Deşi liderii japonezi şi germani au rămas în istorie şi în percepţia publică ca o adunătură de descreieraţi suicidali al căror scop era cucerirea sau anihilarea întregii lumi şi a căror filozofie era „totul sau nimic” adevărul e că cei care au refuzat orice compromis şi negociere au fost tocmai ceilalţi, americanii şi britanicii.
Japonezii au sperat că pierderile strategice de la începutul războiului îi vor aduce pe americani la masa negocierilor şi că aceştia vor accepta, în schimbul păcii, dominaţia Japoniei asupra Asiei de Sud-Est. Germanii, la rîndul lor, au sperat că Imperiul Britanic va accepta dominaţia continentală a Germaniei, în schimbul păcii şi păstrării Imperiului. Strategic, obiectivul Germaniei şi Japoniei era acela de a-i tîrî pe brianici şi americani la masa negocierilor, unde aceştia ar fi recunoscut cîştigurile iniţiale şi noile poziţii de forţă ale Germaniei şi Japoniei. Fiindcă nici nemţii şi nici japonezii nu aveau forţa şi resursele să ducă un război de uzură, de lungă durată şi o ştiau prea bine. Nu au sperat şi nu s-au gîndit vreo clipă că ar avea vreo şansă să anihileze militar şi economic Imperiul Britanic şi Statele Unite. Speranţa lor era că occidentalii vor ceda şantajului şi intimidării, că la un moment dat îşi vor pierde răbdarea.
La urma urmei, civilizaţia occidentală, a libertăţii şi capitalismului, a parlamentarismului şi alegerilor libere, expresia decadenţei ghifuite, a suficienţei şi comodităţii mic-burgheze, ar fi avut totul de pierdut în eventualitatea unui război de lungă durată. Mic burghezul blazat şi plictisit nu avea nici cheful, nici motivaţia şi nici sîngele să reziste privaţiunilor şi ororilor războiului, ameninţărilor şi intimidării venite din partea bunilor sălbatici, proaspăt scoşi din cutia cu prospături sănătoase a istoriei şi conduşi de Hitler, Mussolini sau Tojo. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi de imaginile, spectaculoase, ce-i drept, cu Hitler făcînd spume, cu Mussolini imitîndu-l pe Vadim, cu piloţi kamikaze şi tineri hitlerişti: adevăraţii fanatici au fost de partea cealaltă, la Washington şi la Londra.
Civilizaţia libertăţii şi capitalismului nu şi-a pierdut răbdarea şi nu a cedat, nu a acceptat compromisurile şi jumătăţile de măsură, a mers pînă la capăt şi a înţeles că războiul e o problemă de a fi sau a nu fi, că acceptarea compromisului nu e decît un pas spre înfrîngere.
Patruzeci de ani mai tîrziu, un alt imperiu totalitar, URSS, se preda necondiţionat în faţa unui Reagan decis, ca şi Churchill, Roosevelt şi Truman, să meargă pînă la capăt. Încă o dată, Vestul capitalist a avut timp şi răbdare. E ceea ce îşi permite. Fiindcă timpul îi dă întotdeauna dreptate. Nu e cazul bunilor sălbatici. Cu ei timpul nu are răbdare. Mai devreme sau mai tîrziu, aberaţia ajunge la ultimele consecinţe, sîngele şi minciuna ies la suprafaţă, frica se uzează şi îşi pierde forţa, bunii sălbatici înşişi îşi pierd răbdarea cu propriile fantasme şi fanatisme. La finalul celui de-al treilea Reich aproape nimeni nu mai credea în nazism, la finalul URSS-ului, aproape nimeni nu mai credea în comunism. Erau deja două ideologii stoarse, două fanatisme uscate.
Aşa că, puţintică răbdare nu strică.
