Author Archives → Alex Răuţă

Macovei, pasul următor

Vi-l mai amintiţi pe Traian Băsescu in 2003-4 cerând procurorilor să fie trimis în judecată? Vi-l mai amintiţi umblând tot timpul la el cu o mapă de documente gata să explice oricui că dosarul flota e o făcătură? Din punct de vedere al gestionării carierei politice proprii, Traian Băsescu a făcut atunci ce trebuia. Poate în felul ăsta trebuie conceput şi viitorul cod etic al PDL. Nu ca o ghilotină, eşti trimis înjudecată, te executăm, ci ca un instrument de management al unui proces. Te urmăresc procurorii? Scoate toate documentele către public, cere judecată pe fond, prezintă-te la termene şi încearcă să previi suspiciunile prin transparenţă maximă. O eventuală comisie de etică şi gestionare a carierei politice trebuie să fie asistenta şi monitoarea acestui proces.

Boureanu & co nu au dreptate. PDL este şi sub suspiciunea de corupţie, pe lângă cea de incompetenţă. Premierul Boc, acum lăudat de toţi că nu e corupt, e din ce în ce mai singur în partid. Cinstea lui nu se răsfrânge asupra colegilor săi poate şi pentru că din ce în ce mai mulţi ‘grei’ nu se mai afişează alături de el. Apropo, cum pretinzi că PDL nu este suspectat de corupţie dar argumentezi că setul de reguli al Monicăi Macovei ar elimina nu mai puţin de 9 parlamentari ?
Bun, bătălia pe statut e pierdută. Asta însă este o şansă pentru Preda şi Macovei de a dovedi că pot să îmbine spiritul de echipă cu integritatea. Mai mult, leadershipul se naşte în chip autentic sub constrângere şi adversitate. Din această tensiune care se accentuează în PDL pot apărea soluţiile pentru perioada post-Băsescu. Nu complicitate difuză, asta aduce preşedinţi de paie, gen Geoană şi Ponta. Trebuie ţintit spre tensiune, angajament şi clarificare creativă.

Viaţa publică, principiile şi flexibilitatea. Ce învaţă unul de la celălalt Andrei Pleşu şi Monica Macovei

Încă mai apar ecouri la disputa dintre Andrei Pleşu şi Dinu Patriciu. Ultimul în serie, Alin Fumurescu, le reproşează preopinenţilor Alina Mungiu şi Costi Rogozanu că ori îl interpretează cu rea-credinţă pe Pleşu ori pur şi simplu nu-l înţeleg. Cei doi îi reproşează lui Pleşu că nu a fost mai radical în relaţia cu Patriciu şi nu a comis un gest mai dramatic: ori o glumă groasă de genul practicat de dl. Patriciu la adresa lui Gabriel Liiceanu, ori o demisie iremediabilă de la ziar.

