Author Archives → Mircea Toplean

Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)

Legea anti-fumat. O observatie de fond

Nu fumez și n-am fumat niciodată. Și nici nu frecventez baruri/restaurante în care, zic unii, ar putea să deranjeze fumul de țigară. Pe mine personal, legea asta nu mă privește. Arareori se întâmplă să am fumători în preajmă. Dar pornind de la toată tevatura asta, aș vrea să fac o observație de fond.

Mai întâi trebuie să fac clar faptul că nu contest existența nefumătorilor de bună credință care se simt realmente deranjați de fumători și, prin urmare, înțeleg să ia atitudine. Cu toate astea, n-are cum să nu-mi treacă prin minte că majoritatea covârșitoare a militanților antifumat folosesc zilnic mașina, deși ar putea să n-o facă. În România aproape toată lumea are mașină și absolut nimeni nu e dispus să renunțe la ea. Fumatul ține de micile nevroze, e o chestie de compulsivitatea cotidiană, mașina ține de narcisism, de confirmarea valorii personale. Fumatul poate deranja un număr n de nefumători, gazele de eșapament, însă, ne omoară pe toți. Și nici nu ne putem feri de ele. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Mie mi se pare că avântul cu care s-a repezit lumea să desființeze fumătorul seamănă cu avântul cu care s-a repezit să acuze părintele care a dat copilului o palmă la fund. E trendy să te declari anti-fumat. E o chestie de civilizație. Aș vrea să le amintesc tuturor celor exagerat de preocupați de interzicerea fumatului în locurile publice că, probabil, n-ar fi la fel de entuziasmați de o lege care să limiteze numărul mașinilor în centrul orașelor.

Apare din nou aceeași problemă de fond: vrem să fim trendy, dar n-avem niciun chef să mergem la esențe, să facem schimbări de substanță. E mult mai ușor să susții sus și tare că fumatul e oooooorrrrribil decât să lași mâine dimineață mașina în parcare și să iei autobuzul. Tot așa cum e mult mai ușor să-ți dai ochii peste cap când auzi că x și-a pălmuit copilul, în loc să încerci să fii atent la dinamica reală a relației cu copilul. Că tot a venit (din nou) vorba de copii: ei suferă mai mult din pricina poluării decât din pricina fumatului pasiv. Îl poți feri de unchiul fumător care vine în vizită, dar nu-l poți feri de noxe. Ca de obicei, refuzăm să ne asumăm o schimbare de substanță care să ne COSTE ceva, care să presupună o modificare profundă de comportament, în favoarea unor vociferări ieftine care nu ne costă nimic.

(Foto: bbc.com)

Maimuta si copilul

De ce se maimuțăresc adulții în fața copiilor?

1. Omul e speriat de copilul din fața lui, deci își va subția vocea și se va maimuțări compulsiv, exact așa cum o băbuță cu frică de Dumnezeu, aflată singură în miez de noapte pe o stradă pustie, spune toate rugăciunile pe care le știe.

2. Omul cerșește atenție și afecțiune din partea copilului, deci folosește maimuțăreala ca mijloc de obținere a unui rol privilegiat în fața celui care are putere emoțională absolută.

3. Omul vrea să șantajeze copilul, să-i întindă o capcană, iar maimuțăreala are rol de cântec de sirenă menit să-l ademenească înspre ceva: farfuria cu mâncare, încetat din plâns etc.

4. Omul este lipsit de imaginație, nu știe ce să facă în prezența copilului, așa că se maimuțărește.

5. Maimuțăreala are multe alte aplicații. Toate seamănă între ele.

Ce au în comun? Orice tip de maimuțăreală este în folosul maimuțoiului, nu copilului. Prin maimuțăreală omul îi cere copilului să se uite la el, la adult, nu la lume, la realitate. Eu, maimuțoiul, sunt mai important decât ceea ce vezi tu firesc, cu ochii tai, în jur. Maimuțăreala excesivă obturează accesul la realitate. Și este unul dintre primii indicatori ai eșecului de relaționare la copil.

Dinspre copil, lucrurile se văd în două feluri: 

1. Fie trăiește cu impresia că această reprezentație nu i se adresează, că e performată exclusiv spre satisfacția părintelui maimuțoi.

2. Fie trăiește cu impresia că părintele e la discreția lui, clown-ul lui personal care, la nevoie, dă din urechi și scoate flăcări pe nas.

__________________________________________________________________________________________

PS (Florina): Blogary nu se schimbă – deși se poate și bucătărisi socio-politic, la o adică, eu am făcut o încercare, mai demult – Blogary se diversifică, se extinde, se îmbogățește editorial.
Așa că pe lîngă Mircea, căruia îi mai mulțumesc încă o dată pentru colaborare – firească, de altminteri, aici, pornind de la individ ajungem să înțelegem mai bine socialul și politicul – sper să mai fie surprize.

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)