La sfârșitul lui august 2016, Hillary Clinton, pe atunci favorită la câștigarea președinției Statelor Unite, ținea un discurs care a stârnit varii reacții de la toată lumea atentă: stupoare și râsete din diferitele părți ale spectrului politic, aprobare și aplauze dintr-o parte, distracție și posibilitate infinită de trolling din partea cealaltă. Era seara în care o lume întreagă afla, din gura doamnei Clinton, de abominabila grupare alt-right, încărcată de tot setul de epitete caracteristice – rasistă, xenofobă, extremistă. O cloacă de deplorabili, cum avea să-i numească, două luni mai târziu, madam Clinton pe o bună parte dintre susținătorii adversarului său – dar nu orice fel de deplorabili, ci cel mai respingător fel cu putință.

Răspunsurile urmate discursului din august au depins de partea ce le emitea. Susținătorii candidatei au felicitat-o pentru curajul fenomenal de a scoate la lumină tot ce are mai rău de oferit umanitatea la acea oră. Pepe, broasca verde cu caracter ubicuu adoptată de susținătorii lui Trump de toate culorile ca un simbol – despre care vorbise și Clinton – era la scurt timp declarat de Liga Anti-Defăimare un simbol de hate-speech și extremism. Niște oameni oribili, care doreau să distrugă lumea așa cum o știm (sau așa cum o doresc fanii lui Clinton), puși pe adus în spațiul public ura, rasismul, xenofobia, homofobia, misoginismul și separatismul. Susțin că-s mari adepți ai libertății de exprimare, deci niște criptonaziști. La mijloc se mai aflau voci cumpătate care spuneau clar: Clinton a intrat într-o capcană. În cealaltă lume, cea a extremiștilor, distracția se întețea. Pentru ei, o bună parte trolli de profesie care se hrănesc din atenția și din iritarea stârnită la ceilalți, discursul din august a însemnat o mină de aur. Izolații, neauziții, ignorații, trupele internetului, memarii, introvertiții, autiștii – sute de milioane de oameni știau acum de existența lor. Mulți dintre aceștia începeau să le acorde acum o importanță mult mai mare decât își acordau chiar ei înșiși. Meme și hohote de râs au inundat internetul. Ei erau trupele de la firul ierbii ai campaniei Trump, cei ce vor deveni deplorabili. Cei care picau în capcanele lor sau a ceea ce ei numesc mainstream media erau niște normies.

Una dintre primele folosințe ale termenului de „normies” se găsește în cartea lui Stephanie Brown, intitulată „Tratarea alcoolicilor: dezvoltarea unei model de recuperare”, unde termenul este folosit pentru a descrie indivizii non-alcoolici. De aici, termenul evoluează până la definiția oferită de Dicționarul Oxford, în care normies sunt prezentați ca indivizi care nu sunt parte a unei subculturi sau a unui grup distinct. O persoană convențională, anostă, fără nimic ieșit din comun. O persoană plictisitor de normală. Un normie.

În context politic, astfel, un normie devine o persoană care aderă la narativele, direcțiile, ideologiile și practicile politice promovate de marele canale media și publicații și de politicienii de vârf. Sigur, să te uiți sau să citești CNN, The New York Times, Washington Post, BBC, The Guardian nu te face automat un normie; normie ești atunci când chiar iei de bună ce se spune în aceste publicații și, mai ales, când alternativele ți se par de neconceput. Fox News, mult-blamata publicație mainstream conservatoare, este și ea o publicație pentru normies. Deși eminamente o coaliție de dreapta, de la liberali clasici până la conservatori sadea, susținătorii lui Trump care au ajuns să se disocieze de normies politici, au ales să se disocieze și de publicațiile sau politicienii de dreapta care doar mimează dreapta politică, dar când vine vorba de chestiunile arzânde, acestea chiar ajung să nu se mai distingă de Stânga în abordarea lor sau să le ignore cu totul. Problema imigrației ilegale a fost una ascunsă sub covor sau, pur și simplu, tratată ca un fapt al vieții care nu are soluție și cu care americanii vor trebui să se obișnuiască. Problema Chinei a fost, de asemenea, ignorată. Mantra rasismului și misoginismul endemic ce încărca discursurile politicienilor de vârf – fie ei de stânga sau de dreapta – de ani buni, un rasism și misoginism ce păreau ținute de politicieni de Stânga ca pe bunicul mort, pentru care familia încă încasa pensia, părea că devine nimic mai mult decât o glumă proastă.

