Umbra

Stânga politică (de la Marx încoace, ba chiar de mai devreme: de la revoluția franceză încoace) are obsesia de a distruge trei lucruri: proprietatea, biserica și familia.

1. Proprietatea. În dorința ei de a obține “revoluția permanentă”, măcinată de visul puterii și ingineriei sociale, stânga mizează pe un lucru primar: învrăjbirea oamenilor. “Divide et impera” ar trebui scris în orice manual de filozofie politică al socialiștilor (fie că sunt fasciști, naziști, comuniști sau social-democrați). Prima dată au încercat să destructureze societatea / civilizația bazându-se pe un sentiment negativ des întâlnit: invidia. A atenta la proprietatea celui bogat și a beneficia de avuția lui e otrava pe care stânga a încercat s-o picure în urechile proletariatului. Numai că odată cu revoluția industrială și cu dezvoltarea capitalismului, muncitorii au început să acumuleze avere, au început să beneficieze de avantajele vieții moderne, nivelul lor de trai a crescut și s-au trezit propulsați în pătura de mijloc a societății. Și chiar dacă stânga se mai amăgește făcând agitație prin intermediul unor sindicate, “lupta de clasă” nu mai e deloc un ideal al proletariatului. Ba din contra, muncitorimea e formată din foarte mulți indivizi cu orientare conservatoare.

2. Biserica. Posibilitatea Bisericii de a aduna oamenii împreună, de a-i motiva, de a-i uni, de a le da speranță, e uluitoare. O să dau un singur exemplu: Biserica poloneză. În momentul în care Polonia a fost ștearsă de pe hartă și împărțită între Germania nazistă și URSS, singura structură care a ținut poporul polonez împreună, care a păstrat valorile spirituale și naționale vii în mintea oamenilor, care a insuflat speranța, care a fost focul viu al rezistenței (morale, spirituale sau armate) poloneze, a fost Biserica. Și la fel a fost și în comunism: asumarea credinței creștine fiind una dintre trăsăturile fundamentale a multora dintre cei care au pus bazele Solidarității poloneze. Mai are rost să amintesc și de papa Ioan Paul al II-lea? Nu întamplător gândirea totalitară și statele totalitare au vrut cu orice preț să distrugă Biserica. Idee aplicată de întreaga stângă (de la naziști până la comuniști) prin denigrare, dezinformare, preoți uciși, închiși sau torturați, oameni condamnați pentru devoțiunea lor religioasă, biserici demolate etc. Iar atacul furibund asupra Bisericii continuă și azi, condus de aceeași stângă, fie ea politică sau culturală.

3. Familia. Familia este ultimul refugiu al individului. Este structura care poate oferi suport instant și rezistență, chiar și în fața statului totalitar. Să ne aducem aminte de comunism și de faptul că familia era singurul loc în care te puteai simți liber, în care cel de lângă tine (părinte, bunic, frate, unchi, mătușă) îți era sprijin, uneori dovedind acest lucru chiar cu sacrificiul propriei sale vieți. Destructurarea familiei (îmi vin în minte, de exemplu, celebrele “repartiții” din vremea comunismului, când noii intrați în câmpul muncii erau trimiși să lucreze la sute de kilometri distanță de orașele de baștină) a fost și este marea obsesie a gândirii totalitare. Spargerea acestui nucleu atât de intim înseamnă a-l lăsa pe individ singur la cheremul unor uriașe mecanisme represive. O consecință a destructurării familiei e aceea ca statul ajunge foarte ușor la mintea copiilor. Lipsiți de control din partea părinților, ei pot fi îndoctrinați fără un prea mare efort. Nu spun că familia e perfectă. Sunt destule exemple de familii ratate. Dar cele mai multe (și într-un număr copleșitor) dintre familii sunt funcționale. Dacă n-ar fi fost așa, instituția asta ar fi dispărut demult, odată cu alte ratări ale omenirii. E pur și simplu evoluția: un construct atât de intim n-ar fi rezistat mii de ani dacă era disfuncțional.

Însă ceea ce văd astăzi e o bătaie de joc îngrozitoare la adresa familiei. Un dispreț venit din partea unor pigmei, o dorință tenace de a nu mai înțelege scopul acesteia, de a o bagateliza, de a o tăvăli prin noroi. De exemplu, dintre cei ce sunt împotriva referendumului, extrem de puțini aduc în discuție căsătoriile între homosexuali și eventualele argumente aferente. Majoritatea iau în derâdere familia. Internetul e plin de glume odioase ce o iau la țintă. Până și companiile intră în acest joc mizerabil. Coca Cola România fiind una dintre ele (dar nu mă miră, ăsta-i nivelul intelectual al așa-zișilor “creativi”). Ce caută o corporație în această luptă? Trebuie să ne raportăm la un suc carbogazos din perspectivă teologică, socială, spirituală, politică etc? Mă întreb cum se simt o parte din oamenii (creștini asumați) care lucrează acolo. Mărturisirea de credință poate deveni un motiv pentru care să fii dat afară de la un loc de muncă sau pentru care să nu mai poți fi angajat?
Bagatelizarea ideii de căsătorie (ca act ce duce la formarea unei familii) e în același ton. În momentul în care se vor căsători oameni cu câini, adulți cu copii, frați cu surori, bărbați cu bărbați, femei cu femei etc (pentru că, în logica lucrurilor, dacă dai drumul la o supapă, va trebui sa dai drumul la toate ca să nu „discriminezi”), de-abia atunci bătaia de joc și destructurarea vor fi depline. Ca să nu mai zic la ce dezechilibru pot ajunge copiii crescuți într-un asemenea mediu. Demența e infinită. Citeam undeva că cutare s-a căsătorit cu un pod. Fie că a făcut-o “serios” (pentru că e dezechilibrat mintal), fie că a făcut-o în glumă, bătaia de joc e aceeași. Pentru un creștin asumat e imposibilă acceptarea acestor lucruri. Mărturisirea de credință, mai ales în actualul context, mi se pare absolut necesară.