Enciclopedia balcanică a iadului

Nu-și dorea nimic Crabul în mod special, decât să ajungă seara întreg acasă, dacă întregul de pe pământ era să arate ca o lighioană strivită, să-și soarbă crăpelnița, să fumeze un chiștoc de țigară aruncată în gară din gura unui pasager grăbit și să se culce cu spinarea frântă. De fapt, dacă e să stea și mai strâmb și să judece de-a pururi drept, singura lui plăcere de pe pământ era țigara. Își făcuse o scală personală a valorii oamenilor, după lungimea țigării pe care o aruncau aceștia pe peron.
Fumătorul era ciumeg, husăn, belea, sandiloi sau panaramă. Ciumegii trageau de două ori dintr-o țigară și o lepădau ca pe un gunoi. Erau bazați, făceau ce le tăia capul, nu aveau șefi, își croiau drum în viață cu maceta. Ciumegul trăia din prăduială. Fura, înșela, dădea tunuri, intra în politică cu mâinile în buzunare și ieșea de acolo cu șase vagoane de valize, îi cădeau banii din cer, nu i se terminau niciodată. Erau la timona navei amiral, crucișătorul norocului, pe nesfârșitul ocean al lovelelor.
Ciumegul călătorea cu trenul o dată la patru ani, de alegeri, ca să-l vada electoratul. Urmau husănii, care o fumau până la jumătate. Husănul era șovăielnic, nesigur pe sine și veșnic nemulțumit. Bombănea, îl apuca râsul din senin, acum te săruta pe creștet, acum te înjura de dumnezei și de mamă, își câștiga traiul ușor și banii i se scurgeau printre degete ca argintul viu, pe fufe, pe șeptic și 21 și pe pileală, și nici nu simțea când îl făceai la buzunar, căci mălaiul din buzunarele sale nu se isprăvea mai deloc.
Veneau apoi la rând, belelele, care lăsau aproape un centimetru până la filtru, sandiloii care uitau câțiva milimetri și mai la urmă panaramele, care ar fi fumat și filtrul cu totul, dacă ar fi fost cu putință. Cu belelele mergeai la drum lung. Erau economi, muncitori, săritori, cu ochii mereu în patru după oportunități. Erau sarea pământului, furnici pe două picioare. Pe vremuri, ei învârtoșau cozile la pâine, la rația de zahăr, la cinema, când se băgau filme indiene. Erau genul care știa pe de rost replicile din “Vandana” și “Lanțul amintirilor”, pe care le văzuseră de zeci de ori, până ce se ștersese cu totul pelicula.
Ar fi revăzut filmele acelea cu plăcere și astăzi, chiar dacă în locul imaginilor n-ar mai fi rămas decât puricii și în loc de replici și de muzică, un geamăt lugubru. Filmele acelea erau tinerețea lor. Se salutau cu “Yaadon” și răspundeau la salut cu “Ki Baaraat”, numele indian al filmului “Lanțul amintirilor”. Azi, stăteau la coadă la colivă, la înmormântări, și la circa financiară, să-și plătească impozitele, că n-aveau acasă computer și nu-i interesa să socializeze. Erau trecuți mai toți de 50 de ani, votau majoritatea cu Partidul.
Acolo de unde veneau, unde trăiau și de unde îi scoteau leatul următor cu picioarele înainte, s-a socializat dintotdeauna cu vârf și îndesat. Acolo era mama mare a socialismului. Acolo lumea nu vorbea, își urla aprobările sau dezaprobările din fundul rărunchilor și ăsta era de departe cel mai adevărat like sau dislike pe care-l puteai da vieții și morții, sensului lor primar. Ce să faci cu facebook-ul, când îl vedeai prin geamul fără perdele pe vecinul de la bloc, de când se năștea, până se însura, făcea copii și dădea în primire? Îi gineai așa, la rând, pe toți vecinii, din toate blocurile? Pe o rază de trei sute șaizeci de grade, și pe o adâncime de kilometri întregi?
