Post Category → Libertate Economica

‘Cand timpul sta pe loc’. Noi ne putem misca?

Noi cine, noi cîți? Noi toți. Toți cei care putem, toți cei care considerăm că merită să investim în producția unui spectacol de teatru independent.

Ce spectacol? „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies, cu Mihaela Sîrbu, Șerban Pavlu, Claudiu Istodor și Diana Roman, traducerea și regia Bogdan Budeș, la Teatrul de Artă București. 

Încotro să ne mișcăm noi? La bancă. Pentru realizarea spectacolului, putem contribui cu minimum 10, 20, 40, 50 de euro. Detaliile tehnice le găsiți mai jos.

De ce să facem posibil un spectacol de teatru independent? Regizorul și traducătorul Bogdan Budeș spune, într-un argument pe care îl găsiți integral aici, printre altele:

Să fiu sincer, nu știu de ce ați face-o fiecare din voi. Știu ce m-ar face pe mine să dau bani pentru o producție teatrală: SATISFACȚIA că spectacolul a fost făcut posibil și datorită mie combinată cu PLĂCEREA că și alții se BUCURĂ de rezultatul contribuției mele. E puțin lucru? Pentru mine, ca regizor și traducător de teatru, emoțiile – în sensul înalt al cuvîntului – sunt expresia desăvîrșită a ființei umane. De aceea, satisfacția de a face un spectacol de teatru posibil și plăcerea spectatorilor sunt, oricît ar suna de bombastic, bucuria supremă.

De ce cred eu că merită să-l facem posibil? Înainte de orice, pentru că este o inițiativă privată și, ca orice inițiativă privată – respectiv ieșirea de sub tutela statului – merită în primul rînd atenție, apoi încurajare și, dacă se poate, susținere materială, concretă. Pentru că sînt implicați oameni care nu cer finanțare din bugetul de stat sau din cele locale, din banii tuturor, ci ne invită să fim parte a unui proiect cultural. Ne oferă posibilitatea, cu eleganță, să facem ce dorim cu banii noștri.

De ce această inițiativă privată? Am văzut ambele spectacole montate pînă acum de Bogdan Budeș la Teatrul de Artă. „Și veni bărbatul la femeie” și „Dureri fantomă”. Sînt bijuterii artistice, artă chinezească pe bob de orez, atît de meticulos lucrate, și nu cred că veți regreta dacă mergeți să le vedeți. Teatrul de Artă, la rîndul lui, este rezultatul curajului și pasiunii unui om, George Constantinescu, pe care îl puteți descoperi în afara scenei, printre altele, și în acest fragment de interviu, „De aici înainte, avem ce face în viața asta”.

Scriam cu aproape un an în urmă, după încîntarea numită „Și veni bărbatul  la femeie”, într-o cronică politico-teatrală:

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Recomandări mai sînt, una de la Paul Dragoș Aligică, aici, iar altele pe revistacultura.ro, webcultura.ro, muzesiarme.ro, port.ro, iar un interesant interviu cu regizorul și traducătorul Bogdan Budeș puteți citi aici.

Și acum, detaliile tehnice.

Sîmbătă, 16 ianuarie, la ora 15.30, va avea loc un spectacol-lectură, destinat ÎN SPECIAL potențialilor prieteni-producători, adică acelor spectatori dispuși să contribuie financiar la producerea spectacolului. Contribuțiile financiare însemnînd:

Modalități de sprijinire financiară a producției spectacolului „Când timpul stă pe loc” de Donald Margulies

Minimum 10 € (prieten producător)
• 1 loc la premiera oficială
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 20 € (prieten-bun producător)
• 2 locuri la premiera oficială
• meționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră

Minimum 40 € (prieten-drag producător)
• 4 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 2 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unui prieten sau prietene cu o ocazie la alegere (zi de naștere, onomastică etc.)

Minimum 50 € (prieten-de-nădejde producător)
• 6 locuri la premiera oficială cu posibilitatea alegerii locurilor în sală
• menționarea numelui în materialul video de promovare
• participarea la petrecerea organizată după premieră
• menționarea numelui pe panoul de premieră „Producția acestui spectacol a fost posibilă cu sprijinul:”
• participarea la una dintre repetițiile generale
• 4 locuri la una din reprezentațiile următoare pentru a fi oferite cadou unor prieteni sau prietene cu o ocazie la alegere zi de naștere, onomastică etc.