Problema pusă de comentariile de pe marginea subiectului Pleşu/Patriciu poate fi însă reprodusă şi în termenii expresiei publice a unui alt caz, grupul reformiştilor din PDL şi relaţia lor cu restul partidului. Avem aici aceeaşi dispută între retragerea într-un grup bazat pe nişte principii clar afişate şi găsirea unor soluţii prin care principiile acestea clar afişate să nu te izoleze de restul societăţii. Formularea iniţială a acestei dileme aparţine ziariştilor Deutsche Welle Petre Iancu si Horaţiu Pepine (găsiţi linkul pe blogary café de pe facebook).
Să remarcăm că bunul simţ comun ne ajută prea puţin să rezolvăm similar ambele cazuri din această paralelă. Natural, ai tendinţa să-i dai dreptate lui Pleşu când este criticat de Alina Mungiu. La nivel uman, nu e normal ca primul impuls să fie să dai cu barda în stânga şi în dreapta doar pentru că unul sau altul te face din vorbe pe tine sau pe prietenii tăi. Încerci soluţia diplomatică înainte de orice şi vezi ce urmează. În felul ăsta le indici celor care te urmăresc că viaţa e ceva mai complicată decât onoarea nereperată. Din perspectiva opusă, radicalismul principiilor e necesar în discursul public. Macovei şi Preda sunt cel mai bun exemplu. Mie îmi e greu să cred că dacă cei doi nu menţineau pe agenda publică problema integrităţii în PDL dintr-o perspectivă a reformei interne, ar mai fi existat la ora actuală un potenţial de schimbare la congresul din mai cu oarecare şanse electorale. Da, să zicem că un Sever Voinescu, un Flutur, un Ionuţ Popescu (în măsura interesului), sau (de ce nu ?) AndreeaPaul-Vass ar fi venit în prima linie a partidului şi ar fi dat impresia unei schimbări. Potenţialul electoralal unei astfel de schimbări însă nu e foarte mare. Oamenii nu i-ar percepe pe respectivii drept voci autonome, oameni capabili să conducă partidul şi nu să fie conduşi de subalterni, pentru că ei înşişi nu se identifică foarte clar cu o preocupare aflată pe agenda publică.
Şi ne întoarcem la dilema formulată iniţial. Ce am face fiecare dintre noi când am fi puşi în situaţia alegerii între expresia publică radicală a unor principii (nu de alta, dar altfel ajunge lumea să-l creadă pe câte un Cristian Boureanu că eşti lipsit de coloană vertebrală) şi semnalul că o etică personală trebuie să prevaleze rigidităţii doctrinare (nu de alta, dar altfel rişti să ajungi să-ţi pierzi de tot umorul, vezi cazul Costi Rogozanu) ? Nu am un răspuns definitiv, dar cred că cele două poziţii nu trebuie privite ireconciliabile din perspectiva discursului public. Cred că Preda şi Macovei sunt deja bine identificaţi cu un discurs reformist, ar putea să transmită semnale că nu vor să devină iacobinii PDL. În sensul ăsta, cooptarea lui Sever Voinescu mi se pare o mişcare bună. Mai departe, remarcile lui Cristian Preda că Emil Boc este de mai bună calitate decât Ponta şi Antonescu la un loc mergîn aceeaşi direcţie. Domnului Andrei Pleşu e mai greu să-i faci recomandări, în viaţă trebuie să-ţi recunoşti limitele, dar tare mi-ar plăcea să-l invite pe Gabriel Liiceanu la emisiunea lor comună de duminică să vorbească despre îmbogăţiţii tranziţiei.

Despre AMP, cu detaşare

În cele ce urmează, doresc să explic de ce scrierile recente ale Alinei Mungiu-Pippidi (AMP), în ciuda refereririlor prea numeroase la propria persoană şi a atacurilor nedrepte, trebuie nu numai citite cu atenţie dar şi acceptate ca puncte de vedere solid ancorate într-un proiect pozitiv pentru societatea românească. Voi argumenta uitându-mă în special la activitatea publicistică recentă a AMP şi mai puţin la succesele trecute, deşi instituţii ca Societatea Academică Română şi Coaliţia pentru un Parlament Curat dau măsura adevărată a spiritului de iniţiativă, anvergurii şi contribuţiei pozitive la societatea românească ale persoanei în cauză. Nu avem chiar atât de multe figuri croite pe acest tipar în viaţa noastră publică încât să ne permitem tratarea lejeră a celor câtorva care au reuşit să se formeze în ultimele două decenii.
Realizez că AMP este greu de apărat în primul rând pentru că nu-şi ia nici cele mai elementare măsuri de precauţie în opiniile sale care ţintesc persoane. Năvalnică şi definitivă în sentinţe, are pretenţia de a surprinde în numai câteva cuvinte fie personalitatea fie poziţia şi rolul în societate ale bietului obiect al caracterizării sale. Prea deseori AMP dă senzaţia că priveşte viaţa publică din România ca un entomolog o poiană cu gâze: îl interesează numai în măsura în care gâzele respective îi amintesc de pasiunea din tinereţe, la acest moment entomologul nostru fiind ceva mai specializat şi orientat spre alte tipuri de habitate, dar nici nu ezită să înfigă bolduri în câteva selectate în grabă pentru a face o demonstraţie de manual unor studenţi ceva mai eco şi mai reticenţi spre astfel de metode.

