Author Archives → Mircea Toplean

Diagnostic vs realitate

Vad ca multa lume scrie comentarii dezaprobatoare referitoare la ceea ce am spus despre copilul „cu ADHD”. Scriu aici, in postarea asta, de ce nu cred in acest diagnostic.

Pentru ca Ramona Octaviana Gheorghe, care este totusi un psihiatru bun si onest, zice ca „diagnosticele nu sunt credinte, sunt realitati”. Cu asa ceva nu am cum sa fiu vreodata de acord. Nu, Ramona, diagnosticul e o aproximare a a unei realitati si are cel mult un rol orientativ. Aceasta inlocuire a realitatii cu diagnosticul a facut mult rau. Si cata lipsa de respect fata de dinamica realitatii! Tot Ramona, cand Maria prezinta un caz din care reiesea existenta posibilitatii neuropsihologice de autocontrol, zice ca nu se pune, ca acel copil s-a potolit de frica. Asta arata ca se poate! Mai mult, ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea? Chiar e rau sa-ti fie frica ca vei rani sau ca vei pierde un prieten daca te porti urat cu el? Nu cumva baiatul nu avea frica de nimic pentru nu-i pasa de nimeni si nu se temea de nimic? Eu inclin sa cred ca asa era.

Mai departe, Ramona zice ca medicatia e combustibil, iar experienta (terapia) un fel de instructaj. Categoric nu! Experienta e combustibil, VALORILE sunt combustibil, LIMITELE sunt combustibil, MOTIVATIA, EDUCATIA, RELATIILE SEMNIFICATIVE. Daca te asteapta iubita dupa colt sa-ti spuna ca esti cel mai frumos si cel mai destept din lume si ca vrea sa te ia la ea acasa chiar atunci, pai sa vezi cum zbori pana acolo! Experienta modifica masiv si consistent datele neurologice ale creierului. Asta e motivul pentru care eu cred ca abordarea trebuie sa fie holista, integrativa, nu modala, nu sectoriala, nu pe bucatele. Ii faci ENORM de mult rau omului daca tu, specialist, ajungi sa ignori ceea ce nu se poate controla sau incerci sa-i pui o eticheta salvatoare doar pentru ca nu stii ce altceva ai putea face cu acel ceva (niste simptome). De ce atata dispret si desconsiderare fata de o realitate complexa?

Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica. Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta. Cum au stabilit acel 75%? Cum? Mama bramburita – copil bramburit? Cum? O mama bramburita brambureste tot ce prinde in cale! Ce studii au facut, cine l-a facut, in ce scopuri? Daca oricare dintre noi suntem sistematic supusi la un lung abuz sever, si vom fi evaluati neuroimagistic dupa, cum credeti ca va arata profilul nostru neurologic? Dramatic modificat! Asta inseamna ca ne-am nascut asa? E scandalos cum oamenii astia refuza sa ia in calcul datele biografice.

Daca faceti un studiu de neuroimagistica pe creierul unei fete de 16 ani – violata, tinuta captiva cativa ani de propriul tata – cum va arata profilul ei? Cu distorsiuni dramatice. Cele mai spectaculoase schimbari sunt in zona memorie. Cele doua narratives trebuie luate impreuna. Cei care apara fundamentul organic al sindromul ADHD tin cont doar de studii (oricum limitate, oricum interesate) care nu studiaza DECAT profilul neurologic. Nimic altceva. Ne comportam de parca realitatea neurologica e singura care conteaza si ar fi autonoma!

Eu am lucrat 12 ani la serviciul de abuz, am vazut tot felul de cazuri: zeci de copii diagnosticati cu ADHD, practic era flux continuu. In toti acesti ani eu personal nu am intalnit niciun copil cu ADHD care sa nu fi avut si o biografie „ajutatoare”. Si nu ma refer numai la o forma sau alta de rasfat, ci la o dinamica psihologica mult mai subtila, la relatii dubioase intre el si membrii familiei sau intre adultii familiei, la tot felul de indicatori care favorizau in mod evident lipsa de concentrare. Asta e ce am vazut eu cu ochii mei, vorbesc din experienta. Studiile invocate in comentarii sunt nici pe departe reliable. Si orice om onest, cu un pic de minte poate constata asta la un simplu cross-check.

