Cultura gratuită

Desigur că presa print n-a „murit“, deși se zbate în ghearele Internetului victorios. Problema nu vizează schimbarea de suport, ci faptul că pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul. Gratuitatea a fost mereu ingredientul oricărui act de creație care, dacă vrea să fie serios, se ia în joacă. Trece dincolo de mizele utilitare, de empiric și de imediat, către măiestrie, cercetarea pură a misterului, lărgire a cîmpului cognitiv de dragul cunoașterii. Sau măcar divertisment, relaxare superioară, în orizontul vag al reveriei diurne și al melancoliei. Numai că tot gratuitatea înseamnă și opusul acestora: lipsa completă de valoare, irelevanța spre care tind cantitatea nemiluită și accesul neîngrădit. Firește că apreciem, la Londra (și exemplele sînt greu de înmulțit), accesul liber în anumite muzee: e o politică bună, deși mai putem discuta dacă e cea mai bună. Patrimoniul „clasic“ merită să fie oferit publicului larg ca gest de mărinimie a statului-mecena. Rămîne totuși cert faptul că tot ce „se dă“ fără simbolul unui preț devine (cel puțin psihologic) neinteresant.

Există, veți spune pe bună dreptate, multe publicații selecte (să amintesc The Spectator) care și livrează conținutul electronic pe bani. Nu mulți, dar cît să simtă și cititorul „diferența“: ai plătit, se cheamă că îți dorești cu adevărat intrarea în acel spațiu. La noi, unde plecăm de la premisa (probabil greșită) că „sărăcia“ (oricum relativă) reprezintă un fapt durabil, mai tot ce e online e „la liber“. Veți spune că fiecare autor e răsplătit prin like & share, a căror numărătoare îi satisface așteptările mai mult sau mai puțin narcisice. Numai că net-ul e policentric, orizontal și omogen. Pe platforma vreunui cotidian îl poți citi și pe Andrei Pleșu, și pe cutare veleitar obscur. Natural că faima, prestigiul și popularitatea au o preistorie fondatoare. Veleitarul obscur – mai ales dacă scrie prost, confuz și pe teme numai de el prizate – nu-l va eclipsa pe „clasicul în viață“. Dar îi va sta alături, într-o tristă devălmășie axiologică…

Dilema lui Cernîșevski („Ce-i de făcut?“) admite o soluție gordiană: ori ceri bani, ori lași lucrurile cum erau, alocînd din publicitate ceva royalties pentru semnăturile „grele“, aducătoare de cititori. E și ceva de „făcut“ în amonte, la școală, unde elevii mai buni, viitori studenți și consumatori de cultură (în cazul fericit că ajung să îngroașe „clasa de mijloc“), ar putea fi educați în axioma „prețuirii“ valorilor. Mulți termină școala cu ideea vagă că acestea cresc natural, precum fructele de pădure. O atare ingenuitate nu-i complet surprinzătoare într-o lume unde drepturile și egalitățile copleșesc responsabilitățile și ierarhiile. Poate că n-ar strica să afle că „producerea“ unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care „asceza“ și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă „rezultatul“ îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gîndirea filozofică.

Are și autorul ceva de făcut: să iasă spre public, prin marketingul ofensivei de șarm. Lansări de carte, conferințe, reuniuni informale, turnee, dar și comunicare vivace pe social media. Trecut-au vremurile de solitudine ivoriană, complet apus e luxul izolărilor orgolioase! La urma urmelor, mi se pare normal, nu în sensul reciclării mitului comunistoid al „documentării pe teren“, prin păstrarea „legăturii cu viața“, cît pentru că am intrat, cum s-a spus, în era necontenitei atenții parțiale. Nu mai există cititori care fac „concedii“ cu un singur autor, ci doar oameni care se concentrează scurt, pe teme caleidoscopice. Scriitorul (mereu convins că mai există „profesioniști“ ai acestei ipostaze tot mai democratice) a devenit companionul virtual de cinci-zece minute, între un cappuccino și sosirea trenului de metrou. Normal că Platon, Montesquieu sau Joyce nu se mai pot plînge de așa ceva, deși e preferabil să nu le punem întrebarea dacă sînt gata să ne aplaude progresele… 

Dilema Veche

Twitterul si politicienii

Twitter-ul e cea mai bună unitate de măsură a forței politicianului. Dacă nu reușești să fii convingător în 140 de caractere, n-ai nicio șansă în politică. Haideți să ne imaginăm că aveam twitter din 1990 și că politicienii n-ar fi putut exista ca persoane publice fără twitter. Care ar fi fost cel mai, hai să nu zicem bun, cel mai de succes om politic român? Cum suna campania din 1990 pe twitter? Dar cele din 1996 sau 2004?

Ion Iliescu

@Ceaușescu Doar ai întinat nobilele idealuri ale socialismului! Apropo, RIP.

Ion Iliescu

Să fie liniște!

 

Traian Băsescu

@popor Să trăiți bine!

Traian Băsescu

@corupți La țepe!

Traian Băsescu

@Geoană V-a plăcut aseară la Vîntu?

Traian Băsescu

@Năstase Nici nu știi cît de mic începi să fii!

 

Emil Constantinescu

@Iliescu Credeți în Dumnezeu?

 

Care politician ar fi cel mai bun twitterist în 2014? Care ar avea cele mai multe retweeturi, menționări, răspunsuri, like-uri?

Mastile anonime vor sa ocupe statul, nu vor libertate

E o întîmplare că simbolurile revoluției vremurilor noastre, Occupy și Anonymous, sînt simboluri opuse libertății și responsabilității individuale?