Cartierele lor de blocuri, erau insule care formau arhipelaguri, nori plutitori pe oceanul de visare al lumii. Ploieștii aveau insulele Pistol, format din insulițele Mândra, Hașdeu, Eminescu și 24 Ianuarie. Mai erau insulele Nord formate din Democrației, Muzicanții, Republicii, Andrei Mureșanu, plus altele, n-o să le pomenim aici pe toate, că nu se mai sfârșesc, ce formau un arhipelag măricel. Arhipelagul Bucureștilor era uriaș. Era format din grupurile de insule Berceni, Balta Albă, Pantelimon, Titan, Drumul Taberei, Militari, Rahova, Ferentari. Arhipelagurile din Ploiești, București, Moscova, Varșovia, Berlin, Birmingham, Chicago, Shanghai, și din mii și mii de alte orașe ale lumii, formau o galaxie a facebook-ului adevărat, nescris, netrucat. În cel contrafăcut, cel de astăzi, lucrurile au luat-o razna.
Odraslele belelelor, belelele cele mici, nu s-au mai mulțumit cu spectacolul realității, văzut prin geamurile fără perdele ale vieții. Au vrut să vadă mai departe, mai în adâncime, cum trăiesc vedetele, cum și-o trag bogătanii, cum și-o bagă în vena putorile cele mari de la Hollywood, și-au inventat calități și biografii false, aripi ale minciunii, șperacle de șuți prin care să se poată strecura pe cele mai securizate găuri de cheie. Realitatea a explodat într-un voyerism bolnav, de lăbari incurabili, perdelele omenirii au fost sfâșiate definitiv, lacătele buneicuviințe și misterului au fost sparte pe altarul curiozității patologice ce trebuia hrănită și satisfăcută cu orice preț, steagurile de luptă ale idealurilor îndrăznețe au fost înlocuite cu perechi de chiloți rupți, prapurii sfioșeniei cu sutiene zdrențuite, iar icoanele evlaviei, cu portjartiere pleznite.
Nu dădeau belelele de pomană mai mult de 50 de bani, smulși și aceia din visteria templului zgârceniei absolute, adică din prapurul de pe mațul gros, sediul central al mațului fript. Erau bani chibzuiți, adevărați, în care beleaua era reprezentată la scara unu pe unu. Fără trucuri, fără învârteli, fără farafastâcuri. Asta sunt, asta am, atâta pot să dau. 50 de bani. Valoarea mea în fața lumii. În care tu, Crabule, ești egalul meu. Ceilalți se dau mari, mint, plusează aiurea, te privesc de sus. Dacă ar fi să reprezinte cel mai bine omenirea, Crabul ar paria pe belele. Cu beleaua poți zbura în Univers, te poți lăuda în fața extratereștrilor. Le-ar zice Crabul extratereștrilor așa: “Uite, st’ăluci’ea ta, ve’de sau cenușie, așa a’ată un om adevă’at. Ca o belea”.
Crabul crede în extratereștri. Extraterestrul este singurul dumnezeu în care crede. Sandiloii aveau venituri mici, familii mari, datorii nenumărate pe termen lung, cu scadența dincolo de capătul vieții. Erau datori până și guguștiucilor din parc. Vorbeau singuri, își smulgeau părul din cap când era să facă socoteli, cu cât au cheltuit, cu câți bani le-a mai rămas de trăit. Erau proprietarii coșnițelor sparte, ai portofelelor goale și visau noapte de noapte că pe gârlă și de la robinet curg monezi mari de aur și de argint, cu care să-și plătească datoriile.
Panaramele erau atât de zgârcite încât își mâncau și de sub unghii. De cele mai multe ori, panaramele nu aveau decât bani de o singură țigară. Acela era cel mai scump lucru de pe pământ, nu goldeanul, nu viloaiele, nu merțanele, nu conturile din bănci. Era țigara condamnatului la viață pe care o fumai tăcut și solemn sub cerul doldora de stele. Nu erai decât tu singur și cerul deasupra ta, la cernerea cea mare a gândurilor de pe urmă.( Fragment din romanul in curs de aparitie, „Enciclopedia balcanica a iadului’)