Explozia de diagnosticari cu ADHD, mai ales in State, e cel putin suspecta. Eterogenitatea simptomelor este extrema, doar cu o „vointa” stiintifica „iesita din comun” si rupta de realitate si cu o gandire stiintifica trunchiata si biasata poti sa faci din sindromul asta ceva clar si sigur, negru pe alb, batut in cuie. Modificarile genetice pe care le invoca specialistii sunt insuficient de specifice, provoaca o gama larga de alte tulburari, ipotezele se bat uneori cap in cap, si toate fara PIC de atentie la realitatea biografica a copilului. Cum sa vorbesti despre brain injury mai inainte de a te uita la traumele copilului? Cum sa am incredere in ceva care este etichetat drept „deficitar” fara pic de respect fata de potentialul copilului respectiv, capacitatea de reglare si adaptare etc. Cum sa-l condamni la o lipsa genetica (care nici macar nu se stie daca determina SIGUR niste simptome precise)?

Imi pare rau, dar eu personal nu pot subscrie la asa ceva.

adhd

(Foto: .cchrint.org)

Prea bun pentru vot?

Ce inteleg eu cand un om decide sa nu voteze pentru ca nu are cu cine?

Inteleg ca am de a face cu cineva cu o minte patrunzatoare, multa experienta, extrem de lucid, dar mai ales foarte exigent: incapabil de compromisuri. Acest om le-a cantarit si masurat pe toate: nimic bun. Nu mai are iluzii, ci doar o singura dorinta: ca noi sa stim care e decizia lui.

Pe scurt, acest om este un isteric plin de ifose si pretentii, un om care a mai gasit o modalitate de a atrage atentia asupra lui, un om care toata ziua-buna-ziua se gandeste numai la el, deloc la ceilalti. Nici eu nu am mari iluzii in privinta lui. Am o singura dorinta vizavi de el: sa priceapa ca daca nu voteaza PNL, USR sau PMP, voteaza de fapt PSD. Pur si simplu.

vot

(Foto: adevărul.ro)

De ce pun parintii poze cu copiii dezbracati sau sumar imbracati, pe FB?

O mare parte din ei sunt pur si simplu inconstienti.
Avem aici insa 2 subcategorii: inconstienta, sa o numim, „naturala” – acei parinti pentru care copilul este copil si expunerea lui – mai mult sau mai putin imbracat – pur si simplu nu insemna nimic special; avem apoi inconstienta nevrotica – acei parinti pentru care puritatea (asexualitatea) copiiilor este foarte importanta in economia lor nevrotica.

Pentru acestia din a 2-a categorie, binele, frumosul, puritatea, siguranta etc, apartin copilariei, iar maturitatii ii sunt rezervate toate relele imaginabile: decadenta, rautatea, perversiunile, nesiguranta etc. Astfel ca un un copil este in mod magic securizat de o puritate prezumata de niste parinti nevrotici. Pe premisele acestea ei postează poze cu copiii – ca reprezentanți ai puritatii.

Mai sunt parintii narcisici care se falesc iresponsabil cu odraslele lor. Mintea (performantele) si corpul (frumusetea) copiiilor sunt bunurile parintilor. Acestia pun poze cu copiii lor dezbracati/semidezbracati pe fb cu aceeași indreptatire cu care le cer acestora sa recite poezii pentru musafiri.

Mai sunt, desigur, si parintii perversi. Acestia obtin satisfactii sexuale prin „delegare”, adica reusesc prin mecanisme de identificare sa participe in experienta sexuala atat a copilului cat si a adultului. De obicei acestia sunt parintii narcisici cu o componenta perversa. Nu e o categorie foarte mare, dar exista. Comportamentul acestor parinti mai poate fi vazut si ca o forma de prostitutie deghizata nevrotic.