Ocupație, nu libertate. Anonimat, nu responsabilitate individuală. Anonimii nu vor libertatea de a spune și de a face, vor să ocupe pentru a lua și pentru a li se da, fără să-și asume propriiile identități și destine. Occupy și Anonymous e revoluție totalitară cu termeni moderni. Măștile intră cu bocancii și ocupă. Sună a 1917 sau anii 50.

Măștile care vor să ocupe cer etatism și reglementare, însă uită că tocmai instrumentele revoluției lor, internetul, gadgeturile mobile și social media sînt expresia capitalismului, a libertății și a lipsei de reglementare. Revoluționarii mișto și anonimi ridică în slăvi libertatea și lipsa de reglementare a internetului și rețelelor sociale și în același timp cer cît mai mult stat și reglementare. În Occident, în lumea pe care măștile ocupiste o urăsc, internetul e (încă) liber și nereglementat, spre deosebire de situația din țările pe care anonimușii le admiră (Rusia, China, Cuba etc).

Ce înseamnă revoluția informatică, libertatea și accesibilitatea fără precedent a mijloacelor de comunicare din anii 80 pînă acum, în cuvinte simple, din popor? Înseamnă IBM, Microsoft, Apple, Google, Amazon, Yahoo, Samsung (dacă războiul coreean ar fi fost cîștigat de ”eliberatorii” iubiți de intelighenția occidentală, sud coreenii astăzi își mîncau copiii în lagăre, nu stăteau la masă cu Google și Apple), HTC, Nokia, Facebook, Twitter, Intel, AMD, Motorola, Orange, Vodafone, Verizon, WordPress și multe alte branduri. Părinții acestor branduri sînt capitaliști miliardari care, în cele mai multe cazuri, au început de la zero și, fără excepție, fără ajutorul statului. În goana lor după profit și avere au creat mijloace ale libertății și au făcut aceste mijloace ieftine, omniprezente și accesibile marilor mase populare. Uite, de exemplu, Microsoft, cvasimonopolistul cel rău, a făcut din computerul personal o ieftinăciune accesibilă aproape în fiecare casă proletară. Iar internetul astăzi e o rețea de miliarde de ieftinăciuni făcute de Microsoft, Apple, Intel, Samsung șamd. Capitaliștii cvasimonopoliști, ahtiați după profit, avere și putere, nu numai că nu au pustiit lumea și nu au trimis în lagăre ale morții și sărăciei miliarde de oameni, dar au transformat comunicarea instantanee a orice de la un capăt la altul al lumii într-o comoditate mai ieftină decît bicicleta. Și să nu uităm trilioanele de metri de cabluri și miliardele de antene, instalate de milioane de firme, cu milioane de patroni, milioane de secretare și milioane de muncitori care le montează și  care fac din comunicare o chestie care se întîmplă cît ai bate din palme. Dar în cazul acesta bătutul din palme nu are legătură cu magia. În spatele lui sînt toți cei enumerați mai sus. Își imaginează cineva comunicarea astăzi fără energie electrică? Fără milioane de tone de cupru? Fără milioane de gadgeturi cu plastic și siliciu și aur și aluminiu? Fără milioane de capitaliști? Fără trilioane de dolari profituri?

Revoluționarii idealiști și uniți ai anilor 60 au reușit să ocupe statul, academia și universitatea și să le transforme în spații polițienești ale terorii egalitariste și politic corecte. Revoluționarii anilor 80, capitaliști atomizați în garajele în care porneau Apple sau Microsoft, au eliberat lumea și au democratizat comunicarea și exprimarea liberă. Lumea internetului, cu toată nebunia ei, cu vulgaritatea, isteria și confuzia de valori, cu pornografia și miliardele de poze cu pisici și în fața oglinzii, e o lume vie, o piață liberă care a revoluționat comunicarea umană, presa, politica și artele. Dimpotrivă, statul, academia și universitatea, ocupate astăzi de agitatorii politici ai anilor 60, au devenit lagăre în care se fac demascări în lungi ședințe propagandistice și se distrug cariere și vieți.

Dar agitatorii politici nu renunță niciodată. Dacă la începutul secolului XX erau bolșevici și fasciști, dacă în anii 50 erau staliniști, dacă în anii 60 erau hipioți eco și antinucleari, astăzi sînt măștile anonime ale ocupismului egalitarist și ecologist. Fără să vrea însă, astăzi sînt mai sinceri ca niciodată: noi nu vrem libertate, noi sîntem măștile anonime care vor să ocupe statul, adică instrumentul cu care ocupi apoi întreaga societate. Revoluționarii de azi comunică și se exprimă liber prin mijloacele puse la dispoziție de capitaliștii ahtiați după profit, laudă virtuțile libertății și dereglementării internetului și în același timp vor cît mai mult stat și reglementare.

Vor reuși măștile anonime ale ocupismului să ocupe statul și să transforme internetul într-un lagăr al terorismului egalitarist și politic corect? Posibil. Statul a fost luat pe nepregătite de revoluția comunicării și nu a știut cum să reacționeze (statul occidental, care încă nu-și permite să dea cu barda – statul oriental și comunist n-a stat prea mult pe gînduri și tăiat nordul gordian, l-a împușcat sau l-a electrocutat).

 PS. Mulțumesc capitaliștilor americani și din lumea întreagă,  tinerilor din decembrie 1989 și celor trei crai de la Apus (Reagan, Thatcher și Papa Ioan Paul al II lea) că acest articol nu a sfîrșit într-o scrisoare trimisă la poșta redacției unui săptămînal comunist și aruncată la gunoi de un angajat (fără a fi arătată Securității în prealabil, dacă angajatul era de treabă).