Contribuțiile vor fi virate într-unul din următoarele conturi, la alegere, cu mențiunea „PRODUCȚIE SPECTACOL TEATRU”:

CONT LEI (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO40 RZBR 0000 0600 0662 0214
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ
sau
CONT EURO (Deschis la Banca Raiffeisen)
RO56 RZBR 0000 0600 1492 7976
Titular cont: BOGDAN BUDEȘ

COD SWIFT: RZBR ROBU

Iar în final, sinopsisul.

„Când timpul stă pe loc” (Time Stands Still) este o piesă de teatru a cărei acțiune se petrece în Williamsburg (Brooklyn), New York. Acțiunea este centrată pe două cupluri: Sarah Goodwin (Mihaela Sirbu) și James Dodd (Serban Pavlu), pe de o parte, și Richard Ehrlich (Claudiu Istodor) și Mandy Bloom (Diana Roman), pe de altă parte. Sarah, fotoreporter de război, și James, scriitor și jurnalist, întorși din Irak, încearcă să se readapteze vieții civile. Sarah a fost de curînd externată din spital după ce a supraviețuit exploziei unei mine pe un drum din Irak. Pentru Sarah este greu nu numai să se (re)obișnuiască cu noua sa viață schimbată de rănile provocate în explozie, dar și să reia viața domestică pe care o lăsase în urmă când plecase în Orientul Mijlociu. În vreme ce James este mulțumit să scrie acasă și să se uite la filme, sufletul Sarei a rămas în Irak. Richard este un prieten apropiat al lui James și Sarah fiind, totodată, editorul lor la revistă. De curînd, a început să aibă o relație cu o femeie mult mai tînără decît el, Mandy. Ea lucrează ca organizator de evenimente, o profesie aparent lipsită de importanță după ce ai trecut prin ororile războiului; tinerețea și lipsa ei de experiență par insuportabile pentru Sarah și James. Pe parcursul piesei, relațiile în interiorul celor două cupluri evoluează și asistăm la răsturnări neașteptate de situație: în cuplul aparent solid (sunt împreună de nouă ani) format de Sarah și James intervine o fisură datorată unei întîmplări petrecute pe front, și care duce în cele din urmă la separare, în vreme ce în cuplul aparent fragil dintre Richard și Mandy (sunt împreună de nici patru luni), apariția unui copil îi apropie și mai mult. “Când timpul stă pe loc” este, mai presus de orice, o poveste de dragoste pe fundalul vremurilor pe care le trăim.

Să fie într-un ceas bun și să ne vedem la premieră! Dacă și noi ne mișcăm cu talent, se poate. 🙂 

 

Repatriot. Fapte, nu vorbe.

1. Ce este Repatriot?

Un proiect al RBL (Romanian Business Leaders) de repatriere prin antreprenoriat.

2. Ce vrea el să facă?

Re>patriot îşi propune să atragă românii valoroşi plecaţi în străinătate înapoi acasă pentru a deschide o afacere.

3. Cui se adresează?

Milioanelor de români din diaspora. Celor care ar dori să revină în România şi să deschidă o afacere, precum şi celor care doresc să rămînă în ţara adoptivă, dar sînt interesaţi de o afacere în ţara mamă.

4. Ce oferă Repatriot?

Informaţii. Acele informaţii absolut necesare unui asemenea demers, mai precis, şi ţinînd cont de reticenţa  manifestată de mulţi din cei care ar fi dispuşi să revină aici faţă de oportunitatea de a deveni angajatori sau angajaţi în ţară.  Pentru că proiectul nu se adresează numai celor care doresc să investească aici, ci şi potenţialilor angajaţi.

5. Cum ajută concret Repatriot?

Pentru început, prin organizarea a şapte conferinţe, în Italia, Spania şi Marea Britanie, conferinţe la care vor participa antreprenori corecţi şi de succes din România, şi care vor prezenta oportunităţi de business în România.

Proiectul va dezvolta şi un portal cu informaţii specifice şi care va oferi consiliere privind oportunităţile de business şi angajare în România.

6. Cum putem susţine proiectul?

1. Prin donaţii.
2. Like şi share pagina de Facebook a proiectului.
3. Multiplicînd mesajul. Detalii, aici.
4. Susţinere prin idei.
5. Susţinere prin participare la conferinţe.

7. Au mai scris despre proiect.

Romania-Insider.com şi Hotnews.

Să ajutăm şi noi diaspora, nu să aşteptăm numai diaspora să ne ajute pe noi.

 

 

 

Cronica politico-teatrala

Sau invers, nu contează. Cum nu contează nici că eu nu am mai scris niciodată o cronică de teatru, deci nici cronică nu ştiu dacă este. Şi nu, nici nu s-a schimbat profilul blogului. Dar să vă povestesc.