In toate cazurile, copiii devin un soi de paravan, niste instrumente prin care părinții isi îndeplinesc anumite nevoi – mai mult sau mai puțin bolnave, mai mult sau mai puțin inconștiente.

copii-plaja(Foto: parenting-blog.net)

Povara inteligentei

Ma tot minunez de cat de persistenta este ideea ca inteligenta si talentele te-ar face fericit! Nu-i adevarat. Ele te responsabilizeaza, nu te lasa in pace, te impovareaza, sunt de fapt o sursa de anxietate. Aceasta convingere (ca daca ai fi destept si plin de talente ai duce-o bine) face ravagii printre cei care se stiu ca nu sunt (prea talentati si prea destepti).

Face desigur ravagii si printre cei destepti si talentati care nu pricep de ce nu-s fericiti cand lor li se cuvine de drept totul.

Ce exact te face fericit nu stiu, dar stiu ca ti-ar putea fi un pic mai bine daca ai avea niscai valori, niscai relatii semnificative cu 2-3 oameni, un sens, o directie…

talent(Foto: thindifference.com)

Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate

In Occident, psihoterapeutul se bucura (inca) de un statut privilegiat, este om de stiinta, ba chiar un fel de duhovnic.

La noi, terapeutul are un statut ingrat. Haideti, recunoasteti ca v-ati gandit macar o data ca psihoterapeutul e un sarlatan mieros, ca e departe de a fi un carturar si cu atat mai putin un duhovnic.

Asta se intampla pentru ca:
1. nu avem istorie si cultura psihoterapeutica;
2. numarul psihoterapeutilor extrem slabi e urias, de fapt covarsitor; si aici e de vina si presa care cheama niste nulitati sa-si spuna parerea la televizor. Oare cum ii gaseste tocmai pe astia? 99% ne jignesc inteligenta;
3. oamenii nu au bani ca sa plateasca sedintele de psihoterapie.

Dar chiar daca presa ar folosi niste profesionisti OK si chiar daca n-ar exista impedimentul financiar, romanii tot nu s-ar da in vant dupa psihoterepeuti. Intr-o relatie terapeutica adevarata ti se propune un anumit tip de angajament care iti permite/incurajeaza apropierea de anumite lucruri sensibile, problematice, scopul fiind acela de a schimba ce se poate schimba la tine. Ca sa-ti fie mai bine. Cred ca noi romanii nu avem inclinatie sau apetit pentru asa ceva. Ne preocupa barfa, politica, sportul, nu prefacerile interioare. Cred ca Radulescu-Motru spunea ca intelectualul roman e incapabil sa nu intre in politica. Nu rezista tentatiei de a avea putere si glorie. Noi toti facem politica. Noi toti comentam politica. De votat insa votam mai putin. De votat voteaza oamenii responsabili, cei constienti de importanta participarii lor la bunul mers al societatii.

M-as hazarda sa spun ca cei care au niste framantari interioare si o oarcare disponibilitate de a se schimba sunt si cei care merg la vot, fie si numai pentru ca sunt cei care au o intelegere mai realista a lumii in care traiesc. Calitatea participarii in propria viata garanteaza calitatea participarii in societate. Evident, mantuirea sau damnarea nu este a neamului, ci a individului.

Pur si simplu nu-mi pot imagina un mare om de afaceri sau un mare om de cultura roman care sa intre in terapie. Dar poate ca stau eu prost cu imaginatia… 🙂

psihoterapie

(Foto: psychotherapy.org.nz)

Centrul de Plasament ‘Sf. Maria’: ipocrizie, pripeala, cinism

Avem in toata tarasenia de la Centrul de Plasament ” Sf. Maria” o mostra de comportament pripit, ipocrit si chiar cinic: o presa care manipuleaza facil si rentabil informatii livrate de te-miri-cine; Procuratura care supradimensioneaza niste abateri mici prin raport cu adevarata coruptie din sistem unde sunt implicati bani multi si oameni importanti. Tratamentul badaran aplicat de procuratura celor sapte angajati ai Centrului care au sfarsit prin a fi arestati preventiv e inscuzabil. Si l-a permis doar pentru ca e vorba de oameni simpli si din cale-afara de speriati care si-au jucat prost cartile si au dat inapoi si cand aveau dreptate si cand nu. Nici celalalt “jucator”, opinia publica, nu e mai breaza. S-a induiosat narcisic la auzul atator grozavii prin care au trecut acei copilasi de care – in mod real si concret – nu-i pasa nici cat ii pasa de maidanezii din fata blocului.