Toate aceste marote – și altele – și puncte moi ale Stângii au ajuns girate ușor-ușor și de o dreaptă împinsă din ce în ce mai mult la Stânga de un trend politic ce virează și el, necontenit, spre Stânga. Marote și atitudini care au ajuns să lase cu ochii în soare o proporție însemnată de populație americană, dar nu numai. Trump a reușit să adune aceste rămășițe de spirit și să le ridice printr-o campanie ca nicio alta; reușind să pună degetul exact acolo unde se află durerea multora, nu putea decât să atragă asupra sa decât atitudini dintre cele mai polarizante. Când a vorbit despre ceea ce avea să ajungă laitmotivul campaniei sale – Zidul – presa nu s-a abținut din a-i atribui epitetele cele mai flatante: rasist, extremist, nazist și, bineînțeles, nelipsita comparație cu Hitler. Era greu de spus la acel moment dacă Zidul era o metaforă sau se va concretiza în zid real, la granița cu Mexicul. Cert e că Trump a vorbit atunci pe un subiect îngropat cu grijă, cu apăsarea omului care dă impresia că are de gând să-și ducă la îndeplinire promisiunile.

E greu de spus ce a fost în capul normies atunci, pe durata campaniei lui Trump. E vorba de aceeași categorie de oameni, mulți dintre ei, cu siguranță, aceiași oameni, care au asistat la campania presei de denigrare a lui W. Bush, în urmă cu 10-15 ani. Ne amintim, desigur – nu știm dacă și ei – cum și Bush Jr. a fost Hitler la vremea lui. Într-adevăr, se pare că la 70 de ani de la moartea lui Hitler Întâiul, avem o epidemie de hitleri împrăștiați din Statele Unite până în Europa. Pe o insulă în vestul Europei, se ducea o altă bătălie printre suspinele de stupoare ale normies, din nou, de la politicieni, la presă, până la publicul bine educat și îmbrăcat. Brexitul a dovedit existența unui imens coș de deplorabili, inspirați de Nigel Farage, moștenitorul de flacără al lui Oswald Mosley.

Așa cum spune și numele, starea de normie pare a fi una din oficiu. Până acum câțiva ani, era și capitolul în care marea majoritate rămâneau. Avântul internetului, democratizarea informației și, desigur, ca o culminație, apariția rețelelor de socializare în care orice neica-nimeni poate deveni transmițător de informație și formator de opinie, au dus la apariția a două lumi din ce în ce mai separate și incomprehensibile una pentru cealaltă. O lume veche, paradoxal, reprezentată de Stânga, atentă la giganții media cu ștate vechi, la autointitulații experți (mulți cu trese în lupta activistă) și la propriile sentimente, și de o dreaptă învigorată, tânără, fără mize de natura medaliilor sau titlurilor.

La un an distanță de la alegerea care a produs pagubă sentimentală în tabăra normie, apocalipsa promisă de ei într-un regim Trump întârzie să apară. Femeile și gay-ii nu se află încă în lagăre de concentrare și nu a început încă o mișcare sistemică și sistematică de linșare a negrilor americani. Mustața de Charlie Chaplin se lasă și ea așteptată. E drept, Trump a reușit să rupă niște inimi chiar în propria sa tabără de susținători ardenți, alt-right-ul; prima trădare a lui Trump a venit în aprilie, când niște rachete au atins o bază militară siriană, aducând pagube dictatorului sirian și supărare din partea rușilor. Nici semnele de prietenie ale lui Trump față de Israel – culminând cu mutatul ambasadei americane la Ierusalim, într-un gest istoric – nu le-au picat prea bine multor alt-righteri, care au dezafectat în rânduri. Mulți alt-righteri, foști fani masivi ai lui Trump, cred acum că Trump e doar un politician ca toți restul, un vândut, un parvenit și, ultimamente, doar un alt normie.

Până una-alta, Trump nu face nimic din ce nu a promis în campanie. Trump și-a declarat prietenia față de Israel de la început – fanii lui anti-semiți au preferat să creadă că Trump doar mimează pentru a fi ales, iar adversarii lui au preferat să ignore asta cu totul, din comoditate. În ciuda isteriilor pe tema anti-gayilor din partea adversară, Trump s-a afișat cu steagul LGBT și și-a declarat sprijinul față de ei. În fața cui? În fața bigotismului islamismului, un alt punct central al campaniei lui Trump pe care, după un an de zile, încă ține să îl implinească. Nu este vorba, deci, că Trump devine un normie, ci de faptul că oameni din ambele tabere – păstrând proporțiile și natura – au cules din vorbele lui Trump prealegere numai ce îi ajuta să-și confirme propria viziune despre ce se întâmplă.

Cel mai mare pericol la Trump nu este că va deveni normie; în mod evident, el nu are nimic de câștigat prin asta. Zâmbetele de salon în goana după fonduri, dorința de a face parte din lumea bună și de a da bine, toate astea îi par probabil futile unui magnat imobiliar de 70 de ani care a avut viața pe care și-ar dori-o majoritatea populației planetei. Problema lui Trump ar putea fi identificată în vorbele unei fane oarecare de pe internet, care a spus: „Cum să nu-ți placă Trump? E exact ca noi dacă am fi miliardari.” Ar putea exista o sămânță de adevăr aici și de aici problema în viitor, în ceea ce-l privește. Mulți fani tineri ai lui Trump nu sunt oameni interesați de politică per se, ci au devenit interesați de politică odată ce Trump a apărut în scenă. În același trend, nu știm cât de repede vor deveni plictisiți de politică, atunci când vor realiza că politica nu înseamnă numai trollatul adversarilor și a mass-mediei. Că politica de multe ori e plictisitoare. În aceeași măsură, nu știm nici de Trump ce suflu va mai avea să fie același Trump și peste 2 ani. Se poate ca jocul politic să-l ungă cu toate alifiile; foarte posibil este și să descopere, peste 2 ani, că 4 ani la Casa Albă sunt arhisuficienți pentru el.