Vineri, 13 februarie, am fost la teatru. La Teatrul de Artă, la spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie”, de Semion Zlotnikov, în traducerea şi regia lui Bogdan Budeş, cu Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel în rolurile principale. Singurele roluri, de fapt, pentru că este e o piesă în doi. Şi mărturisesc că nu la ei m-am gîndit cînd am văzut durata spectacolului, o oră şi trei sferturi, ci la mine. Îmi părea un spectacol lung. Mai sînt şi fumătoare, dar am zis că vor fi pauze, deci mi-am reprimat reţinerea şi am ajuns.

N-au fost pauze. Dar nici nu le-am simţit lipsa. Am stat lipită de scaun, avînd senzaţia că dincolo de sala aceea intimă, de 75 de locuri, nu mai există lume. Deşi despre lume este spectacolul. Despre oameni. Obişnuiţi, ca mine, ca cei mai mulţi dintre noi. Care caută alţi oameni şi se caută pe ei înşişi, în acelaşi timp.  Cu dureri, cu spaime, cu bucurii, cu speranţe, cu tot ce-i omenesc. E greu de crezut că măcar într-o frîntură din cele două personaje nu se recunoaşte nimeni, la un moment dat, indiferent de vîrstă. De la cei mai tineri, la cei trecuţi deja de maturitate, aşa cum erau cei din sală – un public eterogen structurat ca vîrstă.  Sau că nu ar da cuiva de gîndit mai profund la viaţă, la ce facem cu ea şi cum ne-o facem.

Şi toate acestea într-o comedie. Spectacolul este o comedie, uneori cu momente amare, dar comedie. Cu un umor sănătos, care curge firesc, fără ostentaţie, fără artificii, necăutat, ci găsit în viaţă. Aşa-i şi decorul, nimic în plus, atît cît trebuie ca să sugereze cadrul în care se desfăşoară povestea a doi oameni.

Cei doi oameni, actorii, au reuşit să mă prindă atît de tare în jocul lor, încît au fost momente cînd mi-a părut rău că drăcoasa muiere e prea blîndă cu aparent resemnatul el. El, care se chinuia singur, parcă mai trebuia chinuit puţin. Dar asta-i despre mine, spectator, acolo, pe scenă, au fost ei, într-o poveste care surprinde, încîntă şi dansează, la propriu şi la figurat, pe text,  într-o poveste pe care v-o recomand. Şi pentru inimă, şi pentru minte.

Următorul spectacol va fi pe 27 februarie.

teatru 1

Politic, în tot ce am povestit mai sus, este faptul că şi Teatrul de Artă – despre care puteţi afla mai multe aici – şi spectacolul „Şi veni bărbatul la femeie” sînt întreprinderi private. Breşe, tentative – reuşite! – de a scoate statul din viaţa teatrală, de a scăpa de dependenţa de politic, de a mai solicita fonduri autorităţilor. Producţia spectacolului despre care v-am vorbit a fost realizată prin crowdfunding, iar actorii sînt plătiţi din încasările de pe bilete. Mihaela Sîrbu face teatru independent de mai bine de zece ani, şi a pus bazele, încă din 1996, Companiei Teatrul fără Frontiere, despre care puteţi afla mai multe aici.

Lumea artistică – tînără, aş adăuga – aşadar, mai bine cunoscută, se arată a fi mai puţin boemă decît este percepută în general, şi mult mai practică şi mai determinată să-şi ia cariera în spate şi să se lupte pentru ea. Fără să ceară statului ceva şi fără să considere că i se cuvine ceva, fără să se jelească la posturi de televiziune, aşa cum, din păcate, vedem la mulţi din generaţiile trecute. La acei „monştri sacri” autodeclaraţi, numai pentru că, în lipsa unei concurenţe reale, înainte de 1989, au fost numai ei. Într-o lume în care atît de mulţi consideră că li se cuvine ceva, în condiţiile unei birocraţii atît de stufoase şi a întregului context economic, aceşti oameni se zbat pentru vocaţia, pentru viaţa lor. Lumea artistică trăieşte, şi trăieşte datorită eforturilor şi dăruirii acestor oameni.

Nu apucasem încă să ies din starea de bine de după spectacol, că văd din nou cum statul încearcă să controleze cultura, prin timbrul cultural, mai nou. Pe scurt, vrea să adauge o taxă fiecărei producţii culturale, ca să dea, chipurile, tot culturii, prin diversele uniuni (de scriitori, de artişti plastici, de oameni de teatru şi altele).  Adică să împartă tot el, statul, cui crede de cuviinţă. Numai începutul expunerii de motive a Proiectului de lege, adoptat tacit de Senat şi aflat în dezbaterea Camerei Deputaţilor este revoltător şi, în acelaşi timp, jignitor la adresa oamenilor despre care tocmai am scris mai sus.