Cu multi ani in urma, exista in Sectorul 1 un centru de plasament care era intr-adevar de elita. Sigur, copiii erau selectati, alesi pe spranceana. Copii frumosi si destepti, mai ceva ca ai tai de-acasa. Acestor copii li se aduceau meditatori buni la absolut toate materiile, cineva facea lectii cu ei, erau indrumati, supravegheati, ajutati, ridicati, iar rezultatele erau pe masura. Multi dintre ei ajungeau studenti la facultati foarte bune, prindeau apoi job-uri bune si ajungeau oameni de nadejde. Numai ca acest Centru era, pe vremuri, condus intr-un mod extrem de strict. Multe dintre metodele de atunci sunt astazi considerate exagerat de coercitive. Niciun ONG n-ar fi de acord cu ele. Deci acea situatie nu mai putea continua.

S-a decis schimbarea sefului de centru, a staff-ului, a stilului si a politicii de conducere. S-a adus o armata de psihologi si de asistenti sociali a caror menire era aceea de a rescrie totul si de a reeduca personalul. Buna desfasurare a acestui proces precum si rezultatele sale erau controlate direct de beneficiari, adica de copii. Intr-un timp foarte scurt, acestia au preluat, practic, controlul. Psihologii erau obsedati de abuz, scoteau urme de abuz din piatra seaca daca era nevoie. Personalul Centrului traia, practic, in fiecare zi sub amenintarea denuntului unor abuzuri – unele reale, altele imaginare. Totul o luase razna. Astazi, Centrul este supranumit (otevistic, antenistic sau cum vreti voi) ” Orfelinatul groazei”. In Orfelinatul groazei copiii sunt pasivi, revendicativi, nu merg la scoala decat atunci cand au chef, iar cei care merg abia trec clasa. Nu le poti contesta deciziile in niciun fel. Duhul blandetii nu ajuta, iar de apropiat nu te poti apropia de ei nici macar cu un deget. Isi cunosc foarte bine drepturile si someaza, cu agresivitate, personalul. Drepturile copiilor trebuie respectate! Mars de-aici!

Pentru acesti copii abandonul este ACTUL FONDATOR, acel eveniment cu semnificatia lui paradoxala in care existi fara sa ai dreptul sa existi, semnificatie care poate fi descifrata, in nenumaratele ei nuante, in toata tesatura lor existentiala. In mod special in dificultile lor majore de a intretine relatii de atasament, de a investi pe cineva in mod real cu incredere. Ei pot sa para prietenosi (chiar lipiciosi), dar in realitate nu sunt deloc deschisi. Nu sunt dispusi cu adevarat la deschidere, nu poti ajunge la sufletul lor. Absolut toti pastreaza distanta, mimand cu un mare talent (dobandit) toate trasaturile pe care tu trebuie sa le vezi pentru a-i crede; si, bineinteles, pentru a “livra” tot ce ei cred ca se cuvine ca tu sa “livrezi”: prajituri, bani, o camera mai buna, pantofi de firma. Drama mare a acestor copii este ca ei NU MAI CRED IN OAMENI, CI DOAR IN AVANTAJELE PE CARE LE POT OBTINE DE LA OAMENI. De aceea marea provocare a celor care vor sa-i ajute este tocmai restabilirea increderii lor in oameni, in lume in general si, bineinteles, in ei insisi. Or acest lucru se poate face doar printr-un angajament uman autentic si deci consistent. Altminteri, daca te limitezi doar la a le face cadouri de sarbatori sau chiar in fiecare zi, la a varsa lacrimi cand ii auzi povestindu-ti cat sunt ei de maltratati, vei obtine urmatorul rezultat: ti se vor smulge cadourile din mana si peste cinci minute nimeni nu-si va mai aduce aminte nici cum arati, nici cum te cheama. Daca vor prinde de veste ca tu insuti esti de vanzare, te vor vinde chiar si pe tine, peste alte cinci minute.