Pe Continent, ca și în Marea Britanie, punctul în jurul căruia a ajuns să se construiască această dihotomie deplorabili-normies (acolo unde ea există, și în măsura în care o face) este raportarea la Uniunea Europeană și la misiunea ei. Acolo unde normies rămân susținători ai Uniunii Europene, euroscepticii rămân deplorabili. Văzută ca o construcție a unității, toleranței, păcii, controlului, UE rămâne vârful de lance al stabilimentului politic european, susținut de politicieni de vârf de dreapta și de stânga, și de presă deopotrivă. În mod paradoxal s-ar părea, la fel ca în Statele Unite, progresiștii normies europeni devin cei mai aprigi tributari ai unui sistem centralizator, oligarhic, din ce în ce mai îndepărtat de omul de rând. La fel ca în Statele Unite, una dintre mizele principale rămâne suveranitatea națională. Trump în Statele Unite a vorbit răspicat despre cum țara a cedat prea mult teren organizațiilor internaționale, prin tratate și schimburi dezavantajoase pentru SUA; a fost aplaudat la scenă deschisă de o grămadă de oameni care gândeau la fel, dar nu s-a găsit nimeni să o spună cu voce tare. În Europa membră UE, sentimentele erau de aceeași natură, iar aici obiectul principal era chiar Uniunea Europeană. Segmentul celălalt aplauda această deschidere; educați într-o lume a globalizării, a schimbului liber și a comerțului între țări, a schimburilor culturale, a restaurantelor specifice la fiecare colț, devenea greu de înțeles pentru mulți normies de ce internaționalismul ar fi rău; dacă politicile de imigrație oricum sunt atât de laxe, ce rost mai au granițele? Este o separație pe care nici mass-media, nici politicienii nu s-au obosit să o explice.

Venind spre est, lucrurile devin ceva mai amestecate. Este greu de deslușit în ce măsură raportarea la Uniunea Europeană poate fi, la fel ca în Vest, factorul de ruptură între deplorabili și normies, dar părerea mea este că deloc. Europa de Est a trăit pe pielea ei supranaționalismul, dincoace de Cortina de Fier. Tocmai de aceea, populațiile acestor țări, de la Polonia până la România, tind prin fibra lor spre euroscepticism. Știind ce înseamnă să primești directive de la lideri nealeși, reacția lor ajunge să fie una de prudență față de misiunea UE. În plus, marea problemă care a creat această ruptură în Vest – și anume politicile relaxate de imigrație, culminate cu criza refugiaților – nu a afectat Europa de Est. Fiind o regiune considerabil mai săracă decât partea vestică a continentului, mulți est-europeni au ajuns să facă sejururi la muncă în Vest după căderea comunismului, dar mai ales după aderarea unora dintre țări la Uniunea Europeană. Ca atare, est-europenilor le este oarecum mai greu să privească această situație prin ochelarii vesticilor; o situație unificatoare ar fi criza imigranților, începută în 2015. Ceea ce a declanșat mișcarea plăcilor tectonice în Vest s-a prezentat doar ca un murmur dezaprobator cvasiunanim în Est. Este greu, deci, să vorbim despre deplorabili și normies în estul Europei, fără a modifica cu totul datele discuției.

Cert este că ruptura nu s-a produs de ieri. Când vorbim de deplorabili și normies, vorbim despre un întreg conflict care a ars mocnit pe parcursul a ani întregi, până și-a găsit catalizatorul în câteva momente și evenimente cheie. Pornind de la nume, e clar că normies vor fi cei bine integrați și bine conectați: cei care au mers la facultăți bune, au urmat cursuri de literatură sau artă, au ascultat experții care au mers la aceleași facultăți și acum scriu la marile publicații ale lumii. Deplorabilii sunt neglijații; cei care au fost numiți rasiști când și-au exprimat o opinie la un curs de facultate la literatură sau arte; pentru care marile publicații și marii experți nu spun nimic care să aibă rezonanță cu el sau măcar legătură cu realitatea, așa cum o înțelege el. Politicienii, la fel, par că au uitat de ce sunt acolo. Și nimeni nu a încercat să le spună pe nume până într-o seară de august și, apoi, de octombrie. Și nu conta că era sau nu numele lor, o lume întreagă știa acum de ei. Și toți ceilalți erau niște normies.