Ba se descurcă, aşa cum poate, dar în nici un caz nu se va descurca mai bine în condiţiile în care fiecare potenţial beneficiar al unui produs cultural va trebui să plătească mai mult pentru produsul respectiv. Mai rău, da! Din cauză că beneficiarii vor putea achiziţiona mai puţin din ce înseamnă cultură, şi din cauză că intervenţia şi mai mare a statului în actul de cultură, în general, prin subvenţionarea, adeseori pusă sub semnul întrebării, a anumitor producţii, va şubrezi şi mai tare competiţia, atît de necesară pentru scoaterea la  suprafaţă şi supravieţuirea adevăratelor valori.

 

Principala arma de lupta impotriva corporatiilor

E libertatea economică.

Corporațiile nu sînt afectate decît în mică măsură de fiscalitate, restricții și birocrație. Au forță financiară, au resurse organizatorice și logistice să se descurce cu birocrația și fiscalitatea. Ba chiar au puterea să negocieze direct cu statul și să obțină facilități.

Micile afaceri nu au această capacitate. Nu pot negocia direct cu statul pentru a obține facilități, nu au forța financiară să suporte fiscalitatea ridicată, nu au forța organizatorică să se descurce cu birocrația și restricițiile impuse de stat la fiecare pas. Fiscalitatea și birocrația înseamnă resurse financiare, organizatorice, umane, de timp și energie blocate. O corporație are sute de avocați și personal administrativ dedicat care să se ocupe de birocrație, are forță financiară să suporte fiscalitatea ridicată, are capacitatea de a atrage bani din credite.

Birocrația și fiscalitatea afectează în primul rînd inițiativa, cei care vor să intre pe piață, și în al doilea rînd afacerile mici și medii deja existente. În fapt, marile businessuri și corporațiile sînt avantajate de restricțiile impuse de stat fiindcă acestea le elimină concurența potențială.

Fiscalitatea și birocrația păstrează status quo-ul și blochează concurența la marile businessuri și corporații, multe dintre ele aflate în relații privilegiate cu statul. Nu degeaba marii miliardari și marile corporații susțin stînga politică, socialismul, birocrația și fiscalitatea.

Am mai fi avut astăzi Microsoft, Apple, Amazon, Google sau Facebook dacă economia americană nu avea un grad ridicat de libertate? Ar fi avut forța aceste mici afaceri de garaj studențești să lupte împotriva giganților momentului, ca IBM, HP, Xerox sau Yahoo?

Este liberă piața în care noii veniți au accesul restricționat sau interzis?

Evident că piața nu e democratică și egalitaristă. Pentru a avea succes ai nevoie de capital, de resurse, de fler, de noroc, de știjnță. În unele domenii bariera de intrare pe piață e mai jos, pe altele e mai ridicată. Dar dacă mai vine și statul și impune bariere suplimentare și artificiale pe toate piețele, prin fiscalitate, birocrație și reglementare excesivă inhibă orice inițiativă, pietrifică piețele și, în timp, omoară orice concurență și chiar piața liberă.

Salariul minim obligatoriu si interdictia de a munci

Creșterea salariului minim nu înseamnă că statul dă bani. Înseamnă că ia locuri de muncă. Angajatorul are de ales între a plăti mai mult, inclusiv statului, și a nu angaja. Cel mai mult au de suferit tinerii și cei care fac muncile de jos.

Odată cu creșterea salariului minim crește numărul oportunităților de angajare interzise de stat. Astfel, deși angajatorul și angajatul au negociat, le este interzis să se semneze actele și să încheie contractul de muncă. Angajarea este, în fapt, interzisă.

Dacă angajatorul nu e dispus să plătească angajatului suma x pentru munca y nu o va face, chiar dacă statul îl obligă. Va încerca să găsească soluții alternative. Va renunța la activitatea respectivă sau o va pune în sarcina celorlalți angajați. Dacă nu îmi permit, economic vorbind, să angajez un om pe o anumită sumă, nu o voi face. Pe de altă parte, dacă un salariu e considerat prea mic, de neacceptat, nimeni nu-l va accepta. Dacă totuși cineva îl acceptă, înseamnă că e acceptabil și că acel cineva chiar are nevoie de banii aceia și e dispus să muncească pentru ei.

A interzice oamenilor să se angajeze pe un anumit salariu e ca și cum le-ai interzice copiiilor cu capacitate intelectuală sub medie să meargă la școală sau ca și cum ai interzice notele sub șapte. Dacă s-ar interzice notele sub șapte la școală, copiii care nu ar putea lua peste șapte, nu ar putea face școală. Ăsta e salariul minim: interdicția de a munci.