Tot ce s-a intamplat la Centru de Plasament „Sf. Maria” in perioada asta are urmatoarele rezultate:

1. acesti copii au primit o confirmare in plus ca in oameni nu poti avea incredere si
2. ca povestea vietii lor este un story rentabil, o sursa de venit, un capital.
Au inceput sa-si dea oamenii demisia (in centre se munceste ENORM pe salarii mizerabile). Sa vedem daca s-or gasi oameni care sa le ia locul.

PS: in perioada asta de arestari au fost zdrobiti iremediabil cel putin trei oameni a caror valoare profesionala pur si simplu nu putea fi contestata decat daca erai din cale-afara de rau-voitor: seful de centru, psihiatrul si o educatoare.

(Facebook)

centru plasament

(Foto: stirilekanald.ro)

Adevarul despre Soare

Cu ceva ani in urma am fost chemat sa fac evaluarea lui Soare. Soare era un adolescent de 17 ani, institutionalizat, de etnie roma. Soare avea intelect de limita, dar era puternic ca un taur, bine cladit, proportional, o mandrete de baiat, pe deasupra si virgin. And on top of that, era filozof. Copilul avea un farmec iesit din comun.
In centrul de plasament respectiv, apare la un moment dat o fetiscana de vreo 16 ani, frumusica, obraznicuta, neconsolata cu statutul de institutionalizata. Intr-o zi, il seduce pe Soare. Ce stia Soare? Nu stia nimic in afara de filozofie. Cand sa purceada si el la treaba, ce sa vezi? Fata se opreste si da un bip. Dupa bip, intra in camera, peste ei, un reporter de la OTV! Fata se intelesese cu el sa-l frame-uiasca pe Soare! Va dati seama ce-a urmat: stiri, of-uri, scandal in toata presa, cum ca la centrul respectiv Soare a violat o minora, lumea si-a dat ochii peste cap, l-au facut bruta si cate si mai cate. Cine sa fi crezut ca matahala aia a fost pacalita?

Care era de fapt esenta? Fata voia afara din Centru, OTV-ul si lumea in general vor niste stiri fierbinti.
Credeti-ma pe cuvant, ASTA este esenta raportului dintre media si Protectia Copilului, in special centrele de plasament. Unii se asteapta ca acolo sa fie balamuc – ba mai mult, vaneaza asta si speculeaza asta in toate felurile si la toate nivelele -, iar copiii institutionalizati speculeaza acest potential cu o dexteritate si o maiestrie luciferica.

E adevarat ca acelor copii li se administreaza medicamente mai mult decat ar fi cazul, acest exces de tratament medicamentos e unul din punctele de divergenta intre psihologi si sefii de centre.

As zice ca exista doua motive pt care se practica chestia asta intr-un oarecare exces: 1. disponibilitatea maxima a medicilor de a trata imediat orice cu un medicament (pe acelasi principiu pe care pediatrul roman recomanda imediat antibiotic, desi nu stie daca e altceva decat o simpla viroza + ca e obligat sa recomande anumite marci mai degraba decat altele, sunt la mijloc contracte si interese complicate de care s-a mai vorbit; nu insist). 2. Al doilea este unul inca si mai trist: lipsa dramatica de personal in centrele de plasament. Sunt zile in care exista o singura educatoare responsabila de tot Centrul. Or aici vorbim de adolescenti cu probleme, delicventi, la unele Centre sunt drogati sau in perioade de dezintoxicare. Cum te descurci cand ai o adolescenta iesita pe geam, la etajul 2, care vrea sa ajunga jos la „iubitul” ei care o asteapta la colt (si care de fapt e peste)? Cum te descurci cu doua fete care se paruiesc pe hol fiindca a disparut un ruj si cu o alta care a iesit dezbracata complet sa vada scandalul, desi pe hol sunt niste muncitori care repara o conducta? Asta in conditiile in care nu ai NICIUN instrument de constrangere sau de sanctiune, pentru ca iti sunt interzise prin lege. Am uitat sa spun ca salariul unei educatoare nu depaseste 800, poate 1000 RON, cu sporuri si ore suplimentare. Nu e greu, e aproape imposibil.
Stiati ca un psiholog de Centru are un salariu de 1000 RON? Si asta acum, “mai nou”, cu ceva vreme in urma nu depasea 800 RON.
ONG-urile alea care se bat pentru copiii din Centre, nu au vazut in viata lor la fata un astfel de copil. Habar nu au care e dinamica acolo. Nu stiu absolut nimic. Fac seminare si focus grupuri ca sa-ti livreze niste generalitati. Pe unii ii cunosc bine si nu exagerez deloc. Ei se ocupa cu livratul vrajelii catre presa. La asta se pricep, intr-adevar.