Indiferent însă cât ne-ar nemulţumi diversele judecăţi punctuale sau atitudinea superioară generală, sunt cel puţin două caracteristici ale discursului structurat de AMP care-l scot din zona umorală şi îngust-interesată caracteristică mai degrabă speciilor televisaurus mogulopoden şi opinionidae stipendiata: prima este felul în care îmbină remarci privitoare la nevoia de expertiză cu discuţia punctuală despre oameni, a doua provine chiar din ambiţia ei de a-şi arăta autonomia intelectuală şi de acţiune relative la mediul public din România.
Nevoia de expertiză, specializare şi cunoaştere la faţa locului apare constant în articolele AMP, fie uneori şi numai pentru a-şi aroga o poziţie superioară intr-o dezbatere curentă. Într-un articol mai vechi, afirma chiar că ea-şi instruieşte studenţii să urmeze principii pragmatice şi nu ideologice în iniţiativele lor. Ar fi o discuţie întreagă de purtat aici, nu e locul, însă nu putem să nu constatăm că genul ăsta de pragmatism a dus la proiecte cât se poate de concrete nu numai în trecut cât şi în prezent, cel mai recent fiind România curată. Nu e aici retorica goală atat de prezentă în discursurile similare din spaţiul public (de ex. Crin Antonescu cerând guvern condus de un tehnocrat dar cu vedetă principală în propriul partid Mihai Voicu). Şi caracterizările ei punctuale recente par în general ghidate de aceleaşi valori: contează competenţa probată în timp, expertiza de specialitate şi moralitatea. Nu este întotdeauna clar la AMP dacă există o ierarhie între aceste principii, şi nu sunt sigur dacă se poate într-adevăr face un clasament al virtuţilor, dar ea în general pare că priveşte favorabil competenţa probată. Probabil se ghidează şi ea după principiul euristic destul de răspândit în societatea românească, după care reuşita în meserie dă o şansă în plus unei persoane să evite dependenţa clientelară.

Apare destul de evident că una dintre ideile principale ce ghidează activitatea AMP în România este tranziţia de la elite de tip clientelar la elite de tip meritocratic. Ne putem supăra pe ea că spune o vorbă de bine despre Năstase şi Geoană în timp ce-i veştejeşte pe Funeriu şi Baconschi, dar trebuie să avem în vedere şi dinamica elitelor atunci când luăm în considerare aceste caracterizări. Năstase şi Geoană sunt în scădere (pe moment, poate, dar asta este dinamica) pe când Funeriu şi Baconschi sunt în ascensiune. Este foarte probabil ca amândoi să câştige locuri în conducerea PDL datorită funcţiilor executive deţinute. AMP este mai îngrijorată de cei aflaţi în ascensiune. Deocamdată cel puţin, nu am auzit-o spunând de bine de elitele în ascensiune din PSD şi PNL (Ponta, Antonescu). Nu spun că nu ar putea să o facă, ea priveşte interesul general de o manieră foarte pragmatică, dar abia atunci s-ar putea realiza o comparaţie cu ce spune despre Funeriu şi Baconschi. Şi în mediul cultural putem observa că operează după un criteriu similar, dar aici cred că discuţia este mai complicată şi poate trebuie abordată separat. Mi se pare că mai contează aici atât o conştientizare destul de acută a poziţiei femeii în societatea romanească cât şi mai multe istorii personale, unele în mod sigur necunoscute nouă.

Mai rămâne chestiunea virulenţei AMP. În principal, deranjează verdictele prea categorice (pregătire nulă pentru Funeriu, înapoi „imediat”, dacă n-ar fi corupt, pentru Năstase). Felul în care AMP tranşează orice chestiune este corect perceput drept contribuţia ei personală la dinamica elitelor. Nu se mulţumeşte să comenteze de pe margine ci propteşte umărul. În fond, câţi dintre noi nu facem exact acelaşi lucru, la nivelul nostru? Bleen în mod special ar trebui să fie încântat, pentru că observăm la lucru revolta autentică. Dincolo de asta, ce mi se pare cu adevărat de admirat în felul în care AMP îşi exprimă părerile este riscul asumat fără rezerve. A scris în favoarea sindicatelor exact acum când par cele mai retrograde entităţi cu putinţă, a scris în favoarea judecătorilor exact atunci când luau cele mai controversate decizii (blocarea scăderii pensiilor), a scris împotriva faimoasei scrisori de susţinere a lui Băsescu de către intelectuali (2007 parcă), a scris o piesă provocatoare la adresa creştinismului în anii ’90, a scris despre Noica găsind dovezi despre reeducarea sa în „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” (undeva în Românii după 1989. Istoria unei neînţelegeri). Esenţial pentru aceste luări de poziţie este că ele contraveneau opiniei majoritare din publicul căruia ea i se adresa la momentul respectiv. Îi place să nu ia lucrurile drept date, stabilite. Se plasează într-o dinamică a evenimentelor pe care încearcă permanent să le influenţeze şi îi place în mod deosebit să încalce tabuuri culturale şi sociale. Eu unul prefer să mă întreb de ce acţionează într-un fel sau altul, ce alt obstacol a mai descoperit, cum şi-a reevaluat propria poziţie prin prisma percepţiei publice că ar putea fi înregimentată în vreun fel. AMP, cu toate exagerările ei, de fapt importă în România modelul intelectualului clasic din Vest, permanent pus pe harţă, sensibil la viitorul societăţii şi aflat în căutarea ultimului scop nobil în slujba căruia să se implice.