Am tot citit zilele astea despre George Michael, despre „geniul”si „nebunia” lui. Se mai dadeau si liste cu alte genii care suferisera de diverse boli psihice, se facea mare caz de nebunia creatoare.
Nu pricep de ce se uita faptul ca cea mai importanta trasatura a nevrozei, a psihopatologiei in general, este imobilitatea (rigiditatea, mecanicitatea). Din acest motiv, impresia pe care ti-o da un nevrotic este de stagnare, saracie, izolare, devitalizare si de previzibilitate (contrar perceptiei comune). Creativitatea este, in schimb , mobilitate, vitalitate, imbogatire: sa faci ceea ce nu a fost (in arta, in stiinta, in relatii interumane, in orice). De ce sunt oare oamenii atat de convinsi ca artistul, creatorul in general, este nebunul, damnatul?
Ar exista cateva principii reale de la care oamenii pleaca atunci cand pun in legatura excesiva nebunii si creatorii: cel care creeaza este uzurpatorul, cel care mai intai distruge ca sa poata apoi construi (nebunie curata, nu?); ar mai fi faptul ca creatorul este cel care sub povara potentialului creativ da rateuri comportamentale, atitudinale, angajamentul lui creator ii forteaza limitele fiintei pana cand, adesea, il face de nerecunoscut pentru ceilalti; in fine, mai e si faptul ca lupta cu propriile vulnerabilitati psihice poate avea rezultate creative.
Daca ne uitam mai bine, vedem ca in niciunul din cazuri nu e vorba de nebunie propriu-zisa ca organizare psihica rigida si invalidanta; este mai degraba vorba de o psihodinamica mai complicata, uneori incomprehensibila pentru perceptia comuna. Creatorul este curajos, vital si angajat, si chiar daca nu de putine ori sta sub amenintarea nebuniei, nu-i cedeaza, ci o abordeaza creativ, iar asta e cel mai convingator semn al sanatatii.
La explicatiile de mai sus as mai adauga una: omul de rand, ne-creatorul isi justifica scaderile si lenea plasand creatorul intr-o alta ordine a lucrurilor, una cumva supraumana, a celor posedati de daimon. Pe scurt, sunt oameni talentati/mai putin talentati, inteligenti/mai putin inteligenti, cu ADHD/fara ADHD, creatori/ ne-creatori. Suntem asadar ceea ne-a fost dat sa fim si cu asta basta. Ce e curios la aceasta pozitionare este faptul ca desi are la baza recunoasterea unor categorii „superioare”, cumva, prin enuntarea acestei recunoasteri, devii si tu mai special. Ca atunci cand spui ca romanii nu sunt ca nemtii, iar asta te face si pe tine un pic neamt. Imi pare adesea ca aceasta viziune asupra creatiei ca fiind altceva, eventual o nebunie fascinanta sau ceva ce i-a fost cuiva (nu tie) dat, nu vorbeste despre recunoasterea nobila a excelentei, ci despre lene, trufie sau pur si simplu nepricepere.
(Foto: esquire.com)