Ma intreb de ce oare nu cauta presa acele fundatii care CHIAR fac ceva pentru copii care trimit efectiv oameni in Centre sa se ocupe de copii, sa stea de vorba cu ei, sa-i inteleaga, sa priceapa ce se intampla acolo.
Daca presa chiar vrea sa faca un bine acestor institutii, trebuie sa se ocupe de ABSOLUT toate fatetele problemei, sa inteleaga EXACT dinamica. Pur si simplu nu cred ca in cazul asta presa e bine intentionata. Nu cred si pace. Vrea rating, vrea scandal, vrea lacrimi, in realitate nimeni nu da doi bani pe copiii astia.

soare

Infrastructura raului

Povestea asta cu Hexi Pharma tine de infrastructura raului in societatea noastra. Este raul cel mai rau, ala de la radacina, care strabate partide, gasti, generatii.

Reprezentantii firmelor de felul Hexi Pharma sunt cei care formeaza armatura regimurilor dictatoriale, retelelor mafiote, criminale, pe scurt, a tuturor formelor de rau fara scrupule pe care le-a cunoscut omenirea. In raport cu gravitatea si amploarea acestui rau orice alta problema este secundara, si daca nu suntem constienti de asta, putem fi pe drept suspectati – daca nu de complicitate directa sau indirectă – de un comportament defensiv. Sa explic: exista o categorie de adevăruri tari, paralizante, carora nu le putem face fata direct, cum ar fi o boala mortala, ura mamei, trădarea fatala a cuiva apropiat, ma rog, toate acele adevăruri care spulbera temelia existentei noastre.

Abordarea oblică, imblanzirea acestor adevăruri asigura, la un anumit nivel, supravietuirea. Bascalia, scenariile politiste te ajuta sa iei distanta, te securizeaza. Nimic și nimeni nu ar trebui sa ne abata atentia de la problema asta. S-ar putea incepe chiar aici, pe rețelele de socializare, unde fiecare dintre noi are totusi propria libertate de miscare si o poate folosi cum dorește. Le-o datoram copiilor nostri si parintilor nostri si noua insine.

hexi pharrma(Foto: libertatea.ro)

Coruptia sinucide

Când am postat zilele trecute ceva* despre Dan Condrea (Dumnezeu să-l ierte) si am spus ca intre el si Hitler nu e nicio deosebire, ca sunt facuti din aceeasi plamadeala, ca sunt doi necrofili cu destine intersanjabile, lumea nu s-a inghesuit cu like-urile. Comentariile la postarea respectiva gravitau in jurul ideii de coruptie, lacomie, ingoranta, delasare si alte – sa le spunem – scuze. Chestia asta m-a pus pe ganduri. Cred ca familiarizarea cu practica indelungata a coruptiei ne-a facut pe noi romanii extrem de toleranti la ideea de coruptie. Suntem aproape incapabili sa ne indignam sincer in fata coruptilor (dosare penale ale politicienilor, doctorate plagiate ale unor oameni iubiti si votati de tot poporul etc.). Cand mergem la spital sau avem de-a face cu vreun hop administrativ, dam noi insine spaga. Pe de alta parte exista oameni inteligenti si cultivati care sunt obsedati cu ideea asta de coruptie, asa ca pun semnul egal intre coruptie si rau. Orice alta specie a raului e nesemnificativa prin comparatie cu asta. Si limitele astea de perceptie si interpretare a raului sunt tot un rezultat al expunerii indelungate la practica coruptiei.

Si ca sa inchei cu ce am inceput, pana la urma si Hitler s-a sinucis.

*”Care este diferenta dintre Hitler si Dan Condrea? Gravitatea consecintelor ticalosiei lor? N-as zice. Sunt doi necrofili, cu destine intersanjabile.”

masina

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)