, a fost executat cu o injecție letală. La canonizarea sa, Papa Ioan Paul a II-lea – el însuși martor al invaziei naziste a Poloniei – a spus:

„Maximilian nu a murit, ci și-a dat viața pentru fratele său”.