Să presupunem că un om trăiește din vînzarea coifurilor de hîrtie. Face coifuri de hîrtie și le vinde. Zece bani coiful. Dacă statul interzice cumpărarea de obiecte mai ieftine de un leu, deoarece este crud și nedemn, potențialii cumpărători de coifuri de hîrtie vor fi obligați să dea un leu pe coif sau să nu mai cumpere deloc. Însă un coif de hîrtie chiar nu merită un leu și mulți vor renunța să mai cumpere. Și uite așa, omul nostru rămîne fără un venit. Așa mic, cum era el, era un venit. Poate că omul nostru nu poate face mai mult. Nu se pricepe, nu are educația, capacitatea fizică și intelectuală să facă mai mult. E singura muncă pe care este capabil să o facă în acest moment al vieții lui. Poate că asta va face toată viața sau poate că la un moment dat va căpăta experiență și va învăța să împletească coșuri din nuiele și să le vîndă cu zece lei coșul. Dar nu va învăța nefăcînd nimic. Or, prin salariul minim obligatoriu, prin interdicția de a face anumite munci de slabă calitate sau cu cerere mică, oamenii care la un anumit moment în viața lor nu pot face mai mult sînt obligați să nu facă nimic. Angajatorii nu vor plăti mai bine acele munci. Vor renunța la ele.

Prin această măsură o întreagă piață, aceea a muncilor prost plătite, este scoasă în afara legii. Cu cît angajatorul este mai puțin dispus să plătească o muncă, cu atît e mai dispus să renunțe la ea. Dacă plătește puțin pentru ea, înseamnă că o consideră puțin importantă și în momentul în care este obligat, prin lege să plătească mai mult pentru ea, cît nu face, va încerca să găsească alternative și să renunțe la ea.

Dacă stai la terasă, bei bere, te uiți la Germania-Franța și ți-e lene să te duci pînă peste drum să-ți cumperi țigări, îi dai trei lei unui amărît care-și face veacul cu mici comisioane și îl trimiți după țigări. Aveți amîndoi de cîștigat. Tu faci un drum mai puțin și nu pierzi două minute din meci, el cîștigă trei lei. Nu-și face piscină din ăia trei lei, nu-și plătește chiria, poate că nici nu are unde locui, dar sînt trei lei de care își cumpără două pîini, sînt trei lei pe care îi ia, nu-i dă. Și atunci vine statul și vă interzice tranzacția. ”Domnule, e nedemn ce se întîmplă aicișa. Nu poți, porcule, să-i dai bietului om doar trei lei! E inuman. I-NU-MAN! Înțelegi!” Apoi, către bietul om: ”Azi e ziua ta norocoasă. Fii recunoscător! Te-am scos din foame. De azi, porcul ăsta care se uită la meci și ține cu Germania, evident, va trebui să-ți dea cinci lei dacă vrea să-i cumperi țigări. Cinci! Nu trei! Înțelegi? Cinci!” Porcul capitalist care nu vrea să piardă două minute din meci se gîndește dacă merită să dea atîția bani pentru două minute, cît durează să ia țigări de la tutungeria de peste drum. Trei lei merita, cinci lei e cam mult. ”Două minute? Hm… Garcon, las’ că-mi iau singur țigări. Tu stai cu mîna-n cur și mulțumește-i statului că teoretic ești mai demn și mai bogat cu doi lei și practic ești useless și mai sărac cu trei lei.”

Cheltuieli sociale = dreapta. Investitii publice = stinga.

Uite o veste proastă pentru dreapta românească, cea care contrapune investițiile publice ca măsură de dreapta cheltuielilor asistențiale. Cel mai tare stat la capitolul investiții e statul comunist. El e cel care se implică total în economie și investește. Statul capitalist, în schimb, e un stat asistențial, care acordă asistență, ajutor, celor care nu se pot ajuta singuri (în principiu, în realitate politicienii cumpără voturi pe banii contribuabililor celor care au găsit cea mai bună modalitate să facă bani, să trăiască pe spezele contribuabililor: și anume să vîndă voturi).

Un stat minimal, conform cu valorile dreptei, nu e un stat care investește și se implică în economie ca investitor sau client salvator, e cel care acordă asistență membrilor societății care au nevoie de această asistență (copii, bătrîni, dizabili, victime ale războaielor, catastrofelor naturale sau crizelor economice) fără să dețină însă monopolul asistenței sociale. Statul trebuie să se ocupe de aceștia și de cîteva domenii strategice (apărarea, ordinea publică etc, deși nici acestea nu trebuie să rămînă monopolul statului), nu să se substituie inițiativei libere, private, nu să se substituie cetățenilor sănătoși, aflați în puterea vîrstei, activi.

Astfel, simp0lificînd putem spune așa: cheltuieli sociale = dreapta, investiții publice = stînga. Adică vițăvercea decît cred politicienii noștri de dreapta.

[fundraiser_panel id=”62033″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Un vot cit o Toyota

La un salariu net de 1000 de lei statul primește 800 de lei. Adică 80%. Statul ia acești bani din buzunarul angajatului. La noi pesediștii, cred că Năstase, dacă nu mă înșel, au introdus o șmecherie contabilă, împărțirea, formală, a impozitării muncii, între angajator și angajat, ca să nu-și dea seama milioanele de salariați-votanți cît le ia statul din buzunar.

În realitate însă, banii aceștia sînt dați de angajat, nu de angajator.

Să presupunem că la angajare viitorul salariat cere 2000 de lei net. Așa se negociază la noi, salariul net, nu brut. Angajatorul este de acord să-i plătească angajatului, dar nu 2000 de lei, cum am fi tentați să credem, ci 3600 de lei. Fiindcă atît scoate angajatorul din buzunarul său pentru salariatul respectiv. Astfel, angajatorul e dispus să scoată 3600 de lei pentru respectivul angajat. Atît valorează pentru el, lunar, munca salariatului. Dar angajații, în covîrșitoarea lor majoritate, nu știu asta. ”M-am angajat, dar scîrțarul ăla de patron n-a vrut să-mi dea mai mult de 2000 de lei. Atît valorează munca mea? 2000 de lei? Ce dobitoc! Au dreptate domnii Ponta și Antonescu cînd vor să ia de la îmbuibații ăștia și să dea la popor!” Ce nu știe angajatul nostru sau nu vrea să știe e că domnii Ponta și Antonescu și domnul Rușanu, că e vedetă zilele astea, îi iau 1600 de lei din cei 3600 de lei pe care îi dă patronul. În patru ani salariatul respectiv, votantul domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, le plătește domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, numai din impozitarea muncii, fără să punem la socoteală TVA-ul și celelalte taxe și accize, fiți atenți, 76 800 de lei. Adică vreo 17 000 de euro. O Toyota Corolla Terra pe benzină, cu motor de 1.6 litri. Cadou pentru domnii Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu și Boc și Blaga și Udrea și Băsescu și Iliescu și Tăriceanu și toți domnii și doamnele care se perindă și s-au perindat pe la putere. O Toyota pe ciclu electoral pe cap de salariat, doar din impozitarea muncii, atenție!

Într-adevăr, angajatorul e cel care plătește acei 1600 de lei, însă îi plătește din banii pe care i-ar fi dat angajatului. Sînt banii pe care patronul i-a pus deoparte pentru salariat. Dacă îi va da salariatului sau îi va da domnilor Ponta, Antonescu, Rușanu și care or mai fi, asta decid politicienii. Asta decid alegătorii care votează.

Dar hai să presupunem că angajatul nu va fi afectat de scăderea contribuțiilor sociale. Să zicem că el va fi mulțumit în continuare cu cei 2000 de lei. Așa va negocia el. Patronului îi rămîn astfel 1600 de lei. Bani dispus să-i cheltuie pe angajați. Cu 1600 de lei mai angajează încă un om. Să facem următorul calcul. Să presupunem că are 20 de angajați, cu un salariu net mediu de 2000 de lei. Adică 40 000 de lei care se duc în buzunarele angajaților și încă 32 000 de lei care se duc la stat. Să zicem că de la 1600 de lei contribuțiile sociale vor ajunge la 600 de lei, adică 30% din salariul net. În loc de 32 000 de lei, la stat se vor duce doar 12 000 de lei. Angajatorului îi rămîn 20 000 de lei. Dacă împărțim acești bani la noul salariu brut, cu contribuțiile scăzute, ne dă aproape opt noi angajați (20 000 : 2600). Din banii aconomisiți acesta poate angaja opt oameni. Sau poate investi în firmă, urmînd să se extindă și să angajeze mai mulți oameni peste patru luni sau un an sau trei ani. Asta da protecție socială!

Cine va avea de pierdut? Sistemele de protecție socială de stat și politicienii și funcționarii care le gestionează și decid către cine se duc acei bani plătiți de angajator din banii pe care i-ar fi dat angajatului sau cu care ar mai fi angajat pe cineva sau cu care ar fi dezvoltat firma urmînd să facă apoi noi angajări. Pierd politicienii corupți, pierd funcționarii corupți și incompetenți, pierd profitorii sistemelor de protecție socială. Nu mai discutăm despre sistemul de sănătate, o gaură neagră în care se duc banii asiguraților. E ca și cum ai depune bani direct în contul Mafiei.

Iar efectul benefic al unei afaceri nu e numai de a crea locuri de muncă ci și de asigura clienților produse și servicii cît mai bune. Mai departe, agregat, efectul se duce spre PIB, macroeconomie, prestigiu național, forță economică, forță politică și geopolitică.

PS. Bugetul asigurărilor la noi are un deficit de peste 3 miliarde de euro anual. Eficiența colectării e scăzută, nivelul extrem de ridicat al contribuțiilor îi îndeamnă pe români să găsească soluții alternative de evitare a contribuțiilor sociale, avem extrem de mulți pensionari, atîta timp cît în anii 90 pensionarea era de fapt un șomaj mascat (de aceea s-au practicat pensionările anticipate) iar sistemul este corupt și plin de găuri. Soluția nu poate veni peste noapte, însă cert e că cel mai mare inamic al creării locurilor de muncă e nivelul ridicat al contribuțiilor sociale.

PS2. Pentru sistemele de pensii scăderea natalității și dezintegrarea instituției familiei sînt cele mai mari probleme. În același timp, apariția schemelor de ajutor social public se numără printre motivele scăderii natalității și dezintegrării familiei, dar aceasta e deja o altă discuție.

Venezuela s-a saturat de socialism

Este Venezuela țara cu cele mai mari rezerve de petrol din lume? Este.

Este Venezuela țara în care petrolul este proprietatea statului și este exploatat de stat? Este.

Este Venezuela o țară socialistă? Este.

Este Venezuela țara în care oamenii se bat pe străzi de foame și sărăcie? Este.

Este Venezuela țara în care oamenii sînt împușcați pe străzi de stat? Este.

Cum e posibil ca în țara cu cele mai mari rezerve de petrol din lume să moară lumea de foame și de sărăcie? E posibil. Pentru că socialism.

Unițisalvăm și USL? Unițisalvăm și USL.

Iar cu amestecul ăsta de unițisalvăm și USL o să ajungem și noi în situația Venezuelei. Faceți-vă provizii de hîrtie igienică de pe acum.

În Venezuela au început demonstrațiile de stradă. Sînt deja doi morți.

Vă vom ține la curent pe Twitter.

Doi naufragiati in trei variante: egoist capitalista, socialista si keynesiana

Dacă e luni, e lecția despre capitalism. După cum se știe, lunea nici iarba nu crește, deci n-avem ce face, sîntem lucizi și raționali. Erau doi naufragiați pe o insulă, și un irlandez intră în bar și zice… Just kidding. N-avem lecții despre capitalism nici lunea, nici în altă zi. Dar avem povești cu naufragiați.

Să revenim. Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că se decid nu să rămînă împreună ci să lucreze împreună. Unul se duce și ia apă din rîu pentru amîndoi, celălalt se duce și culege fructe pentru amîndoi. Se întîlnesc la locul stabilit (ei îi zic piață) și fac schimb. Fiecare dă ce-i prisosește, unul, apa, celălalt, fructele. Fiecare e obligat să aducă la locul de întîlnire mai mult decît are el nevoie, căci altfel nu ar putea face schimbul, iar unul ar muri de sete și celălalt de foame. Fiecare trebuie să facă un efort mai mare, însă mult mai mic decît dacă ar fi nevoit să se ducă și după apă, și după mîncare (asta dacă ar fi posibil, însă de cele mai multe ori nu e).

Asta a fost varianta insensibilă, cu egoiști, calcul rece al pieței și dezumanizare capitalistă.

Acum urmează varianta caldă, umană, socialistă.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că unul pleacă după apă și mîncare și celălalt așteaptă. După două zile de alergat de-a lungul și latul insulei, cel care s-a dus după apă și fructe se decide să se ascundă în pădure și să mănînce fructe și să bea singur apă, mai ales că nu mai are energia să adune și să care și pentru celălalt. În a treia zi cel rămas vine după el, îl găsește într-un luminiș îmbuibîndu-se lacom cu fructe și apă, își scoate pancarta, se trîntește în cur și declanșază Anonymous Occupy sau îl trimite în Gulag pe îmbuibat, după posibilități.

Varianta caldă, umană, welfare europeană, Keynes.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se duce după apă și fructe, celălalt nu se mișcă de la locul lui. Apoi cel care a luat apă și mîncare se întoarce la locul stabilit (ei îi zic piață), îi dă celuilalt apa și păstrează el fructele. Apoi fac schimbul. După trei zile cel care alerga după apă și fructe simte că ceva e în neregulă și că nu mai are suflu să alerge de-a lungul și de-a latul insulei cu apă și fructe pentru doi. Drept pentru care se decide să ia apă și fructe doar cît are el nevoie. Se ascunde în pădure, într-un luminiș și începe să se îmbuibe. Keynes vine și îi face cu degetul, îi citează din Krugman, îl cheamă pe oropsitul care nu s-a mișcat de la locul stabilit, scot pancartele și declanșază mișcarea Anonymous Occupy. După care semnează o petiție pentru Parlamentul European și îl trimit pe îmbuibat în Gulag. După posibilități.

PS. Aceasta este varianta revizuită (la sugestia lui Dragoș Paul Aligică) a unui articol mai vechi și ceva mai lung.

Capitalismul inseamna libertate economica si prosperitate, nu austeritate

În ultimii ani dreapta a devenit sinonimă cu austeritatea și echilibrul contabil. La noi, cel puțin, disputa doctrinară dintre dreapta și stînga s-a cantonat exclusiv în discuția despre austeritate și îndatorare.

Avem pe de o parte, dreapta anorexică și austeră, neplăcută dar necesară, și avem de cealaltă parte stînga generoasă, hedonistă și petrecăreață. Stînga înseamnă cornul abundenței, dreapta înseamnă burtă lipită de spinare. Stînga e preaplin și purcel la grătar, dreapta e dietă de rădăcini fierte. Stînga e bogăție, dreapta e sărăcie. Stînga e plăcere vinovată, dreapta e sacrificiu costeliv și ftizic. Și aici discuția se închide.

În realitate, se ceartă etatismul responsabil, adică așa-zisa dreaptă, cu etatismul iresponsabil, adică stînga. Austeritatea ne ajută să evităm falimentul pe termen scurt, însă fără liberalizare și privatizare face mai mult rău decît bine.

Cu cît statul e mai prezent în societate și economie, cu atît austeritatea sa afectează mai mulți oameni și duce la paralizia societății și economiei. Dacă, de exemplu, jumătate din populația activă lucrează la stat, o scădere a salariilor angajaților statului are efecte drastice în economie. Dacă educația, sănătatea și infrastructura sînt în grija statului și acesta intră în austeritate, toate aceste domenii vor avea de suferit.

Austeritatea fără liberalizare înseamnă că statul nu mai face, dar nu lasă nici pe alții să facă. Prin austeritate fără liberalizare statul pune pe butuci domenii întregi. Și statul preferă să pună pe butuci domenii întregi în loc să renunțe la ele.

Liberalizarea este preferabilă austerității sau, mai bine zis, austeritatea e doar un pas minimal și disperat, care rezolvă problema pe termen extrem de scurt, în situații limită. Soluția pe termen mediu și lung e liberalizarea. Decît să le țină pe avarie, e preferabil ca statul să renunțe la cele mai multe dintre domeniile în care insistă să-și păstreze monopolul, să elimine restricțiile, suprareglementarea și birocrația și să lase domeniile respective în grija inițiativei private libere.

Capitalismul înseamnă libertate, dezvoltare, bunăstare, expansiune, preaplin, nu austeritate.

Un partid de dreapta de la noi, în eventualitatea că va apărea la un moment și așa ceva, trebuie să lupte nu pentru strîngerea curelei și austeritate ci pentru libertate, pentru eliminarea restricțiilor economice, a suprareglementării stufoase și confuze, pentru debirocratizare.

Inițiativa privată se învață. În spatele marilor povești de succes sînt milioane de încercări nereușite, experimente, calibtări, rateuri, falimente. Steve Jobs nu e singurul glonț tras de capitalismul american. E unul dintre milioanele de gloanțe trase și e unul dintre cele, nu foarte multe, care și-au atins ținta. Libertatea de a face afaceri nu aduce doar povești de succes, creștere ecomomică și prosperitate, ci și schimbă mentalități, descătușează energii, antrenează inventivitatea și responsabilitatea.

De 23 de ani dreapta de la noi cere generații de sacrificiu, austeritate, sărăcie cu iz etic, în loc să propună libertate și prosperitate. Dreapta ne proiectează un viitor sumbru, cenușiu, auster, cu coloane de zdrențăroși nemîncați de trei săptămîni, cu ochii goi, dar demni, care mărșăluiesc cocîrjați prin deșertul cenușiu, în loc să ne proiecteze un viitor al abundenței, al bazarului, al culorilor strălucitoare, al bogăției și